ICCJ. Decizia nr. 69152013/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 69152013
Dosar nr. 2710/122/2012
Şedinţa publică de la 24 octombrie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii judiciare
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, la data de 9 aprilie 2012, reclamantul N.V. a chemat în judecată pe pârâţii Universitatea S.H. Bucureşti şi M.E.C.T.S., solicitând obligarea primei pârâte la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă, în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea unei penalităţi de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, în caz de neexecutare şi obligarea celui de-al doilea pârât să aprobe tipărirea formularelor tipizate diplomă de licenţă şi supliment la diplomă, în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea unei penalităţi de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, în caz de neexecutare.
2. Hotărârea primei instanţe aflate în conflict
Prin sentinţa civilă nr. 571/ CAF din 29 noiembrie 2012, Tribunalul Giurgiu a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Giurgiu privind soluţionarea cauzei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul N.V., împotriva pârâtelor Universitatea S.H. şi M.E.C.T.S., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că, prin cererea de obligarea a M.E.C.T.S. la emiterea actului administrativ de aprobare a tipăririi formularelor tipizate ale diplomelor de licenţă, reclamantul fixează un obiect de judecată cel puţin la fel de important ca şi cel privind obligarea universităţii de a îi elibera diploma de licenţă, deoarece între cele două acte nu există nici o intercondiţionare directă, respectiv unul dintre acestea să reprezinte consecinţa sau urmarea firească ori accesoriu a celuilalt.
Potrivit art. 10 din Legea 554/2004, competenţa materială de soluţionare împotriva refuzului nejustificat de a emite un act administrativ de către un organ administrativ central este în competenţa Curţii de apel de la domiciliul reclamantului.
3. Hotărârea celei de-a doua instanţe aflate în conflict
Prin sentinţa civilă nr. 1995 din 14 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, secţia civilă, - complete specializate în contencios administrativ, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că r aportul juridic dedus judecăţii are ca obiect un act administrativ asimilat reprezentat de un pretins refuz nejustificat al pârâtei Universitatea S.H. de a elibera diploma de licenţă reclamantului, bazat pe un refuz al pârâtului M.E.C.T.S. de a recunoaşte studiile absolvite de către reclamant în cadrul universităţii şi de a elibera acesteia formularele necesare în vederea eliberării diplomei, raportul juridic principal fiind cel dintre reclamant şi pârâta Universitatea S.H.
Faţă de obiectul principal al cererii introductive şi titularul pretinsului refuz nejustificat, elemente determinante pentru stabilirea competenţei materiale, Curtea a apreciat a fi competent material în a soluţiona cererea reclamantei Tribunalul, în speţă Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, complete specializate de contencios administrativ, în raport de rangul emitentului actului administrativ asimilat, parte în cadrul raportului juridic litigios, care nu poate fi considerată o instituţie centrală.
4. Regulatorul de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 şi art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa, în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu - Secţia civilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
Aşa cum s-a arătat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ îl reprezintă, în principal, obligarea unei instituţii de învăţământ superior să elibereze diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă.
Pârâta Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004.
Universitatea S.H. din Bucureşti a fost înfiinţată prin Legea nr. 443/2002, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Totodată, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant) nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Conform dispoziţiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speţă, Universitatea S.H. din Bucureşti nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. din Bucureşti nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conţine o asemenea dispoziţie cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorităţi publice locale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanţei competente material, două criterii, şi anume: (i) rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice; (ii) criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat, astfel că, raportat la rangul local al autorităţii publice pârâte - Universitatea S.H. din Bucureşti - competenţa de soluţionare a litigiului revine tribunalului.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu se mai poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S. are un caracter accesoriu şi va fi soluţionat de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Giurgiu, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul N.V. în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. şi M.E.N. (în calitate de succesor al fostului M.E.C.T.S.) în favoarea Tribunalului Giurgiu, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5434/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1035/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
