ICCJ. Decizia nr. 1425/2011. Contencios
Comentarii |
|
Prin sentința nr. 371 pronunțată în data de 13 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamanta SC O.F. România SA în contradictoriu cu pârâții L.C., S.C., SC L. SRL și Guvernul României.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele:
SC O.F. România SA, în calitate de apelantă pârâtă în dosarul nr. 11878/63/2008 al Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori si familie, la data de 31 martie 2007, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250 din 07 martie 2007 raportat la prevederile art. 15 alin. (2) și art. 135 alin. (5) din Constituția României.
Reclamanta a susținut, în motivarea excepției de nelegalitate, că dispozițiile criticate contravin art. 15 alin. (2) din Constituție, care instituie principiul neretroactivității legii. Mai mult, prevederile criticate extind sfera interdicției de înstrăinare a imobilelor notificate și pentru perioada anterioară promovării notificării.
Pe de alta parte, dispozițiile menționate contravin și art. 135 alin. (5) din Constituție, deoarece prin aplicarea normelor criticate, intrate în vigoare ulterior momentului încheierii actelor juridice de înstrăinare, s-ar ajunge la încălcarea dreptului de proprietate al dobânditorilor unor astfel de imobile, proprietatea privată fiind încălcată.
A mai susținut că H.G. nr. 250/2007 nu este o lege organică, astfel că orice limitare a dreptului la proprietate și implicit a atributelor acestuia nu își poate găsi aplicarea, fiind neconstituțională.
Curtea de Apel Craiova, secția I civila și pentru cauze cu minori și familie, prin încheierea din data de 28 aprilie 2010 pronunțată în dosarul nr. 11878/63/2008 a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării excepției de nelegalitate,având în vedere că de actul administrativ unilateral H.G. nr. 250/2007,art. 21.1 lit. b) depinde soluționarea litigiului.
Totodată, a suspendat cauza până la soluționarea excepției de nelegalitate.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea cererii, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul că excepția de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, nu și pe cele cu caracter normativ, pentru care legea instituie o altă procedură.
Pe fondul cauzei, pârâtul a susținut ca H.G. nr. 250/2007 este adoptată în temeiul prevederilor art. 108 din Constituția României.
Curtea de apel, a constat în ceea ce privește excepția de inadmisibilitate invocată în cauză, că este neîntemeiată având în vedere principiul de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte și nu în sensul înlăturării efectelor sale, astfel că actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura prevăzută de art. 4 din legea contenciosului administrativ.
în ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007 nu conține norme contrare legii în baza căreia a fost adoptată, ci dimpotrivă, acestea sunt emise în respectarea principiului prevalentei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, principiu reglementat prin art. 1 alin. (1), art. 7 si 9 din Legea nr. 10/2001.
Conchide instanța că dispozițiile art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007 nu retroactivează și nici nu limitează dreptul de proprietate, după cum susține reclamanta, întrucât indisponibilizarea imobilelor era reglementată de art. 21 din lege, mențiunea conținută în art. 21.1 lit. b) referindu-se doar la data de 14 februarie 2001, care este data publicării legii.
în termen legal, împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. O.F. România S.A. București.
Criticile aduse sentinței au fost subsumate de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se și exercitarea controlului judiciar în temeiul art. 3041C. proc. civ.
în esență, prin cererea de recurs s-a arătat că actul administrativ atacat pe calea procedurii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu îndeplinește cerința de a fi fost emis în aplicarea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ci adaugă la lege, în condițiile în care acest din urmă text nu face nicio referire la vreo restricție asupra dreptului de a înstrăina imobile, ci dimpotrivă statuează, în mod abstract, dreptul persoanelor îndreptățite la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv.
Astfel, deși art. 21.1. lit. b) din H.G. nr. 250/2007 este emis în aplicarea unui text legal bine determinat, anume art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instituie o nepermisă suplimentare a conținutului textului legal pe care îl referă.
Mai mult, a arătat recurenta, actul administrativ atacat nu este emis în aplicarea niciunei alte dispoziții din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ceea ce vine în sprijinul concluziei că se adaugă la lege. Instanța de fond face o evaluare globală a Legii nr. 10/2001 și în acest fel nu observă că singura interpretare rațională a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este aceea că indisponibilizarea bunurilor obiect al acestui act normativ operează de la momentul deschiderii unei proceduri administrative sau judiciare de restituire, iar o interpretare contrară ar duce la concluzia că în perioada cuprinsă între 14 februarie 2001 și 14 august 2002 (momentul expirării termenului de depunere a notificărilor) niciuna dintre societățile comerciale nu ar fi putut încheia acte translative de proprietate cu privire la imobilele deținute în patrimoniu, indiferent dacă existau sau nu notificări privind declanșarea procedurilor de restituire cu privire la acestea. Apreciază recurenta că o astfel de interpretare ar fi neconformă cu însăși rațiunea legii de restituire, H.G. atacată extinzând sfera interdicției de înstrăinare a imobilelor notificate și pentru perioada anterioară promovării notificării.
în fine, recurenta a reiterat că dispozițiile criticate contravin și art. 15 alin. (2) precum și art. 135 alin. (5) din Constituție, permițând aplicarea retroactivă a legii și limitarea principiului inviolabilității proprietății private printr-o hotărâre de guvern care nu este lege organică.
Examinând cauza din perspectiva criticilor enunțate mai înainte, a obiectului excepției de nelegalitate, a probatoriului administrat și a prevederilor legale incidente, înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare.
Considerentele sentinței atacate demonstrează exercitarea controlului judecătoresc asupra art. 21.1 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, norme emise pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin prisma procedurii instituite prin art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, judecătorul fondului a procedat la verificarea legalității art. 21.1 lit. b) din Normele menționate prin raportare la actul normativ cu forță juridică superioară, respectiv la Legea nr. 10/2001 în baza căruia a fost emis actul normativ cenzurat pe calea procedurii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
S-a observat în acest fel că H.G. nr. 250/2007 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României și art. 51 din Legea nr. 10/2001, iar textul în discuție - art. 21.1 lit. b) - conține norme emise în respectarea prevalenței restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, principiu reglementat prin Legea nr. 10/2001 [art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9].
Dispoziția în discuție este dată în organizarea executării prevederilor Legii nr. 10/2001 și nu pot fi primite criticile recurentei privitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii sau la limitarea dreptului de proprietate deoarece însăși Legea nr. 10/2001 prin art. 21 reglementează indisponibilizarea imobilelor, art. 21.1 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007 menționând doar data de la care operează această indisponibilizare, anume data de 14 februarie 2001 ca dată a publicării legii.
Nu va fi primită deci nici critica privitoare la "evaluarea globală" a Legii nr. 10/2001 cu ocazia examinării legalității art. 21.1 lit. b), analiza instanței de fond pornind de la textul legii în baza căruia a fost emisă această normă și finalizându-se cu concluzia că excepția de nelegalitate nu este întemeiată deoarece art. 21.1 lit. b) nu face altceva decât să detaileze art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată
← ICCJ. Decizia nr. 1314/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6188/2011. Contencios → |
---|