ICCJ. Decizia nr. 3416/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul litigiului
Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2011 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.D.E. a chemat în judecată pe pârâții Universitatea S.H. din București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând obligarea pârâților la emiterea diplomei de licență, ca urmare a absolvirii Facultății de Psihologie din cadrul universității pârâte, promoția 2009.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că a urmat cursurile Facultății de Psihologie din cadrul universității pârâte, promoția 2009, a susținut și a promovat examenul de licență în sesiunea din iulie 2009, cu nota 9,40. în acest sens, universitatea pârâtă i-a eliberat adeverința din 23 iulie 2009 prin care i-a atestat că a absolvit facultatea și a promovat examenul de licență.
în vederea obținerii diplomei de licență, reclamanta a efectuat demersuri la secretariatul universității, însă nu i-a fost eliberată diploma, iar, prin notificarea nr. 322/N/2010, a solicitat universității să îi comunice data la care să se prezinte în vederea ridicării diplomei de licență, având în vedere durata mare de circa 1 an și 8 luni de la data promovării examenului de licență.
Prin adresa nr. 773 din 29.12.2010 a primit un răspuns nesatisfăcător în sensul că universitatea nu a primit formularele de diplomă pentru licență pentru a fi completate și înmânate solicitanților. Universitatea a motivat această întârziere prin faptul că structurile abilitate ale Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului au amânat în mod repetat aprobarea eliberării tuturor formularelor tipizate.
Reclamanta a susținut că interesul ei în promovarea acțiunii îl constituie faptul că, în lipsa diplomei, nu poate participa la concursuri în vederea angajării.
Pârâta Universitatea S.H. din București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat instanței să ia act că și-a îndeplinit obligațiile legale de a emite adeverințele de studiu și a făcut demersuri către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009, spre a putea comanda la societatea de tipărire aceste formulare, în scopul livrării lor.
Pârâta Universitatea S.H. din București a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și a suplimentului la diplomă pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere, până la eliberarea efectivă a actelor de studii solicitate, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență
2.1. Prin sentința nr. 531 din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, reținând, în esență, următoarele:
Prezentul litigiu are ca obiect obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență.
Pârâta Universitatea S.H. din București se încadrează în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 554/2004.
în raport cu dispozițiile Legii nr. 443/2002 și ale art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Universitatea S.H. din București nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, fiind încadrată în categoria autorităților publice locale.
Având în vedere rangul local al pârâtei, conform art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului.
Totodată, a reținut Curtea de Apel că, raportat la dispozițiile art. 17 C. proc. civ., cererea de chemare în garanție a Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este o cerere incidentală, care se soluționează de instanța competentă să soluționeze acțiunea principală.
2.2. învestit cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Tribunalul Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 84 din 11 ianuarie 2012, a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâta Universitatea S.H. din București, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele:
Obiectul acțiunii îl reprezintă contestația formulată de reclamantă împotriva refuzului pârâtei Universitatea S.H. din București de a-i elibera diploma de licență.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 443/2002 și întrucât face parte din sistemul național de învățământ, Universitatea S.H. din București este instituție centrală de utilitate publică, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța competență se stabilește în funcție de rangul autorității care emite sau, după caz, este obligată la emiterea actului.
II. Considerentele înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență
1. Argumente de fapt și de drept relevante
înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21,art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public".
Așa cum s-a arătat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ îl reprezintă, în principal, obligarea unei instituții de învățământ superior să elibereze diploma de licență.
Pârâta Universitatea S.H. din București este o autoritate publică, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004.
Universitatea S.H. din București a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.
Totodată, atât potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată), cât și potrivit art. 1 din H.G. nr. 536/2011 (în vigoare la data pronunțării prezentei decizii și care a abrogat H.G. nr. 81/2010), Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.
Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Conform dispozițiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.
în acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
în speță, Universitatea S.H. din București nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.
în mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
în alți termeni, Universitatea S.H. din București nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale.
Față de argumentele expuse, înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric.
în cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice pârâte - Universitatea S.H. din București - competența de soluționare a litigiului revine tribunalului.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamanta se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.
2. Temeiul legal al regulatorului de competență
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3417/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3415/2012. Contencios → |
|---|
