ICCJ. Decizia nr. 250/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 250/2011
Dosar nr. 8631/2/200.
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 10 septembrie 2009, reclamanta A.S.G.M.B.H., societate comercială de naţionalitate germană, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.M.B. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.902.910,50 lei reprezentând totalul dobânzii calculate potrivit art. 124 C. proCod Fiscal pentru întârzierea de rambursare a TVA aferentă lunilor ianuarie - septembrie 2008 precum şi la suma de 1.731.626,89 Euro reprezentând prejudiciul pe care pârâta l-a produs prin plata cu întârziere a TVA, respectiv diferenţa de curs valutar între data la care rambursarea trebuia să aibă loc potrivit termenelor legale de soluţionare a deconturilor de TVA şi data de 18 septembrie 2009 când rambursarea a avut loc efectiv.
În motivarea cererii reclamanta a arătat, în esenţă, că a depus la registratura pârâtei un număr de 9 deconturi lunare de TVA cu opţiune de rambursare a soldului sumei negative (formular 300) aferent lunilor ianuarie - septembrie 2008, în perioada 25 februarie – 24 octombrie 2008, iar termenul legal de soluţionare a cererilor, este conform art. 70 C. proCod Fiscal de 45 de zile de la înregistrarea cererii.
Reclamanta a mai arătat că pârâta a întârziat în soluţionarea celor 9 cereri de rambursare a TVA, deşi a depus memorii de urgentare a soluţionării acestora, de aproximativ un an, raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
A susţinut reclamanta că potrivit art. 124 C. proCod Fiscal pentru sumele de rambursat are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 70 C. proCod Fiscal şi a solicitat dobânzi legale şi daune interese prin cererea înregistrată sub nr. 25.05.2009, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi Codului de procedură fiscală.
La termenul de judecată din 24 septembrie 2010, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii administrative prealabile în raport de prevederile art. 209 alin. (3) şi art. 218 C. proCod Fiscal
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1598 din 31 martie2010 a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de D.G.F.P. Bucureşti şi a respins acţiunea reclamantei A.S.G.M.B.H. ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Potrivit art. 209 alin. (3) C. proCod Fiscal, „contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act", la instanţa judecătorească de contencios administrativ putând fi contestate, potrivit art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor.
În cauza de faţă, adresa cu nr. 70625/A din 05 februarie 1010 prin care pârâta D.G.F.P.M.B. a comunicat reclamantei că nu datorează sumele solicitate cu titlu de dobânzi şi daune interese reprezintă refuzul apreciat nejustificat de soluţionare a cererii de către reclamantă, dar acest refuz a fost comunicat ulterior introducerii acţiunii.
Faţă de împrejurarea că reclamanta a formulat cererea de plată a dobânzilor şi a daunelor interese conform art. 124 C. proCod Fiscal şi a depus-o la registratura pârâtei la data de 25 septembrie 2009, iar acţiunea în justiţie a fost promovată la data de 10 septembrie 2009, prima instanţă a apreciat că, reclamanta avea posibilitatea să se adreseze instanţei de contencios administrativ în temeiul Legii nr. 554/2004, doar dacă urma procedura prealabilă prevăzută de art. 209 alin. (3) C. proCod Fiscal
Or reclamanta nu a dovedit că s-a adresat organului ierarhic superior, A.N.A.F. – D.G.S.C. cu o contestaţie împotriva refuzului nejustificat al D.G.F.P. Bucureşti, conform art. 209 alin. (3) C. proCod Fiscal pentru a justifica demersul său în justiţie.
Din prevederile art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal rezultă că reclamanta putea contesta doar Decizia emisă de organul ierarhic superior în soluţionarea refuzului nejustificat de plată a dobânzilor şi daunelor interese al pârâtei D.G.F.P. Bucureşti iar în cazul în care organul ierarhic superior tergiversa soluţionarea şi emiterea unei decizii, era posibilă o acţiune directă împotriva D.G.F.P. Bucureşti dar şi A.N.A.F., conform Legii nr. 554/2004, însă, în speţă nu a existat un asemenea demers întreprins conform art. 209 alin. (3) C. proCod Fiscal, pentru a fi deschisă calea unei acţiuni directe în contencios administrativ.
În ceea ce priveşte tardivitatea invocării excepţiei inadmisibilităţii cererii, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a motivat în nici un fel această excepţie, nu a făcut trimitere la vreo prevedere legală avută în vedere din care să rezulte că au fost reglementate anumite termene până la care să poată fi invocată excepţia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.S.G.M.B.H., recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, formulând următoarele critici:
- prima instanţă a soluţionat cauza prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, excepţie ce a fost formulată tardiv, peste termenul prevăzut de art. 1141 alin. (2) coroborat cu art. 115 pct. 1 şi art. 118 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Excepţia ridicată fiind relativă şi nu una de ordine publică, putea fi invocată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, adică la termenul din 10 februarie 2010, or ea a fost invocată abia la termenul din 24 septembrie 2010.
- excepţia inadmisibilităţii este nelegală şi netemeinică, aceasta fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 209 alin. (3) şi art. 218 alin. (2) C. proc. civ., niciunul din cele două texte nefiind incident în speţă.
Art. 209 alin. (3) C. proc. civ., vizează exclusiv obligaţia de formulare a contestaţiei, iar în speţă, nu este vorba de un refuz nejustificat de emitere a unui act fiscal de către pârâtă, ci de faptul că aceasta nu a soluţionat în termenul legal cererea lor înregistrată la 29 mai 2009 pentru plata sumelor solicitate, nesoluţionarea în termen legal a unei cereri fiind definită în mod expres în art. 1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.
Formulând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, intimata-pârâtă şi-a invocat propria culpă, întrucât şi-a încălcat obligaţia legală prevăzută de art. 70 C. proc. civ. de a răspunde cererii lor în termen de 45 de zile de la înregistrarea ei.
Art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal nu poate sta nici el la baza admiterii excepţiei invocată de intimată pentru că acesta se referă la atacarea la instanţa competentă a deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor, contestaţie ce nu era obligatorie în speţa de faţă.
- Temeiul de drept al acţiunii îl constituie art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004 a contenciosului administrativ coroborat cu art. 124 C. proc. civ., între cele două texte neexistând incompatibilitate ci dimpotrivă, o relaţie de tip lege generală – lege specială.
Obligativitatea procedurii prealabile în doctrina de drept administrativ „nu se aplică în cazul refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere sau în cazul tăcerii administraţiei", acest principiu fiind valabil şi în cazul litigiilor de natură fiscală.
- Instanţa de fond în mod eronat a considerat nota internă nr. 70625/A din 5 februarie 2010 ca fiind „refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei", această notă fiind adresată de pârâtă departamentului său juridic şi nu comunicării cu recurenta-reclamantă.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins potrivit art. 312 C. proc. civ., astfel cum se va arăta în continuare.
Într-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de fond susţinând că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost formulată tardiv, peste termenul prevăzut de art. 1141 alin. (2) coroborat cu art. 115 pct. 1 şi art. 118 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Conform dispoziţiilor legale invocate astfel cum susţine recurenta, excepţia putea fi ridicată doar prin întâmpinare, sau cel mai târziu – dacă nu s-a formulat întâmpinarea, verbal la prima zi de înfăţişare care în speţă a fost la termenul din 10 februarie 2010.
Soluţia este însă diferită în cauza dedusă judecăţii, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, raportul juridic dintre părţile din prezenta cauză fiind unul de drept administrativ fiscal, astfel că sunt pe deplin aplicabile prevederile speciale în materie fiscală, respectiv dispoziţiile imperative ale OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal prevede că „deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii".
Obligativitatea formulării contestaţiei este dată şi de dispoziţiile art. 209 alin. (3) C. proc. civ., care se referă la modul de soluţionare a acestora „Contestaţiile formulate de cei care se consideră lezaţi, de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act", precum şi de dispoziţiile art. 205 alin. (2) C. proCod Fiscal, potrivit cărora „este îndreptăţit la contestaţie numai cel care se considera că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia".
