ICCJ. Decizia nr. 837/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 837/2013
Dosar nr. 5020/2/2011
Şedinţa publică de la 15 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prima instanţă
a) Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC F.C.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 6 - Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale - Serviciul Constatare Impunere Persoane Juridice, anularea în parte a dispoziţiei din 24 noiembrie 2010 privind soluţionarea contestaţiei din 27 octombrie 2010, în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei cu privire la obligaţia de plata a taxei pe clădiri şi a taxei pe teren; anularea în parte a Raportului de inspecţie din 21 septembrie 2010, în ceea ce priveşte: taxa pe clădiri aferentă perioadei 2006 - 2009 în cuantum de 3.719.498,89 lei, împreună cu accesoriile aferente în cuantum de 2.732.521,33 lei calculate până la data de 30 iunie 2010; taxa de teren aferentă perioadei 2006 - 2009 în cuantum de 20.164,29 lei, şi accesoriile aferente în cuantum de 16.416,84 lei, calculate până la data de 30 iunie 2010; anularea Deciziei de impunere din 21 septembrie 2010 pentru suma de 3.719.498,89 lei şi majorări de 2.732.521,33 lei calculate până la data de 30 iunie 2010; anularea Deciziei de impunere din 21 septembrie 2010 privind taxa pe teren în cuantum de 20.164,29 lei şi accesorii de 16.416,84 lei, calculate până la data de 30 iunie 2010; exonerarea reclamantei de plata taxei pe clădire în cuantum de 3.719.498,89 lei, şi accesoriilor aferente în cuantum de 2.732.521,33 lei şi de plata taxei pe teren în cuantum de 20.164,29 lei, şi accesoriile aferente în cuantum de 16.416,84 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în data 22 mai 2005 între C.S.R. Bucureşti, în calitate de locator, şi Asociaţia F.C.R. Bucureşti, în calitate de locatar, s-a încheiat contractul din 22 februarie 2005 având ca obiect închirierea terenului de joc şi a suprafeţei înconjurătoare, pentru suprafeţele şi destinaţiile din Anexa I (respectiv: 10.800 mp teren gazonat şi cu zgură; 19.100 locuri - tribună cu scaune individuale şi 1206 mp încăperi: birouri/vestiare/cabinete medicale etc.) situate în Bucureşti, cunoscute sub denumirea de S.G. - Bucureşti.
Prin Convenţia de novaţie încheiată în data de 29 septembrie 2006, părţile au convenit ca pe calea novaţiei subiective locul Asociaţiei F.C.R. Bucureşti să fie luat de SC F.C.R. SA.
Prin Actul adiţional din 27 august 2008, părţile au convenit modificarea contractului, respectiv modificarea chiriei lunare, consumul de utilităţi să fie suportat în cote egale de către Locator şi Locatar, precum şi modificarea suprafeţei spaţiilor închiriate, respectiv: 8000 mp teren fotbal gazonat, tribuna stadionului cu scaune individuale 19.100 locuri/9000 mp şi 3106,52 mp suprafaţă încăperi: birouri/vestiare/cabinete medicale etc.
Conform art. 6.2. din contract, părţile au convenit că locatorul suportă plata impozitelor şi taxelor prevăzute de actele normative în vigoare, aferente spaţiului închiriat.
Reclamanta a mai arătat că prin raportul de inspecţie fiscală din 21 septembrie 2010, care a stat la baza emiterii deciziilor de impunere nr. x din 21 septembrie 2010, nr. y din 21 septembrie 2010 şi nr. z din 21 septembrie 2010, organele de inspecţie au stabilit în sarcina sa (printre altele) obligaţia de plată a taxei pe clădiri şi a taxei pe teren, obligaţia de plată a taxei pentru reclamă şi publicitate, pentru perioada 2006 -2009, împreună cu accesoriile aferente.
Reclamanta a criticat actele de impunere, susţinând, în esenţă, că obligaţiile fiscale au fost, pe de o parte, eronat impuse în sarcina sa, iar, pe de altă parte, greşit calculate.
S-a arătat că nu datorează impozit, întrucât această sarcină revine C.S.R. Bucureşti, care obţine venituri din închirierea stadionului către SC FCR SA, că stadionul este folosit în comun cu locatorul.
S-a precizat că în baza art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) din C. fisc., sarcina fiscală a plăţii taxei pentru clădiri şi teren aparţine titularului dreptului de administrare, respectiv C.S.R. Bucureşti.
A motivat reclamanta că obiectul contractului de închiriere îl constituie numai o parte din S.G., depunând în acest sens calculul suprafeţelor, astfel că nu putea fi obligată la plata impozitului pentru integralitatea terenului şi a clădirii.
Aplicarea cotei de 10% asupra valorii de inventar a stadionului pentru perioada 2007 - 2009 s-a făcut cu încălcarea art. 256 alin. (6) pct. 55 lit. b) teza finală din Normele metodologice.
Potrivit acestor dispoziţii sunt considerate ca fiind reevaluate şi clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de administraţie.
Or, aşa cum rezultă chiar din actul de control, în cursul anului 2006 a avut loc o majorare a valorii de impunere a S.G., prin recepţionarea lucrării de consolidare, majorarea valorii de impunere a fost înregistrată în contabilitatea C.S.R. Bucureşti. Prin urmare, având în vedere dispoziţia legală mai sus arătată, rezultă că S.G. a fost reevaluat la nivelul anului 2006, astfel că organul de control în mod eronat a aplicat cota de 10% asupra valorii de inventar a construcţiilor.
SC FCR SA nu poate fi ţinut răspunzător şi obligat la plata în totalitate a taxei pe clădiri şi teren, întrucât C.S.R. Bucureşti şi-a asumat obligaţia de plată a impozitelor şi taxelor aferente; obiectul contractului de închiriere îl constituie numai o parte din S.G. (sub 50%) şi nu tot stadionul, mai mult, acest spaţiu închiriat este folosit cel mult odată la două săptămâni în campionat.
Reevaluarea clădirii este obligaţia exclusivă a C.S.R. Bucureşti, astfel că SC FCR nu poate fi obligat la plata cotei majorate de taxă pe clădire şi teren.
Obligaţia de plată a taxei pe teren a fost stabilită în sarcina SC FCR SA, cu încălcarea art. 256 alin. (4) C. fisc.
b) întâmpinarea formulată în cauză
Pârâtul Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale, Sector 6 a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
Potrivit H.G. nr. 997/2004, bunurile şi spaţiile ce formează S.G. sunt proprietate privată a statului, fiind administrate de C.S.R., care este instituţie publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.
Conform art. 249 alin. (3) C. fisc., "Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosinţă după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului.
În ceea ce priveşte folosirea în comun a spaţiului închiriat, atât de către C.S.R., cât şi de către SC F.C.R., acest fapt nu reiese din niciun document.
Faptul că prin actul adiţional nr. 1 părţile au stabilit că valoarea utilităţilor va fi stabilită în cote egale, nu înseamnă că actul de închiriere, respectiv contractul din 22 mai 2005 este valabil doar pe jumătate.
Referitor la faptul că locatorul, potrivit prevederilor contractuale, şi-a asumat obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor, consideră că această clauză nu îi este opozabilă, atât timp cât potrivit prevederilor art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) din C. fisc., taxa pe clădiri cât şi pe teren, revine locatarului.
Consideră că art. 249 alin. (4) şi art. 256 alin. (4) C. fisc., nu sunt aplicabile în speţa de faţă, pentru că pe de o parte prevederile legale se referă la proprietatea comună, iar pe de altă parte, este vorba despre calitatea de locatar al reclamantei, iar taxa pe clădiri s-ar fi calculat în baza celor două articole numai în situaţia în care şi C.S.R. ar fi avut calitatea de locatar alături de SC F.C.R. SA.
În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri, respectiv taxa pe clădiri, se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.
Cota de impozitare la nivelul municipiului Bucureşti se stabileşte prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii.
În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului.
În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, impozitul pe clădiri se stabileşte la nivelul municipiului Bucureşti de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a făcut prima reevaluare.
Astfel, S.G. figurează înregistrat în evidenţele contabile ale C.S.R. în contul 212 - Construcţii la valoarea de 11.530.867.62 lei, neexistând o evidenţă analitică a valorii spaţiilor componente a acestuia tribune spectatori, vestiare, săli, cabine, etc.), implicit a valorii spaţiilor închiriate.
Prin urmare, taxa pe clădiri a fost calculată prin aplicarea cotelor de impozitare la valoarea de inventar a S.G., aşa cum este înregistrată în evidenţele contabile ale C.S.R..
În ceea ce priveşte aplicarea cotei de 10% asupra valorii de inventar a clădirilor pentru perioada 2007 - 2009, aceasta a fost aplicată ca urmare a nereevaluării clădirilor în ultimii 3 ani anteriori anului de referinţă.
Chiar dacă în cursul anului 2006 au fost executate lucrări de consolidare la S.G., nu pot fi considerate ca fiind reevaluate, întrucât nu există aprobarea Consiliului de Administraţie din care să rezulte că imobilul a fost reevaluat în urma recepţionării lucrărilor de consolidare.
Totodată, reclamanta avea obligaţia de a depune declaraţie fiscală şi potrivit pct. 17 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal "în cazul clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosinţă, după caz, se stabileşte taxa pe clădiri care reprezintă sarcina fiscală doar pentru persoanele juridice, concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri", iar alin. (3) prevede "Contribuabilii prevăzuţi la alin. (2) vor anexa la declaraţia fiscală, în fotocopie semnată pentru conformitate cu originalul, actul privind concesionarea, închirierea, darea în administrare sau în folosinţă a clădirii respective. În situaţia în care în acest act nu sunt înscrise valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanei juridice care a hotărât concesionarea, închirierea, darea în administrare sau în folosinţă a clădirii, precum şi data înregistrării în contabilitate a clădirii respective, iar în cazul efectuării unor reevaluări, data ultimei reevaluări la act se anexează, în mod obligatoriu, un certificat emis de către proprietar, prin care se confirmă realitatea menţiunilor respective.
Referitor la calculul impozitului pe teren, potrivit art. 257 din C. fisc., "Impozitul pe teren nu se datorează pentru terenul aferent unei clădiri pentru suprafaţa de teren care este acoperită de o clădire".
Stabilirea taxei pe teren s-a efectuat în condiţii similare impozitului, astfel:
- potrivit anexei la contractul de închiriere din 22 februarie 2005 - teren de fotbal gazonat în suprafaţă de 7,800.00 m.p. şi teren de fotbal pregătire zgură în suprafaţă de 3,000.00 m.p.;
- potrivit actului adiţional din 27 august 2008 la contractul de închiriere din 22 februarie 2005, teren de fotbal gazonat în suprafaţă de 8,000.00 m.p.
c) sentinţa şi considerentele primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 7105 din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC F.C.R. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit H.G. nr. 997/2004, bunurile şi spaţiile ce formează S.G. sunt proprietate privată a statului, fiind administrate de C.S.R., instituţie publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, scutită de la plata taxei pe clădiri şi teren, prin efectul art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, fiind menţionat expres faptul că aceste taxe reprezintă sarcina fiscală a locatarilor.
În opinia instanţei de fond, această interpretare este susţinută şi de modificarea dispoziţiilor art. 249 alin. (3) din C. fisc. prin Legea nr. 26/2010, întrucât din noua formulare a legii rezultă şi mai clar faptul că această taxă este datorată exclusiv de către persoanele juridice altele decât acelea de drept public, fiind exclus prin urmare locatorul - instituţie publică.
A mai reţinut prima instanţă că reclamanta SC F.C.R. SA este societate comercială care desfăşoară competiţii sportive, obţinând venituri din vânzarea biletelor şi abonamentelor de intrare, fiind vorba, în speţă, despre spaţii folosite de o altă persoană decât titularul dreptului de administrare reală, instituţie publică, pentru activităţi economice, respectiv pentru realizarea oricăror fapte de comerţ, astfel cum acestea sunt definite în C. com.
Instanţa de fond a mai apreciat că nu s-a dovedit faptul că spaţiul este folosit în comun de către C.S.R. şi de către SC F.C.R., iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 249 alin. (4) şi 256 alin. (4) nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece se referă la proprietatea comună, iar reclamanta are calitatea exclusiv de locatar, dispoziţiile legale neputând fi aplicate prin analogie.
A explicat Curtea de apel că, chiar dacă locatorul, potrivit prevederilor contractuale, şi-a asumat obligaţia de plată a taxelor şi impozitelor, această clauză nu poate fi opusă organului fiscal, întrucât potrivit prevederilor imperative ale art. 249 alin. (3) şi 256 alin. (3) din C. fisc., taxa pe clădiri, cât şi taxa pe teren revin locatarului, iar nu şi locatorului.
Prima instanţă a mai apreciat, evocând dispoziţiile pct. 73 alin. (2) ind. 3 şi alin. (3) din H.G. nr. 44/2004, emis în aplicarea art. 256 din Legea nr. 571/2003, că reclamanta avea obligaţia de a depune declaraţie fiscală; astfel, persoanei căreia îi revine obligaţia plăţii acestei taxe îi revine inclusiv obligaţia de a depune această declaraţie fiscală, însoţită de contractul de închiriere, declaraţie în care să se menţioneze inclusiv suprafaţa construită la sol a clădirilor, sau în lipsă a unui certificat emis de către persoana juridică care a transmis aceste date, prin care se confirmă realitatea menţiunilor respective.
Curtea a reţinut că impozitul a fost corect calculat prin raportare la valoarea spaţiilor înregistrată în evidenţa contabilă a C.S.R., neexistând o evidenţă analitică a valorii spaţiilor componente acestuia (tribune spectatori, spaţiile aflate sub aceste tribune - vestiare, săli, cabinete medicale, spaţii pentru birouri, astfel cum au fost menţionate în contractul de închiriere şi anexele la acesta) şi apreciind că nu au fost puse la dispoziţia echipei de control din cadrul Serviciului Impunere Constatare probe certe şi valabile din care să rezulte alte date referitoare la suprafaţa şi valoarea clădirilor, respectiv a terenului supus impozitului.
Analizând modul de calcul a impozitului, Curtea a mai concluzionat că acesta a avut în vedere suprafeţele stabilite prin anexele la contractul de închiriere şi actul adiţional, cuprinse în chiar conţinutul contractului în sintagma S.G., faţă de faptul că reclamanta nu a prezentat şi valoarea defalcată a spaţiilor închiriate în raport de suprafaţa totală a clădirii deţinută de către locator, nefiind dovedită împrejurarea că obiectul contractului ar fi fost doar o parte din ansamblul S.G.
A mai arătat că suprafaţa de teren liber de construcţii şi impozitul aferent au fost, de asemenea, corect calculate de către organele fiscale.
Instanţa fondului a mai apreciat că în mod corect stabilirea taxei pe clădiri începând cu anul 2007 s-a efectuat prin aplicarea cotei de 10%, în condiţiile în care, pe de o parte, nu s-a procedat la reevaluarea acestora în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţa 2007, iar, pe de altă parte, deşi în cursul anului 2006 au fost recepţionate lucrări de consolidare la S.G., imobilul nu poate fi considerat ca fiind "reevaluat" întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei aprobări a Consiliului de Administrare a C.S.R. din care să rezulte faptul ca imobilul a fost reevaluat în urma recepţionării lucrărilor de consolidare.
A respins argumentul reclamantei potrivit căruia reevaluarea conform legii era obligaţia locatorului.
2. Instanţa de recurs
a) Motivele de recurs
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC F.C.R. SA, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
În motivele de recurs recurenta-reclamantă a arătat că nu datorează taxa pe clădiri stabilită de organele de control, întrucât locatorul C.S.R. este instituţie publică, fiind incidente prevederile art. 249 alin. (3) din C. fisc. şi art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc.
A precizat că stadionul este utilizat în comun de locator şi locatar, astfel că eventual se datorează impozit numai pentru o parte din stadion.
S-a susţinut că obligaţia de a depune declaraţia fiscală revine titularului dreptului de administrare a bunurilor.
Cu privire la taxa pe teren, s-a arătat în principal, că potrivit art. 256 alin. (3) din C. fisc., acest impozit se plăteşte de titularul dreptului de administrare, că în cazul în care terenul este folosit de o instituţie publică nu se datorează impozit pe teren, cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi economice.
S-a precizat că C.S.R. folosea terenul de sport pentru desfăşurarea de activităţi economice, respectiv l-a închiriat către SC FCR şi alte persoane juridice.
Recurenta a arătat că a închiriat numai o parte din S.G., respectiv teren gazonat şi zgură, că tribuna I şi peluza I nu sunt acoperite, situaţie în care prin aplicarea prevederilor art. 249 alin. (4) şi (5) din C. fisc., datorează numai impozit pentru partea de clădiri închiriate şi nu pentru tot stadionul, cum greşit s-a procedat în cauză.
A arătat recurenta că în anul 2006 s-a majorat valoarea de impunere a S.G., aceasta fiind înregistrată în contabilitatea C.S.R. Bucureşti, motiv pentru care nu se putea aplica cota de 10% asupra valorii de inventar a construcţiilor şi în plus, obligaţia de reevaluare aparţinea C.S.R..
b) Întâmpinarea formulată în cauză
Pârâta Primăria Sector 6 - Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului.
S-a arătat că recurenta-reclamantă nu poate invoca beneficiul prevăzut de art. 249 alin. (4) şi art. 256 alin. (4) C. fisc., întrucât potrivit acestor norme legale numai proprietarii comuni ai clădirilor şi terenurilor datorează impozit pentru parte de teren aflată în proprietatea sa, iar dacă nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul respectiv.
S-a precizat că în cauză reclamanta este singura titulară a contractului de închiriere, având folosinţa spaţiilor şi bunurilor denumite S.G. şi că obligaţia de depunere a declaraţiei fiscale aparţine, în baza pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004, locatarului.
c) Analiza motivelor de recurs
Din examinarea motivelor de recurs, a acţiunii, a sentinţei şi a legislaţiei aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale, Sector 6 a efectuat un control la reclamantă pentru verificarea modului de stabilire şi plată a unor impozite şi taxe locale, pe perioada 1 aprilie 2005 - 31 decembrie 2009.
S-a reţinut că în această perioadă reclamanta nu a achitat taxele pentru clădiri şi teren care, potrivit art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) C. fisc., constituie obligaţia locatarului.
Prin contractul de închiriere din 22 februarie 2005, C.S.R. Bucureşti a închiriat către Asociaţia F.C.R. terenul de joc şi alte suprafeţe de teren cuprinse în anexa I a contractului.
Urmare a unui contract de novaţie încheiat la 29 septembrie 2006, SC F.C.R. a dobândit calitatea de locator în locul Asociaţiei F.C.R. Bucureşti, preluând toate drepturile şi obligaţiile ce reveneau asociaţiei.
Prin actul adiţional din 27 august 2008, părţile au convenit şi modificarea anexei I la Contractul nr. X/2005, cu menţiunea că toate căile de acces care înconjoară S.G. vor fi folosite în comun de locator şi locatar.
Organul de control a reţinut că ultima reevaluare s-a efectuat la 31 decembrie 2003 şi că suprafaţa construită a S.G. este de 5.985 mp (dosar fond) şi în baza art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) din C. fisc. taxa pe clădire şi teren se datorează de chiriaş, precizându-se că nu există o evidenţă analitică a valorii spaţiilor componente şi implicit a spaţiilor închiriate precum şi faptul că nu s-au pus la dispoziţie documente din care să rezulte suprafaţa de teren desfăşurată aferentă stadionului (dosar fond).
Din calculele prezente în actul de control rezultă că s-a stabilit taxa pe teren datorată de SC F.C.R. prin aplicarea unui procent asupra valorii de inventar a întregului S.G., diferenţiat pe anii 2006, 2007, 2008 şi 2009.
În şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2011, reclamanta a solicitat efectuarea unei expertize tehnice care să stabilească care este suprafaţa construită a stadionului, a incintelor din stadion, care este cota procentuală din stadion ce corespunde incintelor ce au făcut obiectul închirierii, efectuarea unei expertize contabile pentru a stabili valoarea de inventar a stadionului şi a încăperilor ce au făcut obiectul contractului de închiriere.
În şedinţa publică din acea dată cererea pentru efectuarea expertizei a fost respinsă, cu motivarea că nu este utilă cauzei, faţă de dispoziţiile legale şi înscrisurile avute în vedere la întocmirea actului fiscal.
Înalta Curte arată că efectuarea unei expertize era necesară pentru dezlegarea corectă a cauzei, tocmai în raport de legislaţia aplicabilă şi situaţia de fapt existentă.
Aşa cum s-a enunţat mai sus reclamanta a închiriat anumite spaţii şi suprafeţe de teren de la C.S.R. Bucureşti.
În baza H.G. nr. 997/2004, s-a preluat, fără plată, din proprietatea privată a C.N. "C.F.R." SA, în proprietatea privată a statului şi administrarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, a bunurilor denumite S. "G.", astfel cum au fost individualizate în anexa la acea hotărâre de Guvern.
Potrivit art. 2 din H.G. nr. 997/2004 bunurile respective au fost transmise fără plată în administrarea C.S.R., entitate care funcţionează în subordinea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.
Aşadar, S.G. este proprietatea privată a statului şi se află în administrarea unei unităţi subordonate M.T.C.T.
În materia taxelor şi impozitelor locale, respectiv a impozitului pe clădiri şi impozitului pe teren, regula generală este aceea că aceste impozite şi taxe se plătesc de către proprietarul clădirii sau al terenului, aşa cum se prevede în art. 249 alin. (1) şi art. 256 alin. (1) din C. fisc.
Legiuitorul a stabilit însă că, în cazul clădirilor şi al terenurilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, care au fost închiriate, taxa pe clădiri şi terenuri reprezintă sarcina fiscală a locatarilor, în condiţii similare impozitului pe clădiri sau teren, situaţie reglementată de art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) C. fisc.
În aceste circumstanţe legale şi ţinând seama de faptul că recurenta-reclamantă a închiriat bunuri proprietate privată a statului, aceasta datora impozit pe clădiri şi teren.
Însă, ceea ce este în discuţie este întinderea obligaţiei.
Pentru a se stabili întinderea obligaţiei se impunea încuviinţarea probei cu expertiza cerută de reclamantă, întrucât din prevederile art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) C. fisc., rezultă că locatarul suportă numai sarcina fiscală aferentă bunurilor închiriate.
Este greşită soluţia instanţei de fond, potrivit căreia locatarul trebuie să suporte impozitul pentru bunurile închiriate în integralitatea lor şi nu potrivit cotei de imobil închiriate.
Interpretarea logică a textelor art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) din C. fisc. conduce în mod evident la teza enunţată mai sus, de altfel legiuitorul nu ar fi putut să impună ca locatarul să plătească impozitul pentru ceea ce nu a închiriat.
Ipoteza enunţată este confirmată şi de faptul că în conformitate cu prevederile art. 249 alin. (4) şi art. 256 alin. (4) din C. fisc., dacă o clădire sau teren aparţinând mai multor proprietari, fiecare va plăti impozitul pentru ceea ce are în proprietate, iar dacă nu se pot stabili părţile individuale, atunci impozitul se va plăti în cote egale.
Aceasta este o regulă reglementată în C. fisc. pentru plata impozitului pe clădiri şi terenuri.
Or, nu i se poate pretinde chiriaşului să plătească mai mult decât are în locaţiune, pentru că prin efectul art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3) C. fisc., chiriaşul preia sarcina fiscală a proprietarului, care dacă nu ar fi închiriat era scutit de plata impozitului, aşa cum rezultă din prevederile art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.
Ca urmare, impozitul pe clădiri sau pe teren se datorează numai pentru încăperile şi suprafeţele folosite de locatar şi nu pentru întreg imobilul din care fac parte suprafeţele închiriate.
Din contractele de închiriere rezultă suprafeţele închiriate şi suprafeţele deţinute în comun, astfel că numai printr-o expertiză de specialitate trebuie să se verifice cât reprezintă sarcina fiscală a locatarului.
În lipsa unei astfel de probe nu se poate efectua verificarea legalităţii şi temeiniciei actelor contestate.
Având în vedere că potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte numai asupra situaţiei de fapt, în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, urmând ca în baza art. 312 C. proc. civ. să fie admis recursul şi se va casa sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, se vor avea în vedere explicaţiile de mai sus, precum şi prevederile art. 249 alin. (5) C. fisc., întrucât reclamanta a susţinut că tribuna I şi peluza nu se pot încadra în categoria construcţiilor, acest din urmă aspect urmând a fi verificat printr-o expertiză de specialitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC F.C.R. SA împotriva Sentinţei civile nr. 7105 din 28 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7848/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1233/2013. Contencios → |
|---|
