ICCJ. Decizia nr. 5017/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5017/2012
Dosar nr. 1162/54/2011
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 476 din 14 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.E.N. şi D.I.I., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o pe aceasta din urmă să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, pentru imobilul construcţii, prevăzut în cuprinsul Dosarului nr. 6511/CC.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 263 din 28 aprilie 2005 emisă de Primarul Comunei Pleniţa, s-a propus reclamanţilor acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în aceeaşi localitate, actul respectiv, împreună cu dosarul aferent fiind înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 6511/CC. Cu toate acestea, nici până la data formulării acţiunii, pârâta nu demarase procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, neefectuarea nici uneia dintre operaţiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de mare de la data înregistrării dosarului, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamanţilor la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, se arată, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că a fost nesocotit termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamanţilor, neţinând seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii şi înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.
Recurenta susţine, de asemenea, că instanţa de fond a obligat-o să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire cu încălcarea etapelor administrative premergătoare, respectiv cea a evaluării.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect, în raport de dispoziţiile din Capitolul V - Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Soluţia instanţei de fond se impune pentru că, prin nesoluţionarea cererii întru-un interval de timp foarte mare, în raport de data emiterii dispoziţiei, respectiv 28 aprilie 2005, şi cea a înregistrării dosarului la Comisie, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptăţeşte pe intimaţi să invoce încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidenţa acestui principiu, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate şi aplicate decât în acord cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanţie a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât şi în cadrul procedurii administrative.
Soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.
Statului îi revine, aşadar, obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului autorităţilor sale astfel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice, fiind binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
Or, în speţă, termenul de peste 5 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimaţilor-reclamanţi de soluţionare a cererii lor nu se încadrează în noţiunea de termen rezonabil, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea, soluţia impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
De asemenea, contrar celor susţinute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor administrative, ci a sancţionat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuţiilor legale în soluţionarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la care a fost obligată prin sentinţa recurată, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în actul normativ sus-menţionat, adică, implicit, după parcurgerea etapei evaluării.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 476 din 14 octombrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4761/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 113/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
