ICCJ. Decizia nr. 783/2012. Contencios

Comentarii

0

1. Soluția instanței de fond

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta SC A. SA Iași a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, anularea Raportului de inspecție fiscală din 6 martie 2009, a Deciziei de impunere din 6 martie 2009 și a Deciziei nr. 636 din 3 iunie 2009, acte administrative prin care, în sarcina sa, au fost stabilite obligații suplimentare de plată în sumă de 703.396 lei, reprezentând impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată și accesoriile aferente acestora.

Prin Sentința nr. 167/CA din 23 februarie 2010, Tribunalul Iași a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel Iași.

Prin Sentința nr. 146 din 22 aprilie 2011, Curtea de Apel Iași a respins acțiunea în anulare introdusă de reclamanta SC A. SA Iași, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că din datele furnizate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, rezultă că SC U. SA reprezentată de T.G., a intrat în SC A. SA, că SC U. SA avea ca acționari, printre alții, și pe SC C.H. SRL, și că, printre acționarii SC M. SA s-au numărat, în decursul timpului, SC N. SA, SC C.C. SRL, SC B.D.C. SRL și SC N. SA.

De asemenea, a mai reținut prima instanță, că din actele de la dosar rezultă că la data de 6 aprilie 2001, SC T.C. SA Iași a vândut către SC C.H. SRL activul denumit "Hală Industrială Confecții Metalice", iar pentru încasarea prețului a fost emisă factura din 7 iunie 2001, pentru suma totală de 10.859.467.570 lei, această obligație de plată fiind stinsă abia în anul 2006, iar la mai puțin de 20 de zile de la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, din 6 aprilie 2001, Consiliul de Administrație al SC U. SA, a aprobat majorarea capitalului social cu valoarea aportului în natură adus de SC C.H. SRL, evaluat la suma de 9.125.603.000 lei.

S-a mai reținut în considerentele sentinței atacate că la rândul său, SC T.C. SA Iași a garantat împrumutul de 19.311.178.000 lei, contractat de SC M. SA Hârlău la B.C.R. - Sucursala Botoșani, cu restul activului, ce rămăsese în proprietatea sa, iar ca urmare a nerambursării creditului, bunul imobil compus din 6668 m.p. teren și clădire a fost scos la vânzare și adjudecat de SC A. SRL.

După ce a intrat în proprietatea activului ce a aparținut SC T.C. SA Iași, SC A. SA a încheiat cu SC T.C. SA Iași contractul din 7 decembrie 2004, prin care a închiriat imobilul situat în Iași, str. Rampei în suprafață de 951,38 mp contra sumei de 2 euro/mp/lună, pe timp de 5 ani, contract ce a fost modificat succesiv, prin actele adiționale din 5 ianuarie 2006, din 31 octombrie 2006 și din 31 octombrie 2006, operându-se schimbări în ceea ce privește suprafața închiriată și prețul chiriei, fiind facturată chiriașului suma de 794.487 lei și stornată suma de 18.651 lei.

De asemenea, reține instanța de fond, în urma efectuării controlului încrucișat la punctul de lucru al SC U. SA Iași, inspectorii din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Prahova au constatat că SC U. SA a deținut în custodie bunurile de la SC N. SA Iași (fostă SC C.C. SA Iași), în valoare de 337.496.730 RON, în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate fn/2005 și a facturii fiscale din 14 aprilie 2005, emisă de SC N. SA Iași, că reprezentantul SC U. SA a precizat, în nota explicativă dată, că piesele se aflau în custodia SC U. SA și au rămas în această poziție până la preluarea lor de către SC T.S. SA Iași, că nu au fost constatate diferențe între listele de inventar, întocmite la data de 31 octombrie 2006 și fișele de "magazie întocmite până la data de 14 februarie 2007, și că SC U. SA nu a prezentat, până la finalizarea controlului, fișele de magazie, pentru perioada 2004-2006, încheindu-se procesul verbal din 22 februarie 2007.

