ICCJ. Decizia nr. 2170/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2170/2011
Dosar nr. 7733/1/2010
Şedinţa publică de la 12 aprilie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa nr.637 din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate invocată în cauză şi a fost admisă excepţia de nelegalitate formulată de SC S.C. SRL, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de cadastru şi Publicitate Imobiliară şi SC R.E.D. SRL, în sensul că a fost constatată nelegalitatea dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul Directorului General al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 633/2006.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de contencios administrativ, sesizată cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară a reţinut că excepţia inadmisibilităţii invocată de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară este neîntemeiată întrucât soluţionarea litigiului de fond depinde de legalitatea textului normativ atacat pe calea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul excepţiei, instanţa de contencios administrativ a reţinut că Ordinul nr. 633/2006 de aprobare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară este un act administrativ cu caracter normativ, care în mod obligatoriu trebuie emis în baza şi în executarea unor dispoziţii legale.
Instanţa a apreciat că în aplicarea şi în executarea legii, un act administrativ nu poate adăuga la lege prin instituirea unor obligaţii care schimbă scopul pentru care legiuitorul a adoptat norma legală.
Instanţa de contencios administrativ a concluzionat că prin sintagma „consimţământul expres al părţilor"; s-a îngrădit accesul părţii de a-şi înscrie dreptul prevăzut de lege, fiind condiţionat acest acces de existenţa consimţământului celeilalte părţi, căruia îi revine doar obligaţia corelativă de respectare a dreptului, cu tot ce derivă din aceasta.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC R.E.D. SRL criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 2615 din 18 mai 2010, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de SC R.E.D. SRL împotriva sentinţei civile nr. 637 din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
A modificat sentinţa atacată în sensul că a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
- Potrivit dispoziţiilor art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai în baza şi executarea legilor, a hotărârilor şi a Ordonanţelor Guvernului, aceste acte trebuind să se limiteze strict cadrului stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.
În analizarea legalităţii unui astfel de act cu caracter normativ, emis în executarea unei legi, urmează a stabili dacă actul respectiv a fost emis în executarea legii şi s-a limitat la cadrul stabilit de legea în executarea căreia a fost emis, fără a conţine soluţii contrare prevederilor legii în baza căreia a fost emis.
Înalta Curte a constatat că, în analiza legalităţii dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din Ordinul nr. 633/2006 prin care s-a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, instanţa de fond a apreciat în mod eronat că aceste prevederi contravin dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în sensul că, adaugă nepermis la lege, schimbând scopul pentru care legiuitorul a adoptat norma legală de înscriere a privilegiului asupra imobilului.
Astfel, corelând dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 cu cele ale art. 103 din Regulament, instanţa de recurs a constatat că prin aceste ultime dispoziţii sunt detaliate regulile de înscriere a. privilegiului arhitecţilor, antreprenorilor şi maiştrilor, privilegiu legal instituit prin dispoziţiile art. 1737 pct. 4 C. civ. - în vederea garantării achitării preţului datorat, pentru lucrările executate.
Cum potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 privilegiile se înscriu şi capătă rang numai în condiţiile determinate de legea care le-a instituit - în speţă dispoziţiile art. 1737 pct. 4 C. civ., s-a apreciat că prevederile art. 103 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 633/2006, nu adaugă la lege, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond prin sentinţa atacată.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare reclamanta SC S.C. SRL Bucureşti, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
In motivarea contestaţiei, se susţine că hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, având în vedere că, în mod greşit, s-a reţinut faptul că prevederile art. 103 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 633/2006 detaliază regulile de înscriere a privilegiului arhitecţilor, antreprenorilor şi maiştrilor şi, deci, nu adaugă la lege.
Se mai arată că, în mod constant, jurisprudenţa înaltei Curţi a statuat în sensul că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor de guvern nu pot adăuga la actele juridice cu forţă juridică superioară şi în executarea cărora sunt emise.
Contestaţia în anulare este neîntemeiată.
Motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., reglementează unul dintre cele două cazuri ale contestaţiei în anulare specială, textul legal stabilind „in terminis";, ca şi condiţie de temeinicie, că pot constitui obiect al acesteia numai hotărârile instanţelor de recurs care sunt rezultatul unei greşeli materiale.
Noţiunea de „greşeală materială";, în accepţiunea textului menţionat, printr-o interpretare logico-gramaticală, trebuie înţeleasă ca o eroare materială evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului (de exemplu anularea greşită ca netimbrat, deşi la dosar se afla depusă dovada timbrării legale a recursului), şi nu trebuie interpretată extensiv, în sensul că ar cuprinde şi „greşeli de judecată";, respectiv de apreciere a temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii, pe baza probelor şi a situaţiei de fapt stabilită de instanţă.
In speţă, din considerentele deciziei atacate rezultă cu certitudine că instanţa de recurs nu a făcut decât aplicarea dispoziţiilor legale aplicabile în materia contenciosului administrativ, respectiv ale art. 18 alin. (3) ca prevăd posibilitatea acordării de daune morale, la cererea persoanei vătămate, în cazul în care se dispune anularea actului administrativ atacat. Prin urmare, soluţia pronunţată de Înalta Curte, în sensul admiterii recursului şi respingerii excepţiei de nelegalitate s-a întemeiat pe un raţionament juridic, expresie a dreptului de interpretare şi apreciere recunoscut judecătorului în stabilirea adevărului, raportat la împrejurările concrete ale cauzei şi bineînţeles în limitele prevederilor legale, în speţă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În concluzie, motivul invocat prin contestaţia în anulare, în sensul că instanţa de recurs a apreciat greşit că prevederile art. 103 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 633/2006 nu adaugă la Legea nr. 7/1996, nu poate reprezenta o „greşeală materială";, în sensul art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a respinge contestaţia în anulare ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC S.C. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 2615 din 18 mai 2010 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2160/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2171/2011. Contencios. Alte cereri. Fond → |
|---|
