ICCJ. Decizia nr. 6188/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 24 august 2010, D.E.P.A.B.D. a solicitat instanței, restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia, pârâtei C.M., expulzată din această țară la 12 iunie 2010, în baza acordului încheiat cu România privind readmisia persoanelor, ratificat prin Legea nr. 173/1977.
Investit în primă instanță, Tribunalul Vrancea, secția civilă, prin sentința nr. 571 din 2 septembrie 2010, a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în esență că, potrivit legislației europene dreptul la libera circulație nu este un drept absolut iar conform art. 27 al Directivei nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță sau sănătate publică.
Simplul fapt, mai reține instanța fondului, că un cetățean este suspectat de săvârșirea unei infracțiuni nu poate conduce la limitarea dreptului la liberă circulație, câtă vreme nu s-a făcut dovada unei conduite care în mod permanent să constituie o amenințare la ordinea sau siguranța publică.
Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Galați, secția civilă care, prin decizia nr. 271/A din 2 noiembrie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei.
în cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta D.E.P.A.B.D. care, făcând trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile date în cauză, arătând că dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației Statului Român care, avându-se în vedere exigențele legislației U.E., trebuie să probeze că are capacitatea de a stopa migrația ilegală.
Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 4-6 din directiva din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și Consiliului U.E., cetățenii acestei uniuni (prin urmare și cetățenii români, cu începere de la 1 ianuarie 2007) au dreptul de a intra, de a rămâne timp de 3 luni și de a ieși de pe teritoriul altui stat membru, fără nici o condiționare sau formalitate, alta decât aceea de a deține o carte de identitate sau un pașaport.
în baza art. 27-33 din aceeași directivă cetățenilor U.E. li se poate restricționa dreptul la libera circulație și de rezidență pe teritoriul unui stat membru numai pentru motive de ordine, securitate sau sănătate publică, de regulă în modalitățile refuzului de a acorda dreptul de intrare sau a expulzării, aplicate de statul afectat.
Aceste norme au fost transpuse, de altfel, în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale U.E. și Spațiului Economic European.
Textul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prin care se stipulează o modalitate suplimentară de restrângere a dreptului la libera circulație în cazul returnării unui cetățean român în temeiul unui acord de readmisie are un caracter discriminatoriu în raport cu regimul de care beneficiază ceilalți cetățeni ai U.E. și se situează în afara ipotezelor strict și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 27 din directiva din 29 aprilie 2004, devenită aplicabilă în baza art. 20 alin. (2) din Constituție.
Ca atare, legislația comunitară, prioritară în speță, nu permite restricționarea dreptului discutat, decât în condițiile art. 27 din directivă, excluzând rațiuni de ordin economic, de imagine ori cu caracter preventiv.
Este adevărat că pârâta a fost suspectată de săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul Italiei însă, așa cum corect au reținut instanțele aceasta nu poate conduce la limitarea dreptului la liberă circulație cu atât mai mult cu cât, prin decret al Prefectului provinciei P. - emis la 23 iunie 2010 - i s-a limitat, pentru 5 ani, accesul pe teritoriul statului talian.
Or, o nouă limitare a dreptului la liberă circulație, pe teritoriul aceluiași stat ar echivala cu o dublă sancțiune, ceea ce este contrar reglementărilor comunitare.
Așa fiind, recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1425/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 818/2011. contencios → |
|---|
