ICCJ. Decizia nr. 258/2011. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 258/2011
Dosar nr. 7344/1/2010
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin Hotărârea nr. 583 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-a respins contestaţia formulată de P.C., U.M.E. şi P.(fostă J.)O.C., magistraţi asistenţi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva Hotărârilor nr. 396, 397 şi 398/2010 ale Secţiei pentru judecători ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel Plenul C.S.M. a reţinut următoarele considerente:
I. In ceea ce priveşte motivul de necompetenţă a Secţiei pentru judecători de a soluţiona cererile, Plenul a considerat că acesta nu mai poate fi pus în discuţie atât timp cât, urmare a Deciziei nr. 192/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, au fost admise recursurile formulate împotriva Hotărârii nr. 105/2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-au soluţionat cererile unor magistraţi asistenţi de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel şi s-a dispus anularea acestei hotărâri, reţinându-se că a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 43 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora numirea şi evoluţia profesională a magistraţilor asistenţi este de competenţa Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
II. Pe fond, Plenul a reţinut că la soluţionarea acestor cereri Secţia pentru judecători a avut în vedere considerentele Hotărârii nr. 105/2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în sensul că, în esenţă, magistraţii puteau beneficia doar de salarizarea unui judecător de curte de apel, deci de efectele gradului profesional de judecător de curte de apel, fără a dobândi însuşi acest grad profesional, indiferent de forma Legii nr.56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, în vigoare la momentul numirii.
S-a reţinut că solicitantele au fost numite sub imperiul Legii nr. 303/2004 care a abrogat Legea nr. 56/1993, iar noua lege nu mai cuprindea dispoziţiile invocate, referitoare la gradul şi salarizarea magistraţilor asistenţi, situaţie în care Secţia a apreciat că cererile sunt vădit neîntemeiate.
In acest context, Plenul a apreciat că nu sunt pertinente argumentele solicitantelor în sensul că Legea nr. 303/2004, în forma iniţială, cuprindea dispoziţii de genul celor prevăzute de Legea nr. 56/1993, referitoare la apartenenţa magistraţilor asistenţi la corpul magistraţilor, mai ales că doamna U.M.E. a fost numită în funcţia de magistrat asistent la data de 20 noiembrie 2006, deci sub incidenţa Legii nr. 303/2004 în forma republicată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs U.M.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a susţinut în esenţă că datorită modificărilor intervenite prin Legea nr. 303/2004, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie există trei categorii de magistraţi asistenţi, cu aceleaşi atribuţii indiferent de locul in care funcţionează si de momentul la care au dobândit calitatea de magistrat asistent.
Astfel exista magistraţi asistenţi care au grad de judecător de curte de apel ca urmare a recunoaşterii acestui grad de către Consiliul Superior al Magistraturii, există magistraţi asistenţi care fac parte din corpul magistraţilor întrucât la data numirii acestora in funcţie, potrivit Legii nr. 56/ 1993, in vigoare la acea data, art. 36 preciza că magistraţii asistenţi fac parte din corpul magistraţilor si exista magistraţi asistenţi numiţi după apariţia Legii nr. 303/2004, în cuprinsul căreia nu se mai menţionează expres că magistraţii asistenţi fac parte din corpul magistraţilor, dar în mod implicit rezultă această apartenenţă întrucât atunci când se face vorbire de drepturile sau obligaţiile magistraţilor asistenţi, legea face trimitere la drepturile si obligaţiile judecătorilor si procurorilor, adică ale magistraţilor.
Existenta acestor situaţii expuse anterior conduce la concluzia ca avem de-a face cu o încălcare a principiului constituţional al egalităţii in drepturi, nefiind permisa aplicarea unui tratament juridic diferit unor subiecte de drept aflate intr-o situaţie identica.
În acelaşi context este evidentă si existenta unei discriminări nejustificate în cadrul corpului de magistraţi asistenţi aşa cum este evidenţiata în practica CEDO, care a reţinut ca "o distincţie este discriminatorie daca aceasta nu are o justificare obiectivă si rezonabila, adică daca ea nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu exista un raport rezonabil de proporţionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat".
Existenta acestor distincţii astfel cum au fost menţionate anterior este in contradicţie cu jurisprudenţa CEDO, care a reţinut posibilitatea prevalării de un drept dobândit dacă faptul generator al acestuia s-a produs sub imperiul unui anumit statut anterior modificării dispoziţiilor statutare (hotărârea curţii din 19.03.1975-cni/a Gillet Comisia 28/74).