în urma controlului efectuat, în aceeași perioadă, la punctul de lucru al SC A. SA Iași, situat în Municipiul Ploiești, la aceeași adresă la care funcționa și punctul de lucru al SC U. SA, inspectorii Direcției Generale a Finanțelor Publice Prahova au constatat diferențe față de stocul de marfă înregistrat de societate, potrivit inventarului și fișelor de magazie întocmite, și că, la data de 10 februarie 2007, societatea mai deținea din marfa înregistrată la 31 octombrie 2006 bunuri în valoare totală de 1.703.285 lei și un stoc faptic și scriptic de 1.532.790 lei, fapt pentru care, la data de 21 februarie 2007, s-a încheiat un proces verbal, în care s-au consemnat cele constatate.

Totodată, se arată în considerentele sentinței atacate că perioada supusă verificării de către inspecția fiscală a fost 2006-2007 pentru impozitul pe profit și 2006 - 2008 pentru taxa pe valoare adăugată, organul de control apreciind că SC A. SA nu a respectat termenele la care trebuia să factureze chiria, nici cuantumul acesteia și nici modul de înregistrare în contabilitate a veniturilor, că nu s-a justificat operațiunea contabilă de stornare a veniturilor de 564.137,73 lei, și că facturile emise de SC U. SA, în luna martie 2008, nu reprezintă în fapt o achiziție de bunuri și implicit o operațiune impozabilă pentru care societatea să aibă dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată.

Astfel, prin Raportul de inspecție fiscală din 6 martie 2008, Decizia de impunere, din 6 martie 2008 și Dispoziția de măsuri din 6 martie 2008, s-a stabilit ca obligație suplimentară de plată suma de 100.178 lei reprezentând impozit pe profit, suma de 72.245 lei majorări aferente, precum și suma de 406.623 lei TVA și suma de 130.169 lei majorări de întârziere aferente, totalul obligațiilor însumând 709.215 lei.

Prin Decizia nr. 5 din 5 mai 2008 Administrația Finanțelor Publice Iași pentru Contribuabilii Mijlocii a respins, ca neîntemeiată și nefondată, contestația formulată de SC A. SA împotriva Dispoziției de măsuri nr. CM/2951 din 06 martie 2008, în timp ce Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, prin Decizia nr. 636 din 3 iunie 2009, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de aceeași societate comercială pentru suma totală de 703.396 lei, reprezentând impozit pe profit, taxa pe valoare adăugată și majorările de întârziere aferente.

A reținut prima instanță că sunt neîntemeiate criticile formulate de SC A. SA împotriva actului prin care în sarcina sa au fost stabilite obligații de plată totalizând 703.396 lei.

în esență, prima instanță a reținut că maniera de a efectua înregistrările contabile, adoptată de SC A. SA, contravine prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, care obligă ca orice operațiune economică-financiară efectuată să se consemneze în momentul efectuării ei, neputându-se accepta ca înțelegeri bilaterale, să afecteze regulile ce stau la baza organizării și ținerii contabilității agenților economici, cu atât mai mult cu cât, din conținutul actului adițional pe care reclamanta și-a întemeiat contestația, nici nu rezultă că s-ar fi acceptat de către chiriaș anularea actelor emise pentru acoperirea obligațiilor ce s-au consumat până la acea dată și elaborarea altor documente.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat că în mod justificat organul de control nu a dat eficiență actului adițional din 31 octombrie 2006, care nici nu a fost înregistrat în registrul de intrare-ieșire al nici uneia din societățile semnatare și că în mod legal a fost înlăturată operațiunea efectuată în baza facturii din 1 februarie 2007, în condițiile în care orice corecție a informațiilor înscrise în facturi fiscale sau alte documente legal aprobate nu se putea face decât în condițiile prevăzute de art. 160 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, care impuneau ca documentele respective să fie înregistrate în jurnalul de vânzări, respectiv de cumpărări și preluate în deconturile întocmite de furnizor și respectiv, de beneficiar, pentru perioada în care a avut loc corectarea.

Referitor la capătul de cerere privind anularea obligației suplimentare de 401.738 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, pentru care organul fiscal nu a acordat drept de deducere, prima instanță a constatat că pârâta nu era obligată să facă verificări suplimentare și să "solicite efectuarea unei expertize", pentru motivul că din cuprinsul procesului verbal încheiat de către D.G.F.P. Prahova rezultă fără echivoc că "atât la SC A. SA cât și la SC U. SA, puncte de lucru Ploiești, nu a putut fi verificată evidența tehnico-operativă a intrărilor, livrărilor și stocului de mărfuri, din perioada 01 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2006".

De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate că ceea ce a făcut reclamanta, în relația sa cu SC U. SA, nu putea fi însă încadrat nici în categoria corecțiilor și nici în categoria "refacerii" înregistrărilor contabile, întrucât, odată ce a fost invalidată, cu ocazia unui control fiscal anterior, o înregistrare contabilă nu mai poate fi corectată/ îndreptată/ lămurită prin emiterea de către terț, pentru că astfel s-ar anula însăși bazele pe care este construită Legea nr. 82/1991.

Instanța de fond a apreciat că, în lipsa evidenței tehnico operative, care să permită verificarea intrărilor, livrărilor și stocului de mărfuri existent la furnizor și la cumpărător, nu se poate stabili dacă mărfurile respective au circulat, în mod efectiv, între SC C.C. SA (care și-a schimbat ulterior denumirea în SC N. SA), SC U. SA și SC A. SA, societăți legate printr-un acționariat comun, în condițiile în care organului de control nu i-au fost prezentate documente de evidență tehnico-operativă a mărfii din custodia SC U. SA, respectiv: fișele de magazie pentru mărfurile deținute în custodie, documentele de predare-primire a mărfii, listele de inventar pentru mărfurile în custodie, astfel că în mod justificat nu s-a dat eficiență facturilor pretins "înlocuitoare", emise de SC U. SA.

Cum nici în cuprinsul facturilor din 1 octombrie 2006 nu se face precizarea modului în care piesele de schimb și materiile prime, în valoare de peste 2.500.000 lei, au fost predate de către SC U. SA către SC A. SA, Curtea de apel a apreciat că în mod justificat organul de control a considerat că facturile emise ulterior momentului întocmirii raportului de inspecție fiscală din 6 martie 2008, a dispoziției de măsuri din 6 martie 2008 și a Deciziei de impunere din 06 martie 2008 nu pot fi luate în considerare, fiind la fel de deficitare în conținut ca și cele respinse inițial din categoria documentelor justificative.

Concluzionând, instanța de fond a constatat că soluția adoptată de către pârâtă este în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 571/2003 ce vin să sancționeze pe agenții economici ce nu-și organizează și conduc contabilitatea în condițiile impuse de Legea nr. 82/1991, cât și cu Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite.

2. Calea de atac exercitată

împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei, admiterea contestației cu obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.

în motivarea căii de atac se aduc, în esență, critici sentinței recurate sub aspectul greșitei soluționări a cauzei cu privire la suma reprezentând TVA.

Se arată că sentința cuprinde motive contradictorii, fiind amestecate argumentele cu privire la TVA cu cele referitoare la impozitul pe profit.

De asemenea, nu au fost respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se menționează că în mod eronat instanța de fond a făcut aprecieri cu privire la legalitatea operațiunilor încheiate între recurentă și vânzătoare ori cu terții, deși nu acesta a fost obiectul cererii de chemare în judecată, a avut o atitudine subiectivă, luându-se în considerare acționariatul persoanelor juridice, fără a se manifesta rolul activ în limitele obiectului cauzei și motivelor invocate de părți; înscrisurile și expertiza contabilă efectuată în cauză dovedesc contrariul celor reținute de instanța de fond cu privire la rambursarea TVA, astfel că în mod greșit instanța a respins acțiunea formulată; s-a reținut eronat că facturile refăcute sunt grevate de aceleași vicii ca și cele anterioare fără a se preciza exact în ce constă caracterul lacunar al conținutului acestora.

Recurenta-reclamantă aduce critici sentinței atacate și din perspectiva greșitei soluționări a acțiunii cu privire la impozitul pe profit impus la plată prin actele administrativ-fiscale contestate.

