ICCJ. Decizia nr. 136/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 136/2014
Dosar nr. 544/33/2012
Şedinţa publică de la 16 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele
1. Soluţia instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R.F. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea Deciziei nr. 51 din 24 ianuarie 2012 privind soluţionarea contestaţiei depuse la data de 10 februarie 2011 şi înregistrate de D.G.A.M.C. sub nr. 968873 din 7 martie 2011, anularea Deciziei nr. 210 din 09 februarie 2011 emise de A.N.A.F. referitoare la obligaţii de plată accesorii.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 1011469 din 23 iunie 2010, în temeiul O.G. nr. 92/2009, i s-a acordat amânarea plăţii până la data de 22 decembrie 2010 în privinţa obligaţiilor fiscale datorate până la acea dată, în sumă de 3.750.896 lei, plata acestor obligaţii fiind efectuată în data 20 decembrie 2010.
Cu toate acestea, a susţinut că în data de 13 ianuarie 2011 s-a întocmit o notă de constatare prin care s-a apreciat că s-a pierdut amânarea la plată prin neplata sumelor amânate, iar conform art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 92/2009 republicată, datorează şi majorări de întârziere.
La data de 09 februarie 2011 a fost emisă Decizia nr. 210/2011 referitoare la plata accesoriilor aferente obligaţiilor pentru care s-a acordat amânarea, iar prin Decizia nr. 51 din 24 ianuarie 2012 a fost respinsă contestaţia formulată împotriva acestei decizii, ca nemotivată, reţinându-se că argumentele aduse nu se referă la decizia atacată, în speţă la Decizia nr. 210/2011, ci la "sumele care au făcut obiectul deciziei de acordare a amânării la plată din 23 iunie 2010 emisă de D.G.A.MC. precum şi la Nota de constatare din 2011 prin care s-a constatat pierderea amânării la plată ca urmare a neachitării sumelor pentru care se obţinuse amânarea la plată".
Reclamanta a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2009, potrivit cărora actul normativ în temeiul căruia s-a acordat amânarea plăţii impune ca pierderea acestei amânări să fie constatată de acelaşi organ fiscal care a şi acordat amânarea, prin decizie.
A apreciat astfel că amânarea plăţii este în vigoare, nu şi-a pierdut valabilitatea, sens în care nu există vreun temei pentru care să fie obligaţi la plata unor accesorii care sunt datorate, doar în situaţia în care amânarea şi-ar fi pierdut valabilitatea.
În concluzie, reclamanta a apreciat că lipsa unei decizii este imputabilă doar pârâtei, care încearcă să dea valoare notei de constatare, notă care este doar un act care ar fi trebuit să pregătească decizia de constatare a pierderii amânării, invocând şi dispoziţiile art. 43 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, care stabilesc conţinutul unui act administrativ fiscal, elemente ce nu se regăsesc în cuprinsul respectivei note care a fost emisă ca fiind un act pregătitor.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca fiind nefondată.
Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 458 din 18 iunie 2012, a admis acţiunea formulată de reclamanta, anulând Deciziile nr. 51 din 24 ianuarie 2012 şi nr. 210 din 09 februarie 2011 emise de A.N.A.F.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la natura juridică a înscrisului intitulat „Notă de constatare” în raport de care pârâta a apreciat că reclamanta nu şi-a motivat contestaţia formulată, prima instanţă a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2009, potrivit cu care pierderea valabilităţii amânării la plată se constată de organul fiscal competent, prin decizie, modelul şi conţinutul deciziei fiind stabilite conform art. 3 alin. (8) din Ordinul nr. 2321/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura de acordare a amânării la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen, Anexa 2.
În speţă, probele administrate în cauză evidenţiază împrejurarea că nu există vreo decizie care să constate că reclamanta a pierdut facilitatea acordată respectiv amânarea la plată a obligaţiilor fiscale scadente.
Aşa fiind, prima instanţă a apreciat că Nota de constatare care constată o situaţie de fapt reprezintă un act pregătitor pentru emiterea deciziei care să constate pierderea valabilităţii amânării la plată, iar acest act nu produce efecte juridice în mod direct faţă de reclamantă, având în vedere şi faptul că acesta nu cuprinde toate elementele prevăzute de art. 43 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003.
Prin urmare, înscrisul intitulat „Nota de constatare” din 2011 este un act preparatoriu, premergător întocmirii şi emiterii unui act administrativ fiscal, astfel cum legiuitorul îl defineşte, contestarea acestuia în jurisdicţia contenciosului administrativ fiscal fiind inadmisibilă.
