ICCJ. Decizia nr. 4136/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4136/20 12
Dosar nr. 1254/36/2011
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată, reclamanta SC M.F. SA, în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului N., oraşul N. prin Primar - Direcţia Economică Serviciul Impozite, Taxe Locale, Control şi executare Silită şi Consiliul Local al oraşului N., a solicitat suspendarea dispoziţiei din 21 octombrie 2011, a notei de constatare din 31 august 2011 şi a deciziei de impunere din 31 august 2011 anexată notei de constatare până la soluţionarea pe fond a acţiunii, precum şi anularea dispoziţiei din 21 octombrie 2011, anularea notei de constatare din 31 august 2011 şi a deciziei de impunere din 31 august 2011 anexată notei de constatare, ca fiind nelegale şi netemeinice, cu consecinţa exonerării reclamantei de la plata sumei de 1.693.362 RON.
În motivarea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că prin actele fiscale sus-menţionate s-a stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale (impozit teren+majorări) în cuantum de 1.693.362 RON.
Pârâta a invocat excepţia lipsei de interes în formularea cererii de suspendare, iar, pe fond, a solicitat respingerea acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 34 din 17 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanţa a respins excepţia lipsei de interes, precum şi cererea de suspendare formulată de reclamanta SC M.F. SA în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului N., oraşul N. prin Primar – Direcţia Economică, Serviciul Impozite, Taxe Locale, Control şi Executare Silită şi Consiliul Local al oraşului N.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei de interes este neîntemeiată, deoarece prin actele administrative a căror anulare se solicită, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în cuantum de 1.693.362 RON.
Reclamanta justifică un interes în suspendarea actelor administrative, întrucât urmăreşte suspendarea titlurilor executorii. Faptul că reclamanta a formulat şi contestaţie la executare împotriva formelor de executare, nu lipseşte prezenta cerere de justificarea unui interes legitim.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin decizia de impunere din 31 august 2011 emisă de Serviciul de Impozite şi Taxe Locale din cadrul oraşului N., s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în cuantum de 2.174.295,99 RON, iar termenul de plată pentru debitele restante, respectiv suma de 1.693.362 RON, este de 15 zile de la data primirii deciziei.
Împotriva deciziei de impunere şi a notei de constatare, reclamanta a formulat contestaţie în procedura administrativă fiscală ce a fost respinsă prin dispoziţia din 20 octombrie 2011.
Curtea de apel a avut în vedere faptul că pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ, se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiţii: existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
Cele două condiţii trebuie să fie întrunite cumulativ, ele determinându-se reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat, fără a exista pericolul producerii pagubei şi, invers, nu poate fi vorba de iminenţa pagubei când cazul nu este bine justificat.
Art. 15 din Legea nr. 554/2004 stabileşte că suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată de reclamant pentru motivele prevăzute la art. 14, prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea în tot sau în parte a actului.
În speţă, stabilirea suplimentară a impozitului pentru teren prin includerea într-o categorie superioară celei avută până în 2010, printr-o hotărâre pe care o consideră nelegală, precum şi impozitarea unor terenuri cu nesocotirea art. 257-258 C. fisc., nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor a căror suspendare se solicită, fiind necesară analizarea pe fond a acestor apărări.
Chiar dacă textul de lege sus-menţionat impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii şi neîndeplinirea uneia ar conduce la necercetarea celei de a doua, instanţa de fond a apreciat că nici această condiţie nu este îndeplinită.
Curtea de apel a mai reţinut că în măsura în care acţiunea reclamantei având ca obiect anularea actelor administrative va fi admisă, aceasta are posibilitatea recuperării/compensării eventualelor sume executate de către organul fiscal.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta SC M.F. SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi Recomandarea nr. R89(8)/1989 a Consiliului de Miniştrii din cadrul Consiliului Europei referitoare la practica jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Recurenta consideră că îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să poată fi distinsă cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării actelor administrative fiscale pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri cu caracter provizoriu, nu este permisă o prejudecare a fondului litigiului.
Mai arată că decizia de impunere nu cuprinde menţiunile privind obiectul actului administrativ fiscal, motivele de fapt şi temeiul de drept, numele şi semnătura persoanelor împuternicite de organul fiscal, prevăzute de art. 43 lit. c)-j) C. proc. fisc.
