ICCJ. Decizia nr. 113/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 113/2012
Dosar nr. 207/54/2011
Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, reclamanta D.G. a chemat în judecată pârâta A.N.R.P., solicitând obligarea pârâtei să pună în executare titlul de despăgubire în cuantum de 264.556,95 RON, reprezentat de decizia din 29 ianuarie 2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin emiterea titlului de plată conform cererii de opţiune înregistrată la A.N.R.P. din 13 mai 2010 şi virarea sumei respective în contul deschis la C. Bank-Sucursala Drobeta Turnu Severin, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a sumei ce i se cuvine cu titlu de despăgubire.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în anul 2001, prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Dr.Tr. Severin, a demarat procedura legală pentru a obţine despăgubiri pentru imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, imobil preluat abuziv de către stat în baza Decretului de expropriere nr. 159/1983 şi imposibil de restituit în natură din cauza faptului că a fost demolat, iar pe teren a fost edificată o construcţie proprietate publică în care în prezent îşi desfăşoară activitatea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantei decizia din data de 29 ianuarie 2010, reprezentând titlul de despăgubire, iar ulterior, la data de 13 mai 2010, reclamanta s-a prezentat prin mandatar la sediul A.N.R.P. şi a formulat opţiune pentru acordarea despăgubirilor în numerar, primind numărul de opţiune din 13 mai 2010. Prin acest document i s-a adus la cunoştinţă faptul că plata despăgubirilor în numerar se face „în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, în limita disponibilităţilor financiare”, precum şi faptul că „nu există o regulă privind data şi cuantumul” fondurilor reprezentând surse de finanţare pentru despăgubirile în numerar, motiv pentru care A.N.R.P. „nu poate estima data la care ar fi posibilă acordarea despăgubirilor” pentru numărul de opţiune pe care l-a primit, cu precizarea că la data la care a depus cererea de opţiune, „plata despăgubirilor s-a efectuat până la dosarul de opţiune X”.
Reclamanta a mai precizat că, prin cererea înregistrată la A.N.R.P. din 22 noiembrie 2010, a solicitat acestei instituţii ca, în termen de 30 de zile de la înregistrare, să procedeze la punerea în executare a titlului de despăgubire prin emiterea titlului de plată conform cererii de opţiune.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.N.R.P. a solicitat respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiată. De asemenea, a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii în raport de prevederile H.G. nr. 361/2005, precum şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, deoarece termenul stabilit de lege pentru plata despăgubirilor în numerar nu a fost depăşit.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 139/2011 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile prematurităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de A.N.R.P.; a admis acţiunea formulată de reclamanta D.G. faţă de A.N.R.P.; a obligat pârâta la emiterea titlului de plată în favoarea reclamantei D.G. pentru suma de 264.556,95 RON în baza cererii de opţiune înregistrată din 13 mai 2010; a obligat pârâta la plata dobânzii legale pentru suma menţionată începând cu data de 24 ianuarie 2011 până la achitarea efectivă şi a obligat pârâta să vireze în contul indicat de către reclamantă suma mai sus arătată, ca urmare a emiterii titlului de plată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a examinat cu prioritate excepţiile invocate de pârâta A.N.R.P., reţinând următoarele aspecte:
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, Curtea a apreciat că aceasta este nefondată, având în vedere caracterul vătămător al întârzierii nejustificate din partea pârâtei de a realiza efectiv drepturile patrimoniale ale reclamantei.
A da efectiv preeminenţă legii speciale care prevede că termenul de plată curge de la data disponibilităţilor financiare, moment greu cuantificabil, înseamnă a recunoaşte autorităţii publice o marjă exorbitantă de apreciere şi a expune reclamanta unor aşteptări temporale şi incertitudini cu privire la realizarea efectivă a dreptului, incompatibile cu acesta din urmă.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de fond a constatat că aceasta este, de asemenea, nefondată, întrucât, potrivit prevederilor art. 3 lit. h) şi art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligaţia de emitere a titlurilor de plată incumbă A.N.R.P., iar acţiunea dedusă judecăţii priveşte refuzul emiterii unui astfel de titlu.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a constatat că petitul privind obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată pentru suma de 264.556,95 RON este întemeiat, în concordanţă cu dispoziţiile art. 18 alin. (1), art. 181 şi art. 182 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., în concret cu hotărârea dată în cauza Ramadhi şi alţi cinci împotriva Albaniei, care a statuat că şi o decizie a unei autorităţi administrative definitivă trebuie pusă în aplicare ca şi o hotărâre judecătorească.