Faptul ca magistraţii asistenţi fac parte din corpul magistraţilor si pe cale de consecinţa trebuie să beneficieze de toate drepturile conferite de apartenenţa la acest corp, inclusiv de a li se recunoaşte gradul de judecător de curte de apel aşa după cum a fost iniţial prevăzut, este consfinţit de către Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât în anul 2009 a hotărât excluderea din magistratura a unui magistrat asistent, ceea ce impune concluzia că, daca acesta nu ar fi aparţinut corpului magistraţilor nu ar fi putut dispune excluderea, deoarece nu poţi sa excluzi o persoana dintr-o structura din care nu face parte.
Un alt argument relevant care confirma susţinerea că magistraţii asistenţi fac parte din corpul magistraţilor, este oferit de una dintre cele mai importante legi ce reglementează activitatea justiţiei romane si anume Codul de procedura penala, care la titlul II referitor la competenta după materie si după calitatea persoanei, prevede la art. 29, pct. 1, lit. f), că Înalta Curte de Casaţie si Justiţie judeca in prima instanţa "infracţiunile săvârşite de judecătorii si magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie si de judecătorii de la curţile de apel".
Recurenta a mai susţinut că prin respingerea cererii iniţiale si ulterior prin respingerea contestaţiei au fost încălcate unele principii si drepturi, astfel:
1. Principiul încrederii legitime.
A considera ca magistraţii numiţi sub imperiul Legii nr. 303/2004 nu pot beneficia de aceleaşi condiţii si drepturi ar duce la încălcarea principiului încrederii legitime, iar nerecunoaşterea gradului ar aduce atingere carierei profesionale si dreptului la munca, prin restrângerea exerciţiului acestui drept, in condiţiile in care in acest moment sunt in funcţie la diferite instanţe, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, judecători care anterior numirii in funcţie au îndeplinit funcţia de magistrat asistent si cărora le-a fost recunoscut gradul de judecător.
2. Principiul constituţional al egalităţii în drepturi.
Acest principiu se traduce prin reglementarea si aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate in situaţii juridice similare.
În acest sens, faţă de practica anterioara, consacrata în soluţii de recunoaştere a gradului de judecător, o alta soluţie ar echivala cu acceptarea unor divergente de jurisprudenţa (practica contradictorie), ceea ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
3. Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Este un drept subiectiv substanţial care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeana a drepturilor si libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acesta, dar poate apărea autonom in situaţia în care, într-un anumit moment este posibil ca el sa fie încălcat, fără a se constata si o încălcare a drepturilor în legătura cu care a fost invocat. Constatarea încălcării acestor dispoziţii se poate face, insa, numai in legătura cu un alt drept aparat de Convenţie.
4. Principiul prevalentei normelor prevăzute in tratatele si convenţiile ratificate de statul roman, consacrat de art. 20, alin. (2) din Constituţie care impune adoptarea unei hotărâri de recunoaştere a gradului profesional dobândit.
Prin întâmpinarea formulată la data de 6 ianuarie 2011, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona prezentul recurs.
Analizând excepţia de necompetenţă materială invocată, Înalta Curte o găseşte întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 R, hotărârile adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu recurs, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de comunicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
In cauza prezentă, obiectul litigiului îl constituie recursul declarat împotriva hotărârii nr. 583 din 1 iulie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a respins contestaţia formulată de P.C., U.M.E. şi P.(fostă J.)O.C., magistraţi asistenţi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva Hotărârilor nr. 396, 397 şi 398/2010 ale Secţiei pentru judecători ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca neîntemeiate.
După cum se observă, hotărârea atacată nu se referă la cariera şi drepturile judecătorilor.
Faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză, respectiv împrejurarea că hotărârea nu are ca obiect drepturile şi cariera judecătorilor, competenţa de soluţionare aparţine curţii de apel ca instanţă competentă material potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 R, legea cadru ce reprezintă dreptul comun în materie de contencios administrativ.
În consecinţă, având în vedere cele reţinute mai sus, în baza art. 158 C. proc. civ., cauza va fi trimisă Curţii de Apel Bucureşti secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, instanţa competentă material să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia formulată de Consiliul Superior al Magistraturii, privind necompetenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 250/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 259/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
