ICCJ. Decizia nr. 12/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 12/2014
Dosar nr. 914/42/2011
Şedinţa publică de la 9 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1725/105/2011, reclamanţii Municipiul Ploieşti prin primar, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, Primăria Municipiului Ploieşti prin primar şi primarul Municipiului Ploieşti, în calitate de ordonator principal de credite, prin reprezentat legal, au chemat în judecată pe pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Prahova, solicitând instanţei de judecată anularea în parte a Deciziei nr. 29/2010 a Camerei de Conturi Prahova, privind înlăturarea abaterilor de la legalitate şi regularitate constatate şi consemnate în procesul verbal din 2010, în ceea ce priveşte aplicarea măsurii stabilite la lit. b) din dispozitivul acestui act administrativ, precum şi anularea încheierii din 17 decembrie 2010 a Curţii de Conturi a României.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 189 din 24 mai 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Ploieşti - prin primar, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, Primăria Municipiului Ploieşti - prin primar şi primarul Municipiului Ploieşti, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Prahova, a anulat în parte încheierea din 17 decembrie 2010 şi Decizia nr. 29/2010 emise de pârâte, respectiv pct. B din decizie, pentru prejudiciul estimat la control în valoare de 1.079.756,21 lei (valoare fără T.V.A. şi fără cote de finanţare), la articolul de vopsea şi de transport şi manipulare aferente, la lucrarea de investiţii "Înlocuire tâmplărie, refacere faţade şi amenajări terenuri de sport la unităţile de învăţământ preuniversitar din Ploieşti" şi a obligat pârâtele la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în urma analizării tuturor probelor administrate, concluziile expertului T.C. în ceea ce priveşte suma totală de 1.079.756,21 lei la articolul de vopsea şi de transport şi manipulare aferente, reţinute în procesul-verbal de constatare (fila 131 dosar), înlăturând obiecţiunile pârâtelor cu privire la aceste articole.
Analizând, însă, în continuare concluziile expertului constructor, referitoare la includerea în cadrul elementelor de cheltuieli directe a unui număr de ore de funcţionare utilaj la articolul deviz A. - Schelă metalică tubulară de exterior 11-13,5 tone, Curtea le-a înlăturat, considerând că trebuie să existe corespondenţă între consumul de ore efectiv afectate acestui articol şi cel înscris în graficul de execuţie anexă la contract, în conformitate cu disp. art. 2.3 din indicatorul de norme de deviz pentru utilaje de construcţii A., potrivit cărora la schela metalică tubulară se calculează timpul de lucru efectiv necesar pentru executarea tuturor proceselor tehnologice până la finalizarea lucrării pentru care s-a montat schela şi care indică şi modul de determinare a timpului de lucru.
Or, astfel după cum se reţine în procesul-verbal de constatare încheiat de pârâte, la acest articol s-a înscris la cantitatea de ore o valoare triplă faţă de suprafaţa reabilitată a clădirii, ore care depăşesc însăşi perioada afectată realizării întregii lucrări, conform graficului de execuţie anexă la contract, fiind exemplificată lucrarea de reabilitare termică la Şcoala generală.
De altfel, Curtea a reţinut că expertul constructor desemnat nu a analizat decât includerea cheltuielilor respective în cadrul elementelor de cheltuieli directe, fără a examina obiecţiunea pârâtelor şi sub aspectul depăşirii timpului de lucru înscris în graficul de execuţie anexat contractului.
Totodată, în ceea ce priveşte cheltuielile aferente unui motocompresor, s-a reţinut că utilajul nu a fost utilizat la efectuarea lucrărilor la Şcolile generale, deşi a fost înscris în situaţiile de plată la articolul A., astfel încât constatările pârâtelor sunt legale şi temeinice.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, autoritatea pârâtă susţine că, referitor la situaţiile de lucrări la articolele de deviz „vopsea de exterior tip B. sau similar „Vopsea poliesterice de acoperire K.", instanţa de fond în mod eronat a interpretat că, din situaţia de lucrări, consumul de vopsea a corespuns cu cel din oferta prezentată, aşa cum s-a arătat şi în obiecţiunile la raportul de expertiză tehnică.
Această interpretare nu se poate retine, susţine recurenta, deoarece din verificarea situaţiilor de plată la control s-au reţinut abateri în ceea ce priveşte consumul efectiv de vopsea luat în calculul determinării valorii vopselei înscrisă în situaţiile de plată şi nu preţul unitar utilizat de prestator.
Instanţa de fond în mod eronat a considerat că s-a justificat consumul în cantităţi duble prin motivarea că "în practică, se pot înregistra pierderi tehnologice, în funcţie de tehnologia adoptată de executant".
În ceea ce priveşte obligarea Curţii de Conturi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, recurenta precizează că această instituţie nu poate fi considerată "o parte care cade în pretenţii" pentru că litigiul de faţă s-a născut din exercitarea atribuţiilor specifice ei şi misiunii pe care o îndeplineşte, care constă în garantarea legalităţii cheltuirii banului public, în egală măsură în care Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei.
Faţă de motivele sus amintite, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei nr. 189 din 24 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 914/42/2011, în sensul menţinerii ca legală şi temeinică a măsurii de la lit. b) din Decizia nr. 29/2010 privind prejudiciul estimat în valoare de 1.079.756,21 la articolul de vopsea şi transport şi manipulare aferente, precum şi respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. 29/2010 întocmită de Camera de Conturi Prahova, precum şi anularea Încheierii nr. 19/2010 a C.S.C. din cadrul Curţii de Conturi.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către C.S.C. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de C.S.C., prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de C.S.C., conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de C.S.C., aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionată irevocabil în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate şi constatării faptului că sunt nelegale dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care face obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudenţe unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Prahova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (6)1 şi art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Prahova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Totodată, Înalta Curte reţine că pronunţarea acestei soluţii face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurentei, formulate în faţa instanţei de control judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul reclarat de Curtea de Conturi a României în nume propriu şi pentru Camera de Conturi Prahova împotriva sentinţei nr. 189 din 24 mai 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2273/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1250/2014. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
