ICCJ. Decizia nr. 739/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs

Decizii ICCJ 2011 (Contencios administrativ)

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 739/2011

Dosar nr. 7220/2/2009

Şedinţa publică de la 9 februarie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 910 din 19 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes pe cererea principală;

- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, pe cererea principală şi conexă cu privire la petitul 4;

- a admis în parte cererea principală şi cea conexă formulată de reclamanţii B.D., B.R.T., B.D.C., C.A.E., C.M.I.B., C.M., G.C., N.N., N.A., P.C.M., V.M., C.C. şi M.M., în contradictoriu cu pârâţii Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice;

- a anulat Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adresa din 18 iunie 2009 emisă de Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata sporului de 50% începând cu iunie 2009 către reclamanţi;

- a respins ca nefondat petitul al 3-lea şi petitul al 4-lea pentru lipsa calităţii procesuale pasive;

- a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Referitor la excepţia lipsei de interes, instanţa a constatat că reclamanţii din cererile conexate justifică un interes, ca şi condiţie de exercitare a acţiunii, dovedind un folos practic direct rezultat din eventualitatea admiterii acesteia, astfel că a respins această excepţie.

Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice pe capătul al patrulea al acţiunii, instanţa de fond a admis-o, apreciind că reclamanţii din cererile conexate nu au dovedit legitimarea procesuală a acestui pârât în solicitarea de a fi obligat să suplimenteze fondurile bugetare ale Ministerului Public, în bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal” pentru plata pe semestrul II 2009 a sporului de 50% şi să aprobe deschiderea de credite pentru plata sumei aferente acestuia.

Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat că acţiunea este întemeiată în parte, în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 a Ministrului Finanţelor Publice.

S-a reţinut de către instanţă că prin ordinul atacat s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicarii ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se dispusese plata lunară către procurori a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, precum şi faptul că la emiterea ordinului contestat s-au avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, potrivit cărora plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială, stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2010 se plăteşte 34% din valoarea titlului executoriu, iar în anii 2011 şi 2012 se plăteşte câte 33% din valoarea titlului executoriu.

Instanţa a apreciat că prevederile legale sus menţionate nu pot fi invocate ca temei al suspendării plăţii sporului de 50%, întrucât ele reglementează plata sumelor prevăzute în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătoresti şi nu plata lunară a drepturilor salariale cuvenite procurorilor şi judecătorilor, astfel încât O.U.G. nr. 71/2009 nu este incidentă cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamanţi.

Astfel, instanţa a constatat că ordinul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege.

S-a arătat că la emiterea ordinului contestat nu a fost avut în vedere niciunul din cazurile prevăzute de această lege care să justifice diminuarea drepturilor salariale ca urmare a suspendării acordării unuia dintre sporurile reglementate de lege, ci a fost avut în vedere un act normativ care nu este incident cu privire la plata sporului în litigiu, având un alt domeniu de aplicare.

În raport de aceste considerente, instanţa a apreciat că Ordinul nr. 1472/2009 reprezintă pentru reclamanţi un act administrativ vătămător în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind emis cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare şi producând vătămarea dreptului reclamanţilor recunoscut de lege de a obţine lunar veniturile salariale în integralitate, cu toate sporurile care sunt prevăzute de actele normative în vigoare.

Pentru aceleaşi argumente, apărând ca nelegală şi adresa contestată, instanţa a dispus şi anularea acesteia, în raport de dispoziţiile art. 1, 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la capetele trei şi cinci din acţiune, prin care se solicita obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, să solicite Ministerului Finanţelor Publice suplimentarea fondurilor pentru plata acestui spor, iar, pe de altă parte, alocarea sumelor şi plata contravalorii sporului, instanţa a apreciat că sunt neîntemeiate în raport de împrejurarea că pârâtul a solicitat sumele necesare pentru acordarea acestui spor pentru anul 2009, dar Ministerul Finanţelor Publice a diminuat fondurile solicitate, în sensul că nu a aprobat sumele necesare pentru plata sporului şi pentru semestrul II al anului 2009.

S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că pârâtul, în calitatea sa de ordonator principal de credite, a solicitat deschiderea de credite pentru plata sporului şi pentru perioada iunie 2009-decembrie 2009, însă această solicitare nu a primit o soluţionare favorabilă din partea Ministerului Finanţelor Publice, neputându-se reţine un refuz nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a-şi exercita atribuţiile ce-i revin potrivit Legii nr. 500/2002, în calitate de ordonator principal de credite pentru asigurarea plăţii drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor.

Referitor la cererea de chemare în garanţie, instanţa a reţinut că este neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., constatând că prin cererea de chemare în garanţie s-a solicitat ca Ministerul Finanţelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, solicitare care are un alt obiect decât garantarea sau despăgubirea la care se referă art. 60 C. proc. civ., astfel încât cererea a fost respinsă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât critică sentinţa civilă, invocând prevederile art. 304 pct. 4, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii în anulare ca nefondată, precum şi a capătului de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în favoarea reclamanţilor, începând cu luna iunie 2009, începând cu luna iunie 2009, respectiv admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, aşa cum a fost formulată.

În raport cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.

În temeiul art. 137 C. proc. civ. se invocă excepţia lipsei de interes a intimaţilor-reclamanţi în promovarea prezentei acţiuni, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 922/35/2009 al Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus deja, în mod irevocabil, anularea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

De asemenea, recurentul-pârât invocă excepţia lipsei de obiect a acţiunii în anulare sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, arătând că în aceste condiţii este evident că atât Ordinul Procurorului General nr. 526 din 03 martie 2009, cât şi Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009, a cărui anulare se cere în speţă, au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 2777 din 17 noiembrie 2009.

Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanţa de fond a dispus în mod nelegal anularea ordinului atacat şi plata drepturilor salariale privind sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în favoarea reclamanţilor începând cu iunie 2009, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

Recurentul-pârât mai arată că instanţa de fond a reţinut în mod netemeinic şi nelegal că ordinul contestat are caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009, deci după data emiterii ordinului atacat, iar, în speţă, noţiunea de activitate a actului administrativ trebuie raportată la data de scadenţă a drepturilor băneşti.

Se mai arată în motivele de recurs formulate că actul supus controlului de legalitate prin prezenta acţiune a fost emis în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Apreciază recurentul-pârât că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice cu această destinaţie, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat şi de a executa dispoziţiile Ordinului nr. 526/2009, aşa încât în aceste condiţii nu se poate reţine că emiterea ordinului atacat reprezintă un exces de putere din partea autorităţii emitente.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din ordonanţa de urgenţă, instanţa de fond a adăugat la lege, deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.

Se arată în motivele de recurs faptul că Ministerul Public nu a refuzat executarea titlurilor judecătoreşti, ci numai a încadrat executarea acestora în prevederile legii.

Se mai arată că instanţa de fond a recunoscut că plata acestui spor este efectul executării unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi, totuşi, în mod contradictoriu, a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile O.G. nr. 71/2009.

Astfel, emiterea ordinului contestat în speţă nu are valoarea unui aşa zis refuz de executare, ci semnifică încadrarea acestei executări în prevederile legii şi atât timp cât O.U.G. nr. 71/2009 se află în vigoare este de netăgăduit faptul că orice fel de măsură de executare nu mai poate fi exercitată.

Prin reţinerea ca incidente în speţă a altor acte normative şi prin anularea Ordinului nr. 1472 al Procurorului General, instanţa de fond nu a făcut altceva decât să adauge la textul de lege al O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 45/2010 şi al O.U.G. nr. 27/2006, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.

Arată recurentul că anularea ordinului dedus judecăţii reprezintă o ingerinţă gravă a instanţei judecătoreşti în atribuţiile puterii legiuitoare şi executive şi, în consecinţă, o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privind separaţia între puterile statului.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în favoarea reclamanţilor începând cu iunie 2009, se arată că acesta este inadmisibil, în condiţiile în care pretenţiile de achitare a unor drepturi stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi fixarea unui termen privind executarea acestor obligaţii exced competenţei instanţei de contencios administrativ şi cadrului instituit de dispoziţiile Legii nr. 554/2004, republicată.