Este cert că ceea ce poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ este o decizie emisă în soluţionarea unei contestaţii, or în prezenta cauză recurenta-reclamantă nu a urmat această procedură specială instituită de codul de procedură fiscală şi nu a formulat contestaţie la organul ierarhic superior împotriva refuzului nejustificat al D.G.F.P. Bucureşti, conform art. 209 alin. (3) C. proCod Fiscal
Codul de procedură fiscală reglementează această procedură prealabilă ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contencios administrativ şi fiscal, neîndeplinirea acesteia în condiţiile legii având drept consecinţă inadmisibilitatea acţiunii.
Aşadar, excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe neîndeplinirea acestei proceduri speciale nu poate fi privită ca o simplă excepţie relativă, ce poate fi invocată doar prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, în sensul textelor de lege invocate, din Codul de procedură civilă, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă.
O a doua critică a sentinţei vizează faptul că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a considerat admisibilă excepţia invocată – inadmisibilitatea acţiunii – textele de lege pe care se sprijină, art. 209 alin. (3) şi art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal, nefiind incidente în speţă.
Susţine recurenta-reclamantă că în speţă nu este vorba de un refuz nejustificat al intimatei-pârâte de a emite un act, ci pur şi simplu aceasta nu a soluţionat în termen legal cererea lor înregistrată la 29 mai 2009, nesoluţionarea în termenul legal a unei cererii fiind definită în mod expres în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, ca fiind faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
Chiar şi în această situaţie, acceptând susţinerile recurentei-reclamante, era necesară demararea procedurii administrative prealabile prin contestarea refuzului intimatei-pârâte de a rezolva cererea, textul art. 209 alin. (3) C. proCod Fiscal şi art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal, făcând referire la „deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor", numai acestea putând fi atacate la instanţa de contencios administrativ şi fiscal.
Reamintim că textul art. 208 alin. (2) C. proCod Fiscal face şi el referire la „dreptul de a formula contestaţie de către cel care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia".
Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, au aplicabilitate în cauză textele de lege invocate de intimata-pârâtă – art. 209 alin. (3) şi art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal, iar despre faptul că intimata-pârâtă şi-a invocat propria culpă prin formularea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii nici nu poate fi vorba, întrucât recurenta avea obligaţia de a respecta procedura prealabilă specială instituită de codul de procedură fiscală, înainte de a se adresa instanţei de judecată.
Cât priveşte cea de-a treia critică a recurentei în sensul că în mod eronat instanţa de fond nu a aplicat şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ concomitent cu dispoziţiile art. 124 C. proc. civ., cele două texte de lege nefiind incompatibile ci din contră, completându-se unul pe celălalt, este de precizat că şi aceasta este neîntemeiată.
Cât timp dispoziţiile legale amintite conţin dispoziţii clare în sensul că ceea ce se poate ataca la instanţa de contencios administrativ şi fiscal sunt deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împotriva refuzului nejustificat de emitere a unui act administrativ fiscal, fiind îndreptăţit a formula contestaţie şi cel lezat în drepturile sale prin lipsa unui act administrativ fiscal, procedura administrativă a contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal fiind o condiţie esenţială, necesară pentru admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, este inutil a se susţine că obligativitatea procedurii prealabile în dreptul administrativ nu se aplică în cazul refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere sau în cazul „tăcerii administrative".
Acest ultim principiu nu-şi are aplicabilitate în materia litigiilor de natură fiscală.
În fine, ultima critică vizează încadrarea greşită a naturii juridice a actului depus de intimata-pârâtă la dosarul cauzei, ca fiind „refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei", când în realitate acesta reprezintă de fapt o notă internă – nr. 70625/A din 5 februarie 2010 adresată de intimată departamentului său juridic.