Recurenta mai susţine că una din condiţiile ad validitatem ale actului administrativ vizează motivarea acestuia menită a evita dobândirea de către autoritatea administrativă a unei puteri discreţionare, precum şi a asigura exercitarea de către subiectul de drept căruia i se adresează, a dreptului la apărare şi a celui la un proces echitabil, reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, condiţie a cărei nesocotire atrage anularea actului.
Pentru a-şi putea exercita atribuţia de control al legalităţii actelor administrative potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond trebuie să cunoască raţiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii discreţionare, a ales soluţia criticată de cel vătămat, iar această motivare trebuie să fie intrinsecă actului administrativ.
De altfel, şi în jurisprudenţa comunitară se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte o manieră clară şi univocă altgoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi să permită Curţilor comunitare competenţa să efectueze revizuirea actului.
Actul administrativ contestat – decizia de impunere din 31 august 2011 nu conţine nicio motivare în fapt sau în drept a măsurii dispuse.
Nicio prevedere legală încălcată nu este menţionată în cuprinsul deciziei contestate.
Aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1999, suprafaţa de teren de 1.821.387,50 m.p. cumpărată de către contestatoare este formată din 3 incinte pe care sunt edificate construcţii în suprafaţă totală de 980.987,66 m.p., inclusiv incinta Terminalul Amoniac cu o suprafaţă de 51.873 m.p., întregul imobil fiind situat în zona industrială a oraşului N.
Obligarea recurentei la plata sumei de 2.174.295,99 RON este de natură a atrage falimentul, deoarece pe anul 2010 societatea a avut un profit de 11.491 RON, achitarea sumei pretinsă fiind imposibil de achitat.
Totodată, diferenţa enormă de impozit fixat de autorităţile locale prin decizia de impunere din 30 august 2011 faţă de deciziile de impunere emise în 31 ianuarie 2011, 24 februarie 2010, 27 ianuarie 2009, 18 ianuarie 2008 şi 11 ianuarie 2007 şi obligarea la plata imediată a sumei de 2.174.295,99 RON este în măsură a falimenta societatea sau obligarea de a înstrăina suprafeţe mari de teren, situaţie care ar produce consecinţe deosebit de grave şi care nu ar mai putea fi reparate prin intermediul unei eventuale întoarceri a executării silite.
Recurenta mai arată că pârâţii au început deja executarea silită pe baza deciziei de impunere din 31 august 2011, fiind emis în acest sens titlul executoriu şi somaţie de plată.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanţă a interesului social cu cel personal, preeminenţa unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalităţii.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, prin actele depuse, reclamanta a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea bazei de impunere.
Deci, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
De asemenea, instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Se poate aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
Revine judecătorului de contencios administrativ, învestit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.
Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte are în vedere şi Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Aşa cum s-a arătat de altfel şi în Recomandarea nr. 16/2003 a Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.
Aceeaşi recomandare reaminteşte principiile din Recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniştrii care cheamă autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţa judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt dovedită, de recomandările Comitetului de Miniştrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorităţii fiscale şi de circumstanţele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul reclamantei.
Executarea sumei de 1.693.362 RON reţinută de organul fiscal, poate perturba activitatea reclamantei.
Prin executare silită s-ar crea un prejudiciu material viitor şi previzibil societăţii, aceasta reprezentând un impediment vital pentru desfăşurarea activităţii societăţii, aflată deja în dificultate, repercusiunile executării fiind şi asupra angajaţilor.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanţa de fond în mod greşit a respins cererea de suspendare.
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t), că sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrative atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată, în sensul admiterii cererii de suspendare şi, pe cale de consecinţă, se va dispune suspendarea executării dispoziţiei din 21 octombrie 2011 şi a deciziei de impunere din 31 august 2011, anexată notei de constatare emise de autorităţile pârâte, până la pronunţarea instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC M.F. SA, împotriva sentinţei civile nr. 34 din 17 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite cererea de suspendare formulată de SC M.F. SA Năvodari şi în consecinţă dispune suspendarea executării dispoziţiei din 21 octombrie 2011 şi a deciziei de impunere din 31 august 2011, anexată notei de constatare din aceeaşi dată, emise de autorităţile pârâte, până la pronunţarea instanţei de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4080/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4343/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