Instanţa de contencios administrativ nu poate fi învestită decât cu cenzurarea unui raport juridic de drept administrativ.

În concluzie, drepturile creditorilor şi condiţiile în care se execută obligaţiile rezultate din titlurile executorii nu pot fi analizate în cadrul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată.

Sub un alt aspect, aceste pretenţii sunt lipsite de obiect în condiţiile intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, la data de 12 noiembrie 2009, care a recunoscut dreptul dedus judecăţii în favoarea reclamanţilor.

Recurentul apreciază că, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 republicată, raportat la art. 60 - 63 C. proc. civ., cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ., instanţa de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, în situaţia în care a admis acţiunea intimaţilor-reclamanţi.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că dispoziţiile art. 60 - 63 C. proc. civ. nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.

În cazul de faţă, obligaţia de garanţie între instituţia pârâtă şi cea chemată în garanţie de către aceasta există în temeiul art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit căruia activitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat.

Se arată că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferenţelor băneşti solicitate, astfel că va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2010, în care să includă sumele necesare plăţii drepturilor băneşti solicitate în această cauză.

În concluzie, cererea de chemare în garanţie are interes, fiind îndeplinite condiţiile cerute de legea procesuală, prin interes înţelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate în cauză de către recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

1. În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a acţiunii, Înalta Curte reţine că aceasta este neîntemeiată, întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor şi se analizează vătămarea invocată de către reclamanţi a drepturilor şi intereselor lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare şi în raport cu efectele juridice pe care le-au produs.

Astfel fiind, adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii, nu sunt de natură a lipsi de obiect acţiunea reclamanţilor.

Sub acest aspect, instanţa reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât şi existenţa vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (A se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 106).

2. Pentru aceleaşi argumente, instanţa reţine că este neîntemeiată şi excepţia lipsei de interes invocată de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece reclamanţii justifică un interes legitim actual, prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada în care actele contestate şi-au produs efectele juridice.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.

Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul anulării actului administrativ atacat.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greşit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009 şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din respectiva ordonanţă de urgenţă.

Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că în prezenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Reiterând argumentele reţinute anterior, instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actul contestat are caracter retroactiv şi contravine dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că prin actele atacate s-a dispus în mod retroactiv, la data de 07 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivităţii, asupra sporurilor cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plăţii efective a salariului şi nu data naşterii dreptului reclamanţilor la plata salariului aferent lunii iunie.

Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că ordinul contestat are caracter retroactiv şi contravine dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.

Astfel, este de necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul – General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actului administrativ cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat şi emis cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.

Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrativ.

Înalta Curte apreciază că prin emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivităţii se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea celor 2 acte administrative atacate cu încălcarea principiului neretroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autorităţile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.

Înalta Curte apreciază ca fiind temeinică şi legală soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut că susţinerea de către pârâţi a aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009 este total nefondată, în condiţiile în care plata sporului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, iar plata eşalonată a fost stabilită în mod unilateral, fără acordul creditorului, ceea ce contravine, principiilor reglementate de art. 161 alin. (1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel puţin o dată pe lună, fără a se putea eşalona acest drept de creanţă în lipsa acordului angajatului, obligând Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând spor de risc şi solicitare neuropsihică de 50%.

Se apreciază că susţinerea recurentului în sensul că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii sale şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de fond că ordinul atacat a fost emis şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.

Înalta Curte constată că este corectă soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie a Ministerul Finanţelor Publice, în raport de dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Finanţelor Publice a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.

În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).

În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

În consecinţă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice se vădeşte a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 910 din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 6092/2011. Contencios. Litigiu privind...  ICCJ. Decizia nr. 776/2011. Contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 739/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs