ICCJ. Decizia nr. 5185/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5185/2012
Dosar nr. 6803/2/2006*
Şedinţa publică de la 6 decembrie 2012
54/2004, contravin dreptului la un pDin examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 3757 din 26 septembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 6803/2/2006*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate recursurile declarate de N.V. împotriva sentinţei civile nr. 1317 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a sentinţei nr. 4856 din 6 septembrie 2011, precum şi a încheierii din 23 februarie 2010 pronunţate de aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1317 din 16 martie 2010 este nefondat, soluţia dată excepţiei de nelegalitate a Ordinului I.G.P.R. din 25 iunie 1998 fiind corectă, întrucât cenzurarea fără limită în timp, pe cale incidentală a excepţiei de nelegalitate a actelor administrative cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la soluţia dată excepţiei de tardivitate a capătului de cerere privind constatarea nulităţii Ordinului I.G.P.R. din 25 iunie 1998 s-a reţinut, de asemenea, că soluţia instanţei de fond este corectă şi, că dispoziţiile legale aplicabile în materia contenciosului administrativ, în ceea ce priveşte termenele de sesizare a instanţei, sunt cele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar nu cele prevăzute de Decretul nr. 167/1988.
Cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei nr. 4856 din 6 septembrie 2011 s-a reţinut că este nefondat, întrucât evaluarea informaţiilor consemnate în Ordinul din 25 iunie 1998 al I.G.P.R., presupune o analiză pe fond a cauzei, ceea ce nu mai este posibil, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, de respingere ca tardivă a cererii de anulare a Ordinului din 25 iunie 1998.
Instanţa de recurs a reţinut că nici cel de-al treilea recurs nu este fondat, prima instanţă adoptând o măsură corectă respingând cererea de amânare a judecăţii, întrucât litigiul se afla pe rolul instanţei din anul 2006, orice încercare de tergiversare a dosarului fiind contrară principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil şi conform jurisprudenţei C.E.D.O. în materie.
Prin cererea formulată la 12 noiembrie 2012, petentul N.V. a solicitat lămurirea şi completarea deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât „din cele consemnate rezultă că instanţa nu a lămurit care sunt aceste dispoziţii legale avute în vedere la comunicarea ordinului”.
De asemenea, petentul susţine că instanţa a omis să se pronunţe asupra unei cereri conexe sau incidentale, respectiv cererea de recuzare înregistrată pe data de 14 septembrie 2012 şi 17 septembrie 2012.
Examinând cererea formulată în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 2812 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată că prezenta cerere de lămurire şi completare a deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
Potrivit art. 2812 alin. (1) C. proc. civ. „Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare”.
Dispoziţiile legale citate se referă, aşadar, exclusiv la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere, principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.
În speţă, însă, petentul invocă aspecte legate de conţinutul considerentelor deciziei în discuţie, iar nu omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor aspecte din cele expres prevăzute de dispoziţiile legale citate.
Pe de altă parte, prin încheierea din 13 septembrie 2012 instanţa de judecată a anulat cererile de recuzare formulate de petent împotriva domnilor judecători I.R. şi E.A. ca netimbrate, astfel că, acesta nu mai putea formula cerere de lămurire şi completare a deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după soluţionarea cererii de recuzare.
De menţionat este şi faptul că susţinerile petentului privind nesoluţionarea cererilor de recuzare nu fac obiectul lămuririi şi completării deciziei susmenţionate, întrucât prin această decizie nu au fost soluţionate cererile de recuzare ci, aşa cum s-a arătat mai sus, acestea au fost soluţionate prin încheierea de şedinţă din 13 septembrie 2012.
Faţă de cele arătate, constându-se că cererea petentului nu priveşte aspecte prevăzute de dispoziţiile art. 2811 şi art. 2812 C. proc. civ., cererile de lămurire şi completare a deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal vor fi respinse ca inadmisibile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererile de lămurire şi completare a deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibile.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5151/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5190/2012. Contencios → |
|---|
