ICCJ. Decizia nr. 5434/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5434/2012
Dosar nr. 319/36/2012
Şedinţa publică de la 14 decembrie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 15102/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii Primarul Oraşului Negru Vodă, Oraşul Negru Vodă prin Primar, Consiliul Local Negru Vodă, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, au solicitat anularea încheierii din 16 noiembrie 2011 emise de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României şi a Deciziei nr. 50 din 20 septembrie 2011 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Constanta.
În motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că urmare a auditului financiar al situaţiilor pentru anul 2009 al Comunei Negru Vodă, s-a întocmit Decizia nr. 50 din 20 septembrie 2011 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Constanta.
Prin sentinţa civilă nr. 315 din 1 februarie 2012, Tribunalul Constanta, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanta.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea încheierii din 16 noiembrie 2011 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva deciziei, respectiv a Deciziei nr. 50 din 20 septembrie 2011 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Constanţa.
A mai reţinut instanţa că potrivit art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate.
A constatat instanţa că în cadrul acestei proceduri se verifică în primul rând legalitatea încheierii prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă şi doar pe cale incidentală legalitatea deciziei emise de Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, capătul principal al cererii, în funcţie de care se apreciază competenţa materială a instanţei, având ca obiect anularea încheierii.
În atare context, în raport cu dispoziţiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, avându-se de asemenea în vedere art. 17 C. proc. civ., instanţa a concluzionat în sensul că cererea privind anularea încheierii emise de Curtea de Conturi este de competenţa curţii de apel.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 12 martie 2012 sub nr. 319/36/2012.
La termenul de judecată din data de 3 mai 2012, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cauzei, ca primă instanţă de contencios administrativ, faţă de dispoziţiile art. 159 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 222/ CA din 3 mai 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei.
A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa asupra conflictului ivit.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. 50 din 20 septembrie 2011 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, autoritate publică constituită la nivel judeţean, chiar dacă fără personalitate juridică şi a încheierii din 16 noiembrie 2011 emisă în soluţionarea contestaţiei.
S-a apreciat că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamanţi, are capăt principal anularea deciziei, iar secund, anularea încheierii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva acestei decizii.
În raport cu dispoziţiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa a apreciat că, în speţă, competenţa materială este dată de ierarhia autorităţii publice emitente a actului administrativ supus controlului de legalitate.
În ceea ce priveşte procedura reglementată de art. 228 din Regulamentul Curţii de Conturi, s-a apreciat că instituirea unei astfel de proceduri nu poate conduce la o altă competenţă materială decât cea instituită de art. 10 din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât, potrivit aceluiaşi text de lege, excepţia de la regulă trebuie să fie reglementată prin lege organică.
Înalta Curte, soluţionând conflictul negativ de competenţă, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Obiectul acţiunii formulate în cauză îl constituie anularea încheierii din 16 noiembrie 2011 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României, precum şi a Deciziei nr. 50 din 20 septembrie 2011 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Constanta.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, mai sus citate, se impune a stabili care este actul administrativ ce dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi art. 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
Rezultă, deci, din prevederile legale citate, că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării, în cazul în care se respinge sau admite, în parte, contestaţia formulată împotriva deciziei emise de Camera de Conturi Judeţeană, este însăşi această decizie, prin care se stabilesc măsuri în sarcina entităţii controlate, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi considerat ca având natura juridică a unui act administrativ, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Într-adevăr, regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ; de asemenea, potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Prevederile Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu pot înfrânge, însă, dispoziţiile Legii nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ şi la care însuşi actul respectiv face trimitere.
Astfel, referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Cum nu sunt prevăzute „prin lege organică specială", ci printr-un act administrativ, dispoziţiile Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu pot prevala celor prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care rămân aplicabile în speţă, alături de cele ale art. 2 C. proc. civ.
De altfel, prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinţei civile nr. 112/2011 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, ceea ce întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel de cauze, chiar dacă soluţiile privind excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu.
De asemenea, în continuarea raţionamentului, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că măsurile administrative contestate nu se încadrează în sfera litigiilor „care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale precum şi accesorii ale acestora", se va reţine că, în cauză, nu este incident criteriul valoric, ci criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul administraţiei publice, potrivit căruia litigiile privind actele administrative ale autorităţilor publice locale şi judeţene sunt în competenţa tribunalelor, iar cele privind actele autorităţilor publice centrale, în competenţa curţilor de apel.
2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă
Faţă de cele arătate, cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local, competenţa de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în favoarea Tribunalului Constanta, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii Oraşul Negru Vodă, Primarul Oraşului Negru Vodă şi Consiliul Local al Oraşului Negru Vodă, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi a Judeţului Constanta în favoarea Tribunalului Constanta, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5317/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 69152013/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