Se susține, în esență, că instanța de fond a interpretat eronat obiectul cauzei deduse judecății și a depășit limitele investirii sale când a decis să nu ia în considerare actul adițional din 31 octombrie 2006 în întregime, nu doar până la data încheierii sale, cât timp acesta a fost acceptat de părți și nu se pune problema suspiciunii de fals, iar operațiunile comerciale nu pot fi analizate doar din perspectiva utilității lor pentru organul fiscal.

De asemenea, se arată că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât nu a putut expune concluziile orale extinse cu ocazia soluționării pe fond a cauzei, iar argumentele din cuprinsul concluziilor scrise nu au fost luate în considerare.

3. Soluția instanței de recurs

înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurenta-reclamantă deși avea obligația conform art. 302¹alin. (1) lit. b) C. proc. civ. să indice în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și să le dezvolte, nu a îndeplinit această cerință.

Instanța de recurs apreciază că toate criticile invocate sunt subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din expunerea prezentată anterior, recurenta-reclamantă a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 636 din 3 iunie 2009 a A.N.A.F. - D.G.F.P. Iași prin care i-a fost respinsă plângerea administrativă în condițiile art. 205 și urm. C. proc. fisc. împotriva Deciziei de impunere nr. 2893 din 6 martie 2009 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2861 din 6 martie 2009, cu privire la impozitul pe profit impus la plată în sumă de 103.713 lei cu majorări de întârziere aferente în sumă de 72.245 lei cât și cu privire la TVA suplimentară de plată în sumă de 401.738 lei și 125.700 lei majorări de întârziere aferente TVA, suma totală contestată fiind în valoare totală de 703.396 lei.

Instanța de fond, prin Sentința nr. 146/2011 a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei formulată în temeiul art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., conform căruia modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", nu poate fi reținut în cauză.

Hotărârea recurată respectă cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

După cum se constată, în cuprinsul sentinței recurate sunt arătate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților cât și concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, fiind evident că acestea nu puteau fi în concordanță cu susținerile recurentei-reclamante în scopul urmărit, din moment ce soluția a fost de respingere a acțiunii.

în considerentele hotărârii atacate se regăsesc motivele pentru care a fost menținut actul administrativ-fiscal atacat, atât în ceea ce privește TVA cât și impozitul pe profit, fără a fi remarcate motive contradictorii ori străine de natura pricinii, de altfel doar enunțate nu și argumentate de recurentă.

De altfel, toate considerentele instanței de fond conduc către soluția pronunțată, astfel că sunt nefondate criticile recurentei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia", este nefondat.

Criticile recurentei referitoare la faptul că instanța "nu a fost investită să se pronunțe ori să facă aprecieri cu privire la legalitatea operațiunilor încheiate cu vânzătoarea ori cu terții" nu conduc la concluzia că acest motiv de recurs este incident în cauză întrucât instanța de fond nu a pronunțat o soluție cu privire la contractul de închiriere, cu modificările aduse prin actele adiționale sau contractele de vânzare-cumpărare, pronunțându-se doar asupra contestației formulată în temeiul art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Prima instanță a făcut referiri la înscrisurile respective în contextul în care a analizat legalitatea sumelor impuse reclamantei cu titlu de TVA și impozit pe profit, cu majorările aferente menționate în actele administrativ-fiscale contestate.

Prin urmare, toate criticile sub aceste aspecte sunt nefondate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" este, de asemenea, nefondat.

Toate argumentele recurentei, astfel cum au fost dezvoltate în cererea de recurs, subsumate acestui motiv de recurs vizează dezlegarea următoarelor probleme: dacă a fost stabilită corect în sarcina reclamantei obligația de plată a diferenței de impozit pe profit în sumă de 103.713 lei, cu majorările aferente în condițiile în care aceasta susține că în mod eronat, atât organele de inspecție fiscală, cât și prima instanță, nu au luat în considerare modificările aduse contractului de închiriere prin actul adițional nr. 3 din 31 octombrie 2006; dacă, legal, nu a fost acordat reclamantei dreptul de deducere pentru suma de 401.738 lei TVA în condițiile în care această sumă reprezintă TVA dedusă din facturile din 1 octombrie 2006 emise de SC U. SRL Iași, respinsă la rambursare cu ocazia inspecției fiscale precedente, repusă ulterior în evidența contabilă a societății prin nota contabilă ca TVA deductibilă, care a justificat înregistrarea cu facturi de corecție a celor două facturi inițiale prin intermediul facturilor.

în ceea ce privește prima problemă cu incidență asupra impozitului pe profit impus la plată reclamantei, instanța de recurs reține că incidente cauzei deduse judecății sunt dispozițiile art. 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile pct. 12 și 13 din Normele metodologice de aplicare a art. 19 menționat, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 republicată, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 831/1997 coroborate cu art. 155 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, art. 160 alin. (1) lit. b) din același act normativ.

Potrivit acestor prevederi, pentru a aplica retroactiv voința părților exprimată prin actul adițional nr. 3 din 31 octombrie 2006, SC A. SA Iași, în calitate de furnizor, avea obligația să întocmească alte facturi prin care să corecteze facturile inițiale transmise beneficiarului, iar aceste documente justificative trebuiau să fie înregistrate atât de către furnizor, cât și de către cumpărător.

Recurenta-reclamantă a emis pentru anul 2006 și 2007 facturi fiscale în valoare totală de 795.487,70 lei, conform modificărilor aduse contractului de închiriere din 7 decembrie 2004 prin actele adiționale nr. 1 și 2 din 5 ianuarie 2006 și respectiv 31 octombrie 2006.

Contravaloarea chiriei facturate în anul 2006 a fost înregistrată inițial în contul "Venituri din prestări servicii", iar pentru aplicarea modificărilor aduse prin actul adițional nr. 3 prin nota contabilă din 20 decembrie 2006, societatea a stornat de la venituri suma de 564.135,73 lei pe care a înregistrat-o apoi în contul "Venituri de realizat", rămânând astfel înregistrată în anul 2006 la venituri din chirii suma de 65.350 lei.

Organul de soluționare competent a reținut că societatea contestatoare nu a emis facturi pentru corectarea veniturilor aferente anului 2006, conform prevederilor din actul adițional nr. 3 din 31 octombrie 2006, iar în urma controlului încrucișat efectuat la beneficiar, SC T.C. SA Iași s-a constatat că aceasta a înregistrat cheltuielile privind chiria în sumă totală de 795.487 lei, așa cum a fost facturată de SC A. SA Iași, în baza Contractului de închiriere din 7 decembrie 2004 cu modificările aduse prin actul adițional nr. 1 din 5 ianuarie 2006 și prin actul adițional nr. 2 din 31 octombrie 2006.

Această situație nu a fost contestată și nici nu s-a dovedit contrariul de recurentă.

Astfel, nu poate fi reținută motivația contestatoarei potrivit căreia organele de inspecție fiscală nu au luat în considerare voința părților, așa cum a fost consemnată în actul adițional nr. 3 din 31 octombrie 2006, deoarece înțelegerea respectivă nu a fost consemnată în documente justificative care să stea la baza înregistrării în contabilitate, așa cum dispun actele normative citate mai sus.

în contextul celor de mai sus, rezultă că legal, organele de inspecție fiscală au recalculat profitul impozabil aferent anului 2006, stabilind astfel diferența de venit neînregistrată în sumă de 648.207 lei pentru care societatea contestatoare datorează impozitul pe profit aferent în sumă de 103.713 lei, sumă de altfel necontestată ca și cuantum

Conform art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și (7) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în mod corect au fost calculate și impuse la plată majorările de întârziere aferente impozitului pe profit, al cărui cuantum, de asemenea, nu a fost contestat.

în consecință, față de considerentele expuse, în mod corect instanța de fond a respins cererea recurentei-reclamante cu privire la anularea actelor administrativ fiscale prin care i-a fost impusă la plată suma de 103.713 lei impozit pe profit și 72.245 lei, majorări de întârziere aferente acestuia.