Prima instanţă a apreciat astfel că pârâta a pronunţat o soluţie nelegală atunci când a respins ca nemotivată contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 210/2011 motivat de faptul că această contestaţie nu cuprinde critici de nelegalitate referitoare la această decizie, ci apărările reclamantei privind nota de constatare, întrucât doar în această modalitate, reclamanta are deschisă calea contenciosului administrativ fiscal.
Cu privire la Decizia nr. 210/2011 prima instanţă a reţinut că, pentru ca într-o procedură care vizează anularea facilităţilor fiscale acordate sub forma amânării la plată a obligaţiilor fiscale scadente să se poată proceda la calcularea accesoriilor aferente pentru perioada amânată la plată, este necesară urmarea procedurii impuse de legiuitor prin art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2009. Odată constatată, prin decizie emisă în condiţiile legii, pierderea valabilităţii amânării, amânarea la plată este anulată iar organele fiscale abilitate procedează la stabilirea accesoriilor aferente obligaţiilor fiscale scadente.
În speţă, prima instanţă a reţinut că pârâta nu a constatat prin decizie emisă în condiţiile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2009 pierderea valabilităţii amânării la plată şi nu a dispus anularea acesteia astfel că întocmirea Deciziei nr. 210/2011 cu privire la stabilirea accesoriilor apare ca fiind nefondată.
Or, respectarea procedurii prescrise de legiuitor cu privire la pierderea amânării la plată şi anularea acesteia nu constituie doar o chestiune de formalism, această decizie este un veritabil act administrativ fiscal care poate fi supus cenzurii contenciosului administrativ fiscal iar această procedură asigură părţii accesul efectiv la justiţie.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 458 din 18 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs A.N.A.F., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac se susţine că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte anularea Deciziei nr. 210 din 9 februarie 2011, fiind formulate, în esenţă, următoarele critici:
- În mod eronat instanţa de fond a dispus anularea Deciziei nr. 210/2011, în situaţia în care, pe calea recursului graţios, D.G.S.C. nu s-a pronunţat pe fondul acestei decizii, contestaţia fiind respinsă ca nemotivată.
În opinia recurentei, instanţa de fond avea posibilitatea să oblige A.N.A.F. - D.G.S.C. doar să analizeze pe fond contestaţia împotriva Deciziei nr. 210/2011.
În cuprinsul sentinţei recurate a fost analizată legalitatea Notei de constatare din 13 ianuarie 2011 emisă de D.G.A.M.C., deşi aceasta nu a constituit obiectul cererii de chemare în judecată, iar dispoziţiile art. 119 alin. (1) şi art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 au fost aplicate în mod legal de organele fiscale, speţei fiindu-i incidente şi prevederile art. 7 alin. (3) din acelaşi act normativ.
- Soluţia privind anularea Deciziei nr. 51/2012 este greşită întrucât, în faza administrativă, contestaţia intimatei-reclamante nu a respectat cerinţele impuse de dispoziţiile art. 206 alin. (1) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003, astfel că în mod corect organul administrativ competent a respins ca nemotivată contestaţia în ceea ce priveşte suma de 739.170 lei.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al prezentei decizii, prin Nota de constatare din 13 ianuarie 2011, s-a constatat că reclamanta a pierdut amânarea la plata prin neplata sumelor amânate.
Urmare Notei, a fost emisă Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 9 februarie 2011 de către D.G.A.M.C. care a fost contestată de reclamantă în conformitate cu dispoziţiile art. 205 şi 207 din O.G. nr. 92/2003.
Contestaţia împotriva acestei decizii, pentru suma de 739.170 lei a fost respinsă ca nemotivată, prin Decizia nr. 51/ 24 ianuarie 2012, reţinându-se, în esenţă, că societatea contestatoare nu a adus motivaţii bazate pe documente justificative şi argumente privind starea de fapt şi de drept prin care să combată constatările organelor fiscale şi din care să rezulte o situaţie contrară faţă de cea constatată de organele fiscale.
De asemenea, se reţine de organul fiscal că în cuprinsul contestaţiei sunt expuse argumente vizând nelegalitatea Notei de constatare din 13 ianuarie 2011, însă această notă trebuia contestată conform unei alte proceduri decât cea a contestării titlului de creanţă.
Prin Ordinul M.F.P. nr. 2321/2009 au fost aprobate Normele metodologice privind procedura de acordare a amânării la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen, administrate de A.N.A.F.