Sub acest aspect, instanţa de fond a apreciat că pârâta este ţinută să ia toate măsurile necesare pentru respectarea deciziei din 29 ianuarie 2010, inclusiv emiterea titlului de plată, inexistenţa disponibilităţilor băneşti nefiind un argument care să poată fi opus reclamantei.
În consecinţă, dreptul de creanţă pe care reclamanta îl are împotriva statului reprezintă un bun în sensul art. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar limitările şi condiţionările impuse de reglementarea naţională nu sunt compatibile cu protecţia proprietăţii asigurată de Protocol.
Împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 62/2010, intrată în vigoare la data de 30 iunie 2010, s-a dispus suspendarea emiterii titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, reprezintă o limitare impusă de legislaţia naţională, care, de asemenea, nu este compatibilă cu protecţia impusă de Protocol.
În acelaşi sens este argumentata şi obligaţia prevăzută de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010, de valorificare a titlurilor de despăgubire doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opţiunea, având în vedere şi faptul că, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile Convenţiei, acestea din urmă au prioritate.
Instanţa de fond a mai reţinut că, în legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 62/2010 referitoare la valorificarea titlurilor de despăgubire prin conversia lor la Fondul Proprietatea, cu privire la eficienţa acestei autorităţi publice, în cauză Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunţat, constatând că „ totuşi până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcţionează încă într-o manieră susceptibila a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor”.
Referitor la capătul de cerere privind plata dobânzii legale de la data promovării acţiunii în instanţă şi până la plata efectivă a despăgubirilor acordate, prima instanţă a apreciat că acesta este întemeiat, în condiţiile normei evocate, întrucât neactualizarea despăgubirilor adăugate la durata procedurii urmate pentru soluţionarea cererii de opţiune, nu este compatibilă cu un remediu rapid şi eficient, iar exigentele unei bune administrări la care are dreptul orice cetăţean ar fi şi ele încălcate.
Cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la virarea efectivă a sumei de 264.556,95 RON în contul reclamantei, s-a apreciat că acesta este întemeiat, deoarece, luând în considerare durata fazelor administrative de soluţionare a pretenţiilor reclamantei şi faptul că aceasta ar trebui să mai aştepte încă doi ani, fiind condiţionată de existenta disponibilităţilor băneşti, durata totală a procedurii de realizare a dreptului de proprietate al reclamantei de aproximativ 10 ani nu mai are caracter rezonabil.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs , în termenul legal, pârâta A.N.R.P. , care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin cererea de recurs şi notele de şedinţă depuse la dosar la data de 12 ianuarie 2012, autoritatea recurentă invocă dispoziţiile art. 18² pct. 1 lit. a) şi pct. 4 din H.G. nr. 128/2008 şi art. 18² lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 81/2007, precizând că, până în acest moment, plata despăgubirilor în numerar s-a realizat în limita disponibilităţilor financiare corespunzătoare primei tranşe până la dosarul de opţiune înregistrat din 29 aprilie 2008, cererea de opţiune a reclamantei fiind înregistrată din 13 mai 2010.
Aşadar, a susţinut recurenta, ţinând cont de greutăţile întâmpinate în finalizarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspect financiar, având în vedere şi numărul mare al cererilor de restituire formulate de foştii proprietari, prin măsurile luate pentru accelerarea acestei proceduri, legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv pentru soluţionarea acestor cereri, respectiv acela al ordinii cronologice în care au fost înregistrate opţiunile, asigurându-se astfel egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie.
Totodată, recurenta arătă că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 3 al O.U.G. nr. 62/2010, conform cărora emiterea titlurilor de plată se suspendă pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanţei.
În ceea ce priveşte plata dobânzilor legale, instituţia recurentă a criticat soluţia instanţei de fond, arătând că, în actele normative în materie, respectiv H.G. nr. 128/2008, Legea nr. 247/2005, H.G. nr. 1095/2005 şi O.U.G. nr. 81/2007, nu sunt prevăzute reglementări pentru actualizarea sumelor de bani, iar dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 9/2000 modificată şi completată cu Legea nr. 356/2002 nu sunt aplicabile în cauză.
Prin urmare, a precizat recurenta, A.N.R.P. nu are ca atribuţii legale actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de către Comisia Centrală.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a dispoziţiilor art. 3041 din C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.
Intimata-reclamantă D.G. a învestit instanţa de contencios administrativ cu soluţionarea unei cereri având ca obiect obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata despăgubirilor în cuantum de 264.556,95 RON, stabilite prin decizia din 29 ianuarie 2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Instanţa de control judiciar apreciază că hotărârea recurată, prin care prima instanţă a dispus obligarea pârâtei A.N.R.P. să plătească reclamantei despăgubirile stabilite prin decizia din 29 ianuarie 2010 a Comisiei Centrale, precum şi dobânda legală pentru suma menţionată, este nelegală şi netemeinică, în raport atât de situaţia de fapt rezultată din acte, cât şi în raport de dispoziţiile speciale prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi dispoziţiile din H.G. nr. 128/2008.
Înalta Curte reţine că, în favoarea reclamantei, a fost emisă decizia din 29 ianuarie 2010 reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform procedurii privind valorificarea titlurilor de despăgubire, reclamanta a formulat cererea de opţiune din 13 mai 2010, prin care a solicitat plata sumei de 264.556,95 RON, în numerar.
Potrivit art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată.
În art. 18² pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, se prevede că emiterea unui titlu de plată şi plata despăgubirilor băneşti în numerar către persoana îndreptăţită se va dispune în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare, în ordinea depunerii cererilor de opţiune.
Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii, emiterea titlului de plată a despăgubirilor băneşti este prevăzută sub condiţia existenţei disponibilităţilor financiare, într-un termen de 15 zile de la acest moment şi în ordinea înregistrării cererilor de opţiune ale persoanelor îndreptăţite a primi despăgubiri.
În cauză nu a fost contestată situaţia de fapt existentă referitoare la greutăţile financiare întâmpinate de autoritatea pârâtă în finalizarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor şi nici nu a fost făcută vreo dovadă a existenţei unor disponibilităţi financiare reale care să permită emiterea titlului de plată solicitat de intimata-reclamantă.
Prin urmare, având în vedere dispoziţiile legale enunţate şi situaţia de fapt expusă, nu se poate reţine refuzul nejustificat al A.N.R.P. în executarea obligaţiei ce intră în atribuţiile sale, respectiv aceea de a emite titlul de plată reclamantei, nefiind dovedit în cauză excesul de putere al autorităţii pârâte, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, în absenţa disponibilităţilor băneşti ale statului şi având în vedere raţiunile financiare care au justificat instituirea respectivei proceduri de plată, care se menţin şi în prezent, raportat la dificultăţile prin care trece economia ţării, se apreciază că s-a impus pârâtei o obligaţie imposibil de realizat.
Mai mult, aceasta este de natură să afecteze şi principiul egalităţii de tratament, cunoscut atât în plan intern, cât şi în plan european, în condiţiile în care dosarul de opţiune al reclamantei din 13 mai 2010, iar plata despăgubirilor în numerar s-a realizat până la dosarul de opţiune din 29 aprilie 2008.
Pe de altă parte, în raport de obiectul acţiunii – plata de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi valorificarea titlurilor de despăgubire, precum şi în raport de data soluţionării acţiunii şi respectiv, a judecării prezentului recurs, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. III din O.U.G. nr. 62/2010 intrată în vigoare la data de 1 iulie 2010, prin care, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar valorificarea titlurilor de despăgubire se va face doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul „Proprietatea”- listat la Bursă, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opţiunea, fiind aplicabile şi dispoziţiile art. III alin. (3) din O.U.G. nr. 62/2010 în ceea ce priveşte cererea privind emiterea titlului de plată cu prioritate în condiţiile art. 182 alin. (5) din H.G. nr. 128/2008.
Referitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de intimate, Înalta Curte nu neagă faptul că reclamanta are cel puţin „speranţa legitimă”, în sensul de „bun”, reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Însă, se impune a fi avută în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. care a subliniat că, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri.
Astfel, chiar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a luat act de sarcina foarte importantă pe care legislaţia în materia bunurilor imobile naţionalizate o reprezintă pentru bugetul de stat şi a fost de acord că plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea reprezenta o măsură susceptibilă de a respecta un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.
Mai mult, a devenit funcţional Fondul „Proprietatea” începând cu data de 21 ianuarie 2011, mai ales că multe condamnări ale României la Curtea de la Strasbourg s-au datorat şi constatării că acest fond nu este funcţional, iar lansarea tranzacţiilor este de natură să îndrepte o parte a beneficiarilor „titlurilor de despăgubire” către piaţa bursieră, ceea ce ar uşura presiunea bugetară (cauza Maria Atanasiu, teza ultimă).
Prin urmare, instanţa de control judiciar reţine că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de către pârâta A.N.R.P. şi va modifică în parte hotărârea atacată în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamanta D.G. ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A.N.R.P. împotriva sentinţei nr. 139/2011 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta D.G., ca nefondată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5017/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5276/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