Referitor la cea de-a doua problemă - dreptul de deducere a TVA pentru suma de 401.738 lei, instanța de recurs a reținut următoarele:

Necontestat este faptul că TVA în sumă de 401.738 lei rezultat din facturile din 7 martie 2008 (TVA în sumă de 285.496 lei) și din 7 martie 2008 (TVA în sumă de 116.242 lei) emise de SC U. SA, înregistrat prin nota contabilă este aferent unor tranzacții efectuat de societatea reclamantă în luna octombrie 2006, ce a fost solicitat la rambursare prin decontul de TVA aferent acestei luni, înregistrat la organul fiscal din 27 noiembrie 2006, însă nu i s-a acordat dreptul de deducere conform Raportului de inspecție fiscală din 6 martie 2008, Deciziei de impunere nr. 2950 din 6 martie 2008 și Dispoziția de măsuri nr. 2951 din 6 martie 2008, acest ultim act fiind contestat de societatea reclamantă.

Pe de o parte, nu a fost contestată susținerea intimatei potrivit căreia Decizia de impunere nr. 2950 din 6 martie 2008 nu a fost contestată în procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală și nici faptul că urmare a controlului încrucișat s-a constatat că SC U. SRL (vânzătoare) a înregistrat TVA colectată aferentă facturilor din 1 octombrie 2006 o singură dată în luna octombrie 2010, care nu a fost achitată la bugetul de stat consolidat decât cu întârziere și într-un cuantum de 33.518 lei în perioada 2006-2011.

De asemenea, TVA solicitată la deducere de recurentă nu a fost înregistrat la SC U. SRL în luna martie 2008 în jurnalul de vânzări și nici în registrul general.

Potrivit prevederilor art. 145 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare "(1) Dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei. (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile", iar potrivit prevederilor art. 146 din același act normativ "(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să dețină o factură care să cuprinsă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5)".

Așa cum rezultă din prevederile legale redate mai sus, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată deductibilă în sumă de 401.738 lei înregistrată de către societatea recurentă prin nota contabilă din luna martie 2008, aceasta trebuia să dețină o factură, legal întocmită.

Or, astfel cum rezultă din situația de fapt reținută anterior cât și din analiza documentelor existente la dosarul cauzei rezultă faptul că înregistrarea efectuată prin nota contabilă nu are la bază o factură întocmită în conformitate cu prevederile legale în baza căreia societatea să-și exercite dreptul de deducere, ci, așa cum implicit recunoaște și aceasta, prin această înregistrare a repus taxa pe valoarea adăugată deductibilă aferentă facturilor fiscale, ambele din 1 octombrie 2006, emise de SC U. SRL Iași, taxă ce a fost respinsă la rambursare prin Decizia de impunere din 6 martie 2008 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală din 6 martie 2008 datorită faptului că facturile respective nu conțin toate informațiile pentru exercitarea dreptului de deducere.

Față de considerentele expuse, în mod corect instanța de fond a confirmat actele administrativ-fiscale contestate în ceea ce privește suma de 401.738 lei TVA impusă la plată societății recurate, la care se adaugă majorările de întârziere de 125.700 lei calculate conform art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și (7) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, al căror cuantum nu a fost contestat.

în altă ordine, criticile referitoare la greșita înlăturare a concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză sunt nefondate, întrucât atributul interpretării și aplicării dispozițiilor legale incidente speței revine instanței de judecată și nu expertului.

De asemenea, nu pot fi reținute nici criticile referitoare la încălcarea dreptului la apărare.

Se constată din încheierea din 18 aprilie 2011 că recurenta-reclamantă prin avocat a pus concluzii orale la data judecării pricinii în fond, fiind respectate dispozițiile art. 127 și 128 C. proc. civ., iar pronunțarea hotărârii a fost amânată în condițiile art. 260 C. proc. civ. și pentru a se da posibilitatea părților de a depune și concluzii scrise.

Limitarea în timp a concluziilor orale se înscrie dispozițiilor art. 128 alin. (2) C. proc. civ., astfel că în raport și de situația reținută prin încheierea din 18 aprilie 2011, criticile referitoare la încălcarea dreptului la apărare, sunt nefondate.

Față de toate considerentele expuse, înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, a respins recursul formulat ca nefondat.

← ICCJ. Decizia nr. 1152/2012. Contencios		ICCJ. Decizia nr. 3178/2012. contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ: