ICCJ. Decizia nr. 4848/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4848/2012
Dosar nr. 5412/2/2011
Şedinţa publică de la 16 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 10 iunie 2011, reclamantul D.G. a solicitat, în contradictoriu cu A.N.C. - Comisia pentru Cetăţenie, obligarea autorităţii administrative la emiterea actului administrativ privind soluţionarea şi avizarea în regim de urgenţă la primul termen de lucru a Comisiei după data depunerii prezentei, a cererilor cu privire la redobândirea cetăţeniei române solicitate în baza Legii nr. 21/1991 şi înaintarea raportului Comisiei însoţit de cererea de redobândire preşedintelui A.N.C., emiterea în termen de 30 de zile, în caz de avizare pozitiva a cererii de redobândire a cetăţeniei romane în Comisie şi comunicarea de îndată a ordinului de redobândire a cetăţeniei române semnat de Preşedintele A.N.C., fiind necesar la programarea pentru depunerea jurământului de credinţă faţă de România, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a precizat că a depus cerere împreuna cu actele necesare pentru redobândirea cetăţeniei romane la Comisia pentru cetăţenie - Bucureşti, în data de 13 mai 2010, Dosarul având nr. 43322RD/2010, însă acesta nu a fost soluţionat, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1991.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 6638 din 10 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.G., în contradictoriu cu pârâta A.N.C. - Comisia pentru Cetăţenie, a obligat pârâta să emită ordinul de soluţionare a cererii reclamantului de redobândire a cetăţeniei române şi să-l comunice acestuia prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a respins cererea privind avizarea cererii de redobândire a cetăţeniei române ca rămasă fără obiect, a respins cererea privind emiterea unui ordin de redobândire a cetăţeniei române ca prematur formulată şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 304,30 lei, cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) şi art. 276 C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române a fost înregistrată la secretariatul tehnic al Comisiei sub nr. 43322/RD din 13 mai 2010, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 21/1991, preşedintele Comisiei a dispus, prin rezoluţie, solicitarea de relaţii autorităţilor abilitate cu privire la îndeplinire a condiţiilor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b) şi e) şi a fixat, totodată, data la care Comisia va verifica îndeplinirea condiţiilor necesare redobândirii cetăţeniei române, respectiv la data de 31 ianuarie 2011.
La data de 28 octombrie 2011, cererea a primit aviz pozitiv, nefiind însă emis ordinul de redobândire a cetăţeniei române.
În raport de dispoziţiile art. 12-21 din Legea nr. 21/1991, republicată, Curtea a reţinut că cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la avizarea pozitivă a cererii de redobândire a cetăţeniei române a rămas fără obiect.
Cu privire la solicitarea acestuia de obligare a autorităţii pârâte la emiterea ordinului de redobândire a cetăţeniei române, Curtea a constatat că se impune admiterea în parte, în sensul că, deşi a expirat termenul de cinci luni prevăzut de lege pentru soluţionarea unor astfel de cereri (cererea reclamantului fiind înregistrată la data de 13 mai 2010), totuşi pârâta nu a înţeles să emită un ordin de soluţionare a acesteia, invocând motive nejustificate în amânarea emiterii unui astfel de act administrativ, sens în care, în temeiul art. 2 lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004, a fost obligată pârâtă să emită un ordin de soluţionare a cererii de redobândire a cetăţeniei române, fiind respinsă ca prematur formulată cererea privind emiterea unui ordin de soluţionare favorabilă a acestei cereri, având în vedere că numai ulterior unei eventuale respingeri a cererii prin ordin al pârâtei, acest act administrativ poate fi supus căii de atac prevăzută de Legea nr. 554/2004, nefiind admisibilă obligarea în mod direct a autorităţii să emită un astfel de ordin.
De asemenea, potrivit procedurii menţionată în art. 12-21 din acelaşi act normativ, Curtea a dispus obligarea pârâtului şi la comunicarea actului administrativ de soluţionare a cererii formulată de către reclamant prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, iar în temeiul art. 274 alin. (3) şi 276 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 304,30 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat (cenzurat în raport de complexitatea redusă a pricinii şi onorariul solicitat de avocat), precum şi taxa de timbru şi timbrul judiciar conform chitanţei fiscale ataşate dosarului.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta A.N.C. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, autoritatea recurentă susţine că dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1991, conform cărora "Preşedintele Comisiei pentru cetăţenie, prin rezoluţie, dispune fixarea termenului la care Comisia va verifica îndeplinirea condiţiilor necesare acordării sau redobândirii cetăţeniei române potrivit art. 11, termen care nu va depăşi 5 luni de la data înregistrării cererii", au fost interpretate şi aplicate în mod greşit, din moment ce termenul de 5 luni prevăzut de textul de lege invocat este exclusiv pentru verificarea, de către Comisia pentru Cetăţenie, a îndeplinirii condiţiilor necesare redobândirii cetăţeniei române, nefiind aplicabil altor proceduri, cum ar fi cea de avizare a cererii sau de emitere a ordinului de către preşedintele A.N.C.
În plus, chiar dacă s-ar aprecia că termenul de 5 luni prevăzut pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor este un termen imperativ şi nu de recomandare, depăşirea acestuia nu ar putea fi imputată A.N.C., întrucât pentru analizarea cererilor privind redobândirea cetăţeniei române, Comisia pentru cetăţenie trebuie să aştepte relaţiile pe care i le furnizează diverse instituţii ale statului, iar în unele situaţii, chiar petenţii sunt cei care determină întârzierea procedurilor prevăzute de legea cetăţeniei, prin depunerea unui dosar incomplet.
Totodată, recurenta arată că legiuitorul nu a prevăzut un termen expres pentru emiterea ordinului de redobândire a cetăţeniei române.
Pe de altă parte, recurenta critică soluţia instanţei de fond de obligare la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că procedura specială prevăzută de Legea nr. 21/1991 a fost respectată şi, în consecinţă, nu se poate reţine culpa procesuală a pârâtei.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că reclamantul D.G. a înregistrat cererea de redobândire a cetăţeniei române la data de 13 mai 2010, a formulat cererea de chemare în judecată la data de 10 iunie 2011, a primit avizul pozitiv din partea Comisiei pentru cetăţenie la data de 28 octombrie 2011, iar Preşedintele A.N.C. a emis în favoarea reclamantului, la data de 15 noiembrie 2011, Ordinul de redobândire a cetăţeniei române nr. 1128/P (fila nr. 5 din dosarul de recurs).
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul s-a adresat în mai multe rânduri, solicitând redobândirea cetăţeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauza de faţă este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Potrivit art. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1991, autorităţile române trebuie să soluţioneze cererea în 5 luni.
Contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţine că dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1991 instituie un termen de recomandare, ci o obligaţie imperativă în sarcina autorităţii pârâte, ce nu poate fi eludată în mod arbitrar, iar singura situaţie în care este permisă prelungirea termenului este cea prevăzută de art. 16 lit. b), însă recurenta nu a făcut dovada existenţei unei asemenea situaţii.
Susţinerea recurentei conform căreia nu se poate reţine în sarcina sa vreo culpă pe motiv că legea nu prevede un termen expres pentru emiterea ordinului nu poate fi primită, chiar dacă Legea nr. 21/1991 stabileşte o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea şi finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, fără să prevadă însă un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Or, în lipsa unui asemenea termen legal, se impune aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniştri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acţionării într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinească atribuţiile într-un termen rezonabil”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că nu se poate reţine culpa sa procesuală, potrivit art. 274-276 C. proc. civ., întrucât nu a contestat pretenţiile reclamantului, iar acţiunea a fost admisă în parte, nu pot fi primite, atâta timp cât reclamantul a sesizat instanţa ca urmare a conduitei pârâtei care nu a soluţionat până la data de 10 iunie 2011 (data introducerii acţiunii la Curtea de apel) cererea de redobândire a cetăţeniei formulată la data de 13 mai 2010.
Pe cale de consecinţă, cheltuielile de judecată avansate de reclamant au fost determinate de conduita culpabilă a autorităţii publice chemate în judecată, iar avizarea cererii de redobândire a cetăţeniei române la data de 28 octombrie 2011 şi emiterea Ordinului de redobândire a cetăţeniei române nr. 128/P la data de 15 noiembrie 2011 nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere.
Culpa autorităţii pârâte a fost dovedită, întrucât aceasta trebuia să depună toate diligenţele pentru a verifica stadiul cererii de redobândire a cetăţeniei române şi ulterior, să comunice un răspuns în conformitate cu dispoziţiile legale. Orice amânare în soluţionarea cererii reclamantului a însemnat depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi l-a determinat să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorităţii pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea reclamantului ar fi fost soluţionată mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, instanţa de control judiciar va menţine dispoziţia instanţei de fond privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 304,30 lei.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.N.C. împotriva sentinţei civile nr. 6638 din 10 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4847/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 4850/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