Potrivit art. 8 din aceste Norme: „Pierderea valabilităţii amânării la plată se constată de către organul fiscal competent prin emiterea unei decizii al cărei model şi conţinut sunt prevăzute în Anexa 2”.
Modelul deciziei de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată, astfel cum este menţionat în Anexa nr. 2 la acest ordin se prezintă astfel: „Decizie de comunicare a pierderii valabilităţii amânării la plată. Către: Denumire/ Nume şi prenume
Domiciliul fiscal: Localitatea...., str. …, nr. .., bl. …, et. … judeţul/ sectorul...Codul de identificare fiscală…
În temeiul prevederilor art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2009 pentru amânarea la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen ca urmare a efectelor crizei economico-financiare şi al prevederilor art. 3 alin. (8) din Normele metodologice privind procedura de acordare a amânării la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen, administrate de A.N.A.F., aprobate prin Ordinul M.F.P. nr. 2.321/2009, vă comunicăm că amânarea la plată, aprobată prin Decizia de acordare a amânării la plată nr. …. şi-a pierdut valabilitatea, începând cu data de ……, datorită nerespectării dispoziţiilor……….) din acest act administrativ.
De asemenea, vă precizăm că potrivit prevederilor art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 92/2009 pierderea valabilităţii amânării la plată atrage anularea acesteia, precum şi începerea sau continuarea, după caz, a executării silite.
Garanţia constituită de dumneavoastră va fi executată în contul sumelor amânate la plată şi a majorărilor de întârziere aferente, rămase nestinse.
Împotriva prezentei decizii se poate formula contestaţie la organul fiscal emitent în conformitate cu prevederile art. 209 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la data comunicării, potrivit prevederilor art. 207 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Conducătorul unităţii fiscale Numele şi prenumele… Semnătura şi ştampila unităţii……”.
După cum se constată, înscrisul denumit „Nota de constatare din 13 ianuarie 2011” emisă de D.G.A.M.G. nu satisface cerinţele legale prevăzute de art. 8 şi nu corespunde modelului din Anexa nr. 2 la Ordinul M.F.P. nr. 2321/2009 (fila 35 dosar fond).
În consecinţă, aceasta nu poate constitui temei legal pentru stabilirea obligaţiilor de plată accesorii, astfel cum s-a întâmplat în cauză, unde a fost emisă Decizia nr. 210 din 9 februarie 2011.
De asemenea, în mod greşit organul fiscal impută reclamantei neatacarea notei care nu satisface cerinţele legale menţionate, nefiind conformă modelului şi necuprinzând calea de atac.
În contextul în care reclamanta a susţinut nelegalitatea Notei de constatare din 13 ianuarie 2011, care a constituit temeiul emiterii Deciziei nr. 210 din 9 februarie 2011, contestate, fapt recunoscut de autoritatea pârâtă, implicit a motivat nelegalitatea acestei decizii.
Astfel, în mod greşit autoritatea fiscală a respins contestaţia împotriva Deciziei nr. 210/2011 pentru suma de 739.170 lei ca nemotivată, prin Decizia nr. 51 din 24 ianuarie 2012, susţinând, fără temei că nu au fost respectate dispoziţiile art. 206 alin. (1) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de recurs apreciază că se impune admiterea acţiunii în parte, în sensul anulării Deciziei nr. 51/2012, autorităţii fiscale revenindu-i obligaţia de a soluţiona pe fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 210/ 2011.
De altfel, o astfel de soluţie a fost susţinută şi de recurentă în cuprinsul recursului formulat.
Instanţa de fond în mod greşit a anulat decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 210/2011 întrucât, astfel cum s-a reţinut, contestaţia împotriva acestei decizii a fost respinsă ca nemotivată, nefiind analizată pe fond. Instanţa nu putea în acest context să anuleze această decizie, astfel că soluţia corectă este cea menţionată anterior, impunându-se modificarea sentinţei atacate în acest sens.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte, va admite recursul, va modifica sentinţa recurată, va admite în parte acţiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 51/2012 şi va obliga autoritatea fiscală să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 210/2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.A.F. împotriva Sentinţei nr. 458 din 18 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi admite, în parte, acţiunea, în sensul că anulează Decizia nr. 51/2012 şi obligă autoritatea fiscală să soluţioneze contestaţia formulată de reclamanta SC R.F. SA împotriva Deciziei nr. 210/2011.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1280/2014. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 1374/2014. Contencios. Conflict de... → |
|---|
