ICCJ. Decizia nr. 186/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 186/2013
Dosar nr. 3938/2/2011
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 3938/2/2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII –a contencios administrativ şi fiscal reclamanta N.M.M. în contradictoriu cu pârâta C.C.R. a solicitat constatarea modului nelegal în care au fost pronunţate deciziile C.C.R. nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 din data de 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. nr. 761 din data de 15 noiembrie 2010, obligarea pârâtei C.C.R. la demararea procedurii de atragere a răspunderii disciplinare mergând până la pronunţarea încetării mandatului de judecător al C.C. pentru judecătorii-raportori responsabili de instrumentarea probelor aferente celor două decizii, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare al acestei instituţii, precum şi la demararea procedurii de atragere a răspunderii disciplinare mergând până la pronunţarea eliberării din funcţie a magistraţilor asistenţi care s-au ocupat de pregătirea lucrărilor şi redactarea actelor aferente celor două decizii menţionate.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că deciziile C.C.R. nr. 1358/2010 şi 1360/2010 din data de 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. nr. 761 din data de 15 noiembrie 2010 nu respectă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Constituţia României şi prevederile Legii nr. 47/1992 republicată.
Pârâta C.C. a formulat întâmpinare la cererea introdusă de reclamanta Niţulescu Măria Magdalena, reprezentată de fiul acesteia N.G.E., prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin sentinţa nr. 7104 din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea în consecinţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând obiectul cererii de chemare în judecată, s-a constatat că acesta este lipsit de temei legal şi nu poate face obiectul unei cereri de chemare în judecată, întrucât prin hotărârea pe care o va pronunţa, instanţa nu poate să exceadă cadrului legal care reglementează atribuţiile C.C., respectiv Legea fundamentală - Titlul V, precum şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea C.C., republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.
A reţinut Curtea că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie „Deciziile C.C. se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", aşadar ele nu pot fi „contestate" pe nicio cale.
Referitor la capetele 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, s-a menţionat că Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.C., reglementează strict cazurile de răspundere disciplinară a judecătorilor C.C..
A mai precizat instanţa că din analiza conţinutului cererii de chemare în judecată, reiese faptul că obiectul acţiunii nu corespunde cerinţelor imperative ale art. 112 C. proc. civ.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta N.M.M. criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Se arată că în prezenta cauză recurenta se află în cazul unei duble denegări de dreptate ca urmare a unei inpretări greşite a situaţiei de fapt şi de drept, fiind incidente în acest caz motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 coroborat cu art. 304 pct. 7 şi pct. 8 şi art. 3041 C. proc. civ.
În opinia recurentei, în procesul de pronunţare a deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 din data de 21 octombrie 2010 există trei încălcări ale Legii nr. 47/1992 republicată: încălcarea art. 2 alin. (3) coroborat cu art. 10 alin. (2) şi art. 29-31, încălcarea art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 11 şi art. 29-31 şi încălcarea art. 14.
Se mai arată că cele două acte emise de C.C.R. au doar aparenţa materială a unor decizii de neconstituţionalitate ale C.C., deoarece au fost emise fără respectarea Legii nr. 47/1992, republicată, a Codului de Procedură Civilă şi a Constituţiei Rămâniei, fiind inexistente/nule din punct de vedere juridic.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a capătului doi şi trei din cererea de chemare în judecată se arată că are o motivaţie incompletă, motivul de recurs incident fiind art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În plus se arată că prin cererea de chemare în judecată recurenta nu a cerut ca instanţa de contencios administrative să judece dacă judecătorii raportori şi magistraţii asistenţi care au instrumentat probele în dosarele în care au fost pronunţate de CCR decizille nr. 1358/2010 şi 1360/2010 sunt sau nu vinovaţi de abateri disciplinare, ci să oblige C.C. la demararea procedurii de atragere a răspunderii disciplinare, adică să oblige pe preşedintele C.C.R. să numească o comisie disciplinară care să analizeze faptele pe care recurenta le consideră a fi abateri disciplinare în cazul judecătorilor raportori şi să oblige pe preşedintele C.C. să se pronunţe dacă în cazul magistraţilor asistenţi au avut loc abateri disciplinare în sensul celor arătate în plângerea prealabilă.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie „Deciziile C.C. se publică în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată: „C.C. este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România", iar potrivit prevederilor alin. (3) „C.C. este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi".
Odată soluţia pronunţată, C.C. se dezînvesteşte, astfel că aceasta nu mai poate reveni asupra considerentelor invocate, cu atât mai puţin ele nu mai pot fi explicitate, extinse, ca răspuns la o petiţie, ori contestate ulterior, în faţa instanţelor judecătoreşti, acestea neavând competenţa materială de a se pronunţa asupra legalităţii ori inadmisibilităţii deciziilor pronunţate de C.C..
Mai mult decât atât, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond C.C. poate fi sesizată numai pentru cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituţie şi numai în condiţiile stabilite de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea C.C., republicată.
Pe de altă parte în mod corect s-a constatat că deciziile adoptate de către intimate-pârâtă nu pot face obiectul controlului instanţei de contencios administrativ, fiind excluse de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, neavând natura unor acte administrative conform art. 2 alin. (1) lit. c) din acest act normative.
Cu privire la solicitarea recurentei ca instanţa de judecată să oblige C.C. de a-i sancţiona pe judecătorii-raportori şi magistraţii-asistenţi care au instrumentat probele, se reţine că acestea nu pot fi primite întrucât potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, C.C. este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/ 2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de N.M.M. împotriva sentinţei nr. 7104 din 28 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 182/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 191/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
