ICCJ. Decizia nr. 191/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 191/2013
Dosar nr. 12204/2/2010
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2011, reclamanţii W.V., W.M.E. si W.I.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D.: obligarea să emită decizie conţinând titlul de despăgubire în cuantum de 1.093.116 lei corespunzător unui număr de 20.000 de acţiuni ce au fost deţinute de autorul lor, W.Ar. la întreprinderea de P.C.S., astfel cum s-a dispus prin decizia civilă nr. 141A din 3 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală;
- obligarea pârâtei la plata unei penalităţi de 50 lei pe zi întârziere până la aducerea la îndeplinire a hotărârii rămase definitivă.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat ca tatăl lor, W.Ar., a deţinut un procent de 16,67% din totalul acţiunilor ce formau capitalul S.C.S..
A mai arătat reclamanta că la apariţia Legii nr. 10/2001, W.A., a notificat P.M.B. sub nr. 4012 din 7 martie 2005, solicitând sa i se restituie în echivalent valoarea acţiunilor deţinute de tatăl lor.
S-a mai precizat că această cerere conţinută în notificare a fost respinsă de P.M.B. şi împotriva deciziei nr. 4012 din 7 martie 2005, W.A. a formulat contestaţie, demers respins de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 655 din 9 mai 2007.
Împotriva acestei sentinţe W.A. a declarat apel.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 a admis apelul şi a obligat P.M.B. să înainteze dosarul cuprinzând notificarea A.V.A.S..
S-a mai arătat că neprimind niciun răspuns de la A.V.A.S., reclamanţii s-au adresat instanţei judecătoreşti competente, solicitând să pronunţe o hotărâre care să stabilească întinderea masurilor reparatorii ce li se cuvin, după recalcularea valorii acţiunilor deţinute de autorul lor. Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 161/04 februarie 2009 a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe au exercitat calea de atac a apelului iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 141A din 3 iunie 2010, a admis apelul şi a obligat pârâta A.V.A.S. să înainteze propunerea de acordarea a despăgubirilor în cuantum de 1.093.116 lei corespunzător unui număr de 20.000 de acţiuni deţinute de autorul lor la întreprinderea de P.C.S..
Întrucât A.V.A.S. nu s-a conformat dispoziţiilor cuprinse în decizia civilă nr. 141A din 3 iunie 2010, reclamanţii s-au adresat C.C.S.D. solicitând emiterea unei decizii privitoare la titlul de despăgubire.
La 9 iunie 2011, pârâta a depus întâmpinare, invocând excepţia prematurităţii.
Prin sentinţa nr. 7468 din 9 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de W.V., W.M.E. şi W.I.A., a obligat pe pârâta C.C.S.D. să emită titlul de despăgubire în cuantum de 1.093.116 lei în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii de penalităţi de 50 de lei pe zi de întârziere de la data expirării termenului de 30 de zile până la data emiterii.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a constatat că întreaga procedură, de la data formulării notificării până la primirea despăgubirilor nu trebuie să depăşească un termen rezonabil.
În speţă, au trecut mai mult de 6 ani de la formularea Notificării.
În opinia instanţei neîndeplinindu-se obligaţia de a emite titlul de despăgubire, în termenul rezonabil, s-a adus o evidentă atingere noţiunii de bun şi a obligaţiei statului de a proteja bunurile şi valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată de România prin Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs C.C.S.D. criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac se arată că la data de 10 iunie 2011 dosarul de despăgubire nu fusese transmis Secretariatului C.C., motiv pentru care în opinia recurentei solicitarea reclamanţilor de emitere a deciziei era prematur formulată.
Ulterior se arată că aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond acesta a fost transmis de către A.V.A.S., fiind înregistrat la Secretariatul C.C. sub nr. 49940/CC.
Susţine recurenta că dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat şi s-a constatat că în speţă este incidentă aplicarea Deciziei nr. 1651/2008 a C.C..
Faţă de aprecierile instanţei de fond că în speţă de faţă s-ar fi încălcat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi faptul că procedurile administrative coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil, se arată că prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-a reglementat cadrul normativ pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă pentru imobilele ce au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 de către stat, de către organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice.
În motivarea căii de atac se mai arată că instanţa de fond în mod netemeinic a obligat recurenta la emiterea deciziei în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii de 50 de lei pe zi de întârziere, de la data expirării termenului de 30 de zile până la data emiterii deciziei.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamanţii au arătat ca tatăl lor, W.Ar., a deţinut un procent de 16,67% din totalul acţiunilor ce formau capitalul S.C.S..
A mai arătat reclamanta că la apariţia Legii nr. 10/2001, W.A., a notificat P.M.B. sub nr. 4012 din 7 martie 2005, solicitând sa i se restituie în echivalent valoarea acţiunilor deţinute de tatăl lor.
S-a mai precizat că această cerere conţinută în notificare a fost respinsă de P.M.B. şi împotriva deciziei nr. 4012 din 7 martie 2005, W.A. a formulat contestaţie, demers respins de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 655/9 mai 2007.
Împotriva acestei sentinţe W.A. a declarat apel.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 236 din 25 martie 2008 a admis apelul şi a obligat P.M.B. să înainteze dosarul cuprinzând notificarea A.V.A.S..
Neprimind niciun răspuns de la A.V.A.S., reclamanţii s-au adresat instanţei judecătoreşti competente, solicitând să pronunţe o hotărâre care să stabilească întinderea masurilor reparatorii ce li se cuvin, după recalcularea valorii acţiunilor deţinute de autorul lor. Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 161 din 04 februarie 2009 a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe au exercitat calea de atac a apelului iar Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 141A/3 iunie 2010, a admis apelul şi a obligat pârâta A.V.A.S. să înainteze propunerea de acordarea a despăgubirilor în cuantum de 1.093.116 lei corespunzător unui număr de 20.000 de acţiuni deţinute de autorul lor la întreprinderea de P.C.S..
Întrucât A.V.A.S. nu s-a conformat dispoziţiilor cuprinse în decizia civilă nr. 141A din 3 iunie 2010, reclamanţii s-au adresat C.C.S.D. solicitând emiterea unei decizii privitoare la titlul de despăgubire.
Înalta Curte reţine intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condiţiile în care de la data formulării notificării până la primirea despăgubirilor au trecut mai mult de 6 ani, ceea ce conferă consistenţă susţinerilor reclamanţilor, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei în sensul că dosarul de despăgubire trebuie completat cu o serie de înscrisuri, aspect părţilor prin adresa nr. 49940/CC din 14 decembrie 2012 de către A.V.A.S. nu pot fi primite.
Înalta Curte apreciază că, prin conduita adoptată, pârâta C.C.S.D. a nesocotit principiul termenului rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire, întrucât de la momentul înregistrării dosarului, abia în anul 2012, şi după aproximativ 6 luni de la data introducerii de către reclamanţi a cererii de chemare în judecată (la data de 10 iunie 2011), pârâta a solicitat, prin adresa menţionată completarea documentaţiei aferente dosarului de despăgubire.
Celelalte susţineri cu privire obligarea autorităţii la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, sunt neîntemeiate, pentru că instanţa de fond a constatat corect refuzul nejustificat al autorităţii recurente de a-şi îndeplini obligaţiile care îi revin în fiecare etapă a procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după înregistrarea dosarului de despăgubire depus de intimaţii-reclamanţi.
În opinia Înaltei Curţi însă hotărârea instanţei de fond este nelegală în ceea ce priveşte obligarea autorităţii la emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii şi la plata de penalităţi de 50 de lei pe zi de întârziere, motiv pentru care, Înalta Curte va admite recursul şi va înlătura dispoziţiile referitoare la termenul de 30 de zile, având în vedere natura cauzei şi procedura administrativă ce trebuie urmată.
Cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata de penalităţi de 50 lei/zi de întârziere va fi analizată prin prisma Legii nr. 554/2004 care prevede modalităţi specifice în materia contenciosului administrativ, de asigurare a punerii în executare a obligaţiilor de „a face” intuitu personae, dispuse de instanţă, anume aplicarea de amenzi conform art. 24 alin. (2), penalităţile pentru întârziere consacrate legislativ în art. 18 alin. (5) (ca daune compensatorii, iar nu cominatorii) având la rândul lor un efect cominator, chiar dacă raţiunea instituirii acestei posibilităţi vizează repararea prejudiciului provocat de întârziere, iar nu punerea în executare a hotărârii.
Dar aceste penalităţi/despăgubiri constituie exclusiv despăgubiri pentru întârziere în punerea în executare, deci pentru pagube produse de întârziere după expirarea termenului de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, stabilit de instanţă pentru executare. Or, un astfel de prejudiciu nu s-a produs încă, fiind incertă şi producerea lui în viitor.
Astfel fiind, Înalta Curte urmează să modifice, în parte, sentinţa atacată în sensul respingerii cererii de acordare a penalităţilor de 50 lei/zi de întârziere.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (2) Cod procedura civilă, Înalta Curte va modifica în parte sentinţa atacată în sensul înlăturării obligării autorităţii pârâte de la plata penalităţilor de întârziere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 7468 din 9 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată în sensul că înlătură dispoziţiile referitoare la termenul de 30 de zile şi la plata de penalităţi.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 186/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 139/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
