ICCJ. Decizia nr. 4343/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe.
1.1. Prin cererea înregistrată sub nr. 588/45/2009 pe rolul Curții de Apel Iași, reclamanta G.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Directorul General al Administrației Naționale a Penitenciarelor, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Vaslui și Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, anularea deciziei din 01 iulie 2009 prin care s-a dispus revocarea sa din funcția de conducere pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzută de art. 61 lit. d) Legea nr. 293/2004, anularea referatului din 02 iunie 2009 al Comisiei de Disciplină a funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, reintegrarea în funcția avută anterior emiterii deciziei, și obligarea pârâților la restituirea sumelor de bani reținute din salariul de bază începând cu data de 01 iulie 2009.
Reclamanta a solicitat și suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii principale, susținând că actul prin care a fost revocată din funcția de conducere este nelegal.
Prin decizia de sancționare s-a reținut că reclamanta și-ar fi depășit atribuțiile de serviciu prin încercarea de surprindere în flagrant a agentului supraveghetor T.L.F., determinându-l pe deținutul B.A.F. să-i ofere un pachet de țigări marcat cu cerneală simpatică, prin înscrierea pe ambalaj a cuvântului "mită".
S-a mai arătat că potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. b) din Regulamentul privind modul de constituire, organizare și desfășurare a activității comisiilor de disciplină din Administrația Națională a Penitenciarelor și din unitățile subordonate, aprobat prin Ordinul nr. 2856/2004, doar în urma propunerii unei anumite sancțiuni de către Comisia de disciplină, organul sancționator, în acest caz, Directorul Administrației Naționale a Penitenciarelor, putea dispune aplicarea unei sancțiuni.
Or, referatul din 02 iunie 2009 al Comisiei de disciplină a funcționarilor cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor nu cuprinde nicio referire la sancțiunea posibil aplicabilă pentru așa-zisa abatere disciplinară pe care ar fi săvârșit-o.
Reclamanta a susținut astfel că în lipsa acestei mențiuni, respectiv a sancțiunii aplicabile, referatul menționat este lovit de nulitate absolută, iar această împrejurare este întărită de prevederile art. 31 din același regulament: "Comisia de disciplină formulează propunere cu privire la sancțiunea aplicată, pe baza referatului prevăzut la art. 28".
în final a susținut că, în conformitate cu art. 33 alin. (3) din Regulament "persoana care este competentă să aplice sancțiunea disciplinară nu poate aplica o sancțiune disciplinară mai gravă decât cea propusă de comisia de disciplină", și din acest punct de vedere ordinul fiind nelegal.
1.2. Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat la data de 18 septembrie 2009 întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.
în motivare s-a arătat că Ordinul Ministrului Justiției nr. 2856/C/2004, cu modificările și completările ulterioare, prevede faptul că se întocmesc 2 referate în cursul cercetării, fiecare referat având fundamentarea în articole diferite.
Astfel, referatul de care face vorbire reclamanta în acțiunea sa este referatul prevăzut de art. 28 Ordinul Ministrului Justiției nr. 2856/C/2004, referat înregistrat din 12 iunie 2009 și care i-a fost comunicat în vederea formulării unor eventuale obiecții.
Referatul în care comisia de disciplină este obligată să propună aplicarea sancțiunii disciplinare se întocmește la finalizarea cercetării în temeiul dispozițiilor art. 30 și 31 din actul normativ invocat. în acest sens comisia de disciplină a întocmit în data de 25 iunie 2009 referatul privind propunerea de sancționare a reclamantei, referat care nu se comunică persoanei cercetate, ci persoanei competente să aplice sancțiunea disciplinară.
Individualizarea sancțiunii s-a făcut cu respectarea prevederilor legale pe baza întregului material probator și a audierilor efectuate pe parcursul cercetării abaterii disciplinare.
S-a mai arătat că la individualizarea sancțiunii, comisia de disciplină a ținut seama de criteriile prevăzute de actul normativ, fiind corelată sancțiunea cu gravitatea faptei săvârșită de reclamantă.
1.3.La data de 02 octombrie 2009 a depus la dosar întâmpinare Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești care, la rândul său, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei.
S-a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități
1.4.La aceeași dată a depus la dosar întâmpinare și pârâtul Penitenciarul Vaslui care a invocat la rândul lui excepția lipsei calității procesuale pasive.
1.5. Prin încheierea de la termenul din 05 octombrie 2009 s-a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ, încheiere ce a fost menținută prin decizia nr. 1689 din 24 martie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
1.6. Prin sentința civilă nr. 26 din 19 ianuarie 2011 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești și în consecință a respins acțiunea formulată de reclamanta G.R. în contradictoriu cu acest pârât.
Prin aceeași hotărâre s-au mai dispus următoarele:
- a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Penitenciarul Vaslui.
- a fost admisă în parte, acțiunea formulată de reclamanta G.R., în contradictoriu cu pârâții Directorul Administrației Naționale a Penitenciarelor, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Vaslui, și în consecință a fost anulată în parte decizia din 01 iulie 2009 emisă de Directorul Administrației Naționale a Penitenciarelor în ceea ce privește sancțiunea revocării din funcția de conducere dispusă, fiind aplicată reclamantei sancțiunea mustrării scrise.
A fost respins capătul de cerere privind anularea referatului din 2 iunie 2009 și s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcția avută anterior emiterii deciziei din 01 iulie 2009 emisă de Directorul Administrației Naționale a Penitenciarelor cu obligarea pârâtului Penitenciarul Vaslui la plata către reclamantă a drepturilor bănești de care aceasta a fost privată în perioada în care decizia din 01 iulie 2009 emisă de Directorul Administrației Naționale a Penitenciarelor a fost în vigoare, drepturi bănești corespunzătoare funcției de conducere pe care aceasta o ocupă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
- în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești prima instanță a apreciat că aceasta este întemeiată, având în vedere faptul că între pârât și reclamanta din prezenta cauză nu există un raport juridic direct născut din raporturile de serviciu iar pârâtul nu a participat în vreun fel la emiterea actului administrativ ce face obiectul prezentei cauze.
- Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Penitenciarul Vaslui, s-a apreciat că având în vedere faptul că între această autoritate și reclamantă exista un raport de serviciu iar prin acțiunea formulată s-a solicitat și plata unor drepturi bănești ce își au temeiul în acest raport de serviciu, excepția este neîntemeiată.
Pe fond, din analiza materialului probator administrat în cauză prima instanță a constatat că acțiunea este parțial întemeiată pentru următoarele considerațiuni:
Cu referire la procedura ce s-a desfășurat în fața comisiei de disciplină din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor - Penitenciarul Vaslui instanța a constatat că au fost respectate întocmai dispozițiile prevăzute în Ordinul Ministrului Justiției nr. 2856/2004. Această comisie a fost legal sesizată, s-a procedat corect la audierea persoanei cercetată disciplinar și s-a administrat în condițiile legii întreg probatoriul necesar soluționării dosarului.
în ceea ce privește întocmirea celor două referate membrii comisiei au respectat cerințele din Ordinul nr. 2856/2004. Primul referat care consemna rezultatele activității de cercetare a fost emis în conformitate cu dispozițiile art. 28 Ordinul Ministrului Justiției nr. 2856/2004 și a fost comunicat persoanei cercetată, iar în condițiile dispozițiilor art. 30 și 31 din același act normativ a fost emis și un al doilea referat ce conține și propunerea de sancționare, referat care conform acestor prevederi normative nu trebuia comunicat reclamantei.
în ceea ce privește fapta reținută în sarcina reclamantei, din ansamblul probatoriului administrat în fața comisiei de disciplină precum și în mod nemijlocit în fața instanței s-a constatat că aceasta a încălcat dispozițiile art. 61 lit. d) Legea nr. 293/2004 respectiv "depășirea atribuțiilor de serviciu ori manifestarea unui comportament necorespunzător față de persoanele private de libertate, care contravine legii privind executarea pedepselor, sau față de alte persoane cu care intră în contact în timpul serviciului".
în acest sens, a reținut prima instanță că, în cazul în care reclamantul avea indicii privind săvârșirea de către un coleg a unor fapte prevăzute de legea penală avea obligația sesizării organelor de anchetă în vederea desfășurării de cercetări, iar nu efectuarea propriilor sale demersuri în acest sens.
- în ceea ce privește sancțiunea aplicată, respectiv revocarea reclamantei din funcția de conducere deținută, s-a reținut că aceasta s-a dispus ignorarea gradului de pericol social al faptei comise. Astfel, curtea de apel a apreciat fapta ca având o gravitate redusă, dată fiind intenția reclamantei, respectiv demascarea unei fapte de corupție presupus săvârșită de un coleg al său - funcționar public cu regim special din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor.
S-a mai avut în vedere faptul că reclamanta a adus de îndată la cunoștință șefilor ierarhici informațiile pe care le-a deținut iar demersul efectuat (chiar dacă nelegal) a fost rezultatul ordinului superiorului.
în acest context, raportat la gradul redus de pericol social al faptei, instanța de fond a apreciat că, în condițiile dispozițiilor art. 62 Legea nr. 293/2004, este suficientă aplicarea față de reclamantă a sancțiunii mustrării scrise.