Critica este neîntemeiată,
Acţiunea formulată de recurenta-reclamantă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 124 C. proCod Fiscal, obiectul acesteia constând în obligarea intimatei-pârâte la plata unor sume reprezentând dobânzi calculate pentru întârzierea în rambursarea TVA aferentă lunilor ianuarie – septembrie 2008, precum şi prejudiciul care i s-a produs prin plata cu întârziere a TVA aferentă lunilor ianuarie – septembrie 2008, respectiv diferenţa de curs valutar între data la care rambursarea trebuia să aibă loc potrivit termenelor legale de soluţionare a deconturilor de TVA şi data de 18 septembrie 2009 când rambursarea a avut loc efectiv.
De precizat că în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă, acesteia i s-au restituit diferite sume reprezentând TVA aprobată la rambursare, acestea fiind cuprinse într-o decizie de rambursare a TVA, decizie care reprezintă singurul act administrativ fiscal ce poate fi atacat cu contestaţie în 30 de zile de la comunicare la organul fiscal competent, conform art. 209 alin. (1) din OUG
Aşadar, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de faptul că nu cunoştea care era procedura de urmat pentru aprobarea sumelor solicitate, procedură care astfel cum s-a precizat mai sus, era una specială şi obligatorie care condiţiona chiar accesul la instanţa de contencios administrativ.
Pe de altă parte, este bine cunoscut faptul că soluţionarea cererilor de acordare a dobânzilor se face de către organul fiscal competent, în conformitate cu O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal.
În condiţiile în care intimata-pârâtă, până la momentul introducerii acţiunii la instanţă, nu a soluţionat cererea formulată de recurenta-reclamantă cu privire la pretenţiile formulate, aceasta din urmă considerându-se lezată în drepturile sale prin acest refuz de soluţionare a cererii, trebuie să se adreseze organului ierarhic superior D.G.F.P. – M.B., respectiv Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, respectând astfel prevederile speciale în materie fiscală.
Recurenta-reclamantă nu se poate raporta la dispoziţiile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ pentru a susţine că lipsa plângerii prealabile în cazul unui „refuz nejustificat" sau „tăcerii administrative" n-ar constitui un impediment pentru formularea unei acţiuni direct la instanţa de contencios administrativ şi fiscal.
Revenind la adresa invocată de recurenta-reclamantă, nr. 70625/A din 5 februarie 2010, din conţinutul acesteia se constată poziţia clară a D.G.F.P.-M.B. în sensul că nu se datorează sumele pentru care s-a introdus acţiunea formulată de către recurenta-reclamantă, ceea ce echivalează cu un refuz de plată a sumelor solicitate.
Astfel cum corect reţine instanţa de fond, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a formulat cerere de plată a dobânzilor şi daunelor interese conform art. 124 C. proCod Fiscal şi a depus-o la registratura intimatei-pârâte la data de 25 mai 2009, iar acţiunea în justiţie a promovat-o la data de 10 septembrie 2009, deci anterior emiterii adresei în cauză, este clar că erau necesare demersurile pe care trebuiau să le facă recurenta pentru îndeplinirea procedurii administrative prealabile, imperativ prevăzută de art. 209 alin. (3) C. proCod Fiscal, chiar şi în situaţia în care organul administrativ fiscal nu i-a rezolvat în termenul prevăzut de lege solicitarea formulată.
Rezultă astfel că, în speţa dedusă judecăţii, este mai puţin importantă calificarea naturii juridice a adresei în cauză, din conţinutul căreia rezultă fără echivoc că nu se datorează sumele solicitate.
Având în vedere considerentele expuse, instanţa de control judiciar constată că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, rezolvarea dată acţiunii prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii fiind corectă, în raport de faptul că recurenta-reclamantă nu s-a adresat organului ierarhic superior şi acesta nu a dat o soluţie, singura care putea fi atacată la instanţa de contencios administrativ, conform prevederilor art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal – OG nr. 92/2003 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşa fiind, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A.S.G.M.B.H. se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.S.G.M.B.H. împotriva sentinţei civile nr. 1598 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 246/2011. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 258/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