2.Motivele de recurs înfățișate de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor
împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.
Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., cu referire la art. 3041C. proc. civ., recurenta-pârâtă, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, în condițiile în care, potrivit art. 17 alin. (1) Ordinul Ministrului Justiției nr. 2856/2004, cu modificări și completări, Comisia de disciplină a reținut în unanimitate săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 69 lit. d) Legea nr. 293/2004, republicată.
S-a mai arătat că la individualizarea sancțiunii aplicate comisia de disciplină a ținut seama de toate criteriile prevăzute de respectivul act normativ, fiind totodată corelată sancțiunea aplicată cu gravitatea faptei săvârșite de reclamantă.
în fine, recurenta-pârâtă a susținut că, în opinia sa, cercetarea abaterii disciplinare precum și individualizarea și propunerea aplicării sancțiunii disciplinare este de competența exclusivă a comisiei de disciplină, competență căreia instanța nu i se poate substitui, în sensul că nu poate aplica o sancțiune mai ușoară, căci într-o astfel de situație este lipsit de efect textul de lege aplicabil, fiind înlăturat și caracterul educativ al măsurii instituite.
3. Considerentele și soluția instanței de recurs
Recursul nu este fondat.
înalta Curte examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile legale incidente, reține că nu sunt întemeiate motivele de recurs ale recurentei pârâte întrucât, față și de prevederile art. 3041C. proc. civ., nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate, de natură a atrage fie casarea, fie modificarea hotărârii primei instanțe, în considerarea celor în continuare arătate.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii de mai sus, judecătorul fondului, contrar celor susținute de recurentă, a realizat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 293/2004, privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor (art. 62 și următoarele) referitoare la sancțiunile disciplinare, ca și pe cele ale Ordinului Ministrului Justiției nr. 2856/2004 (art. 17 referitor la cercetarea administrativă).
Motivarea clară și argumentată realizată de prima instanță demonstrează că textele de lege incidente au fost aplicate la situația de fapt, concretă, a cauzei, astfel că justificat, în opinia înaltei Curți s-a reținut că în ciuda respectării cerințelor Ordinului nr. 2856/2004, dată fiind gravitatea redusă a faptei și împrejurările specifice în care ea s-a produs, se impunea ca reclamantei-intimate să-i fie aplicată o altă sancțiune, mai blândă și nu direct revocarea din funcția de conducere (art. 62 lit. e) Legea nr. 293/2004). Și aceasta cu atât mai mult cu cât în favoarea reclamantei se impunea a fi reținută și circumstanța rezultată și atestată de situația de fapt, și anume demascarea unei fapte de corupție presupus săvârșită de un coleg și efectuarea demersului, chiar nelegal, la ordinul superiorului său.
Față de argumentele pertinent și convingător reținute de prima instanță, înalta Curte reține așadar că în mod legal și întemeiat sancțiunea revocării reclamantei din funcția de conducere a fost anulată, fiind înlocuită cu una mai blândă, respectiv sancțiunea mustrării scrise (art. 62 lit. a) Legea nr. 293/2004), cu consecința reintegrării recurentei în poziția avută și plata drepturilor salariale corespunzătoare.
Nefondate sunt și criticile recurentei vizând lipsa de competență a instanței de judecată în a cenzura, dincolo de aspectele de nelegalitate ale actelor administrative emise, și modalitatea concretă în care s-a stabilit și aplicat o anume sancțiune disciplinară, și cu atât mai mult să dispună înlocuirea acesteia.
Legea nr. 554/2004, prin art. 18 ce reglementează și enumeră soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ, consacră, astfel cum în mod constant s-a reținut și în doctrină, caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ, în sensul că instanța care soluționează acțiunea poate să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige autoritatea pârâtă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, să se pronunțe asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului dedus judecății și care nu pot fi atacate separat, conform art. 8 alin. (1) din lege.
Așa fiind, instanța de contencios administrativ poate, ea însăși, să dispună măsuri pentru recunoașterea dreptului sau a interesului legitim vătămat constând chiar în reformarea unei decizii administrative și pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului, fără ca astfel de dispoziții cuprinse în hotărâri judecătorești să poată fi considerate imixtiuni în activitatea administrației publice.
Rezultă așadar că hotărârea atacată se încadrează perfect în normele legale mai sus examinate astfel că nici din această perspectivă nu se poate reține nelegalitatea sentinței pronunțate.
Față de toate argumentele înfățișate, în temeiul art. 312 alin. (11) C. proc. civ., s-a respins așadar ca nefondat recursul de față.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4345/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4342/2011. Contencios → |
|---|
