ICCJ. Decizia nr. 1367/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1367/2014
Dosar nr. 2423/1/2013
Şedinţa publică de la 18 martie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 5213 din 7 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de recurentul B.L., precum şi recursul declarat de acesta împotriva Sentinţei nr. 137 din 3 iulie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Cu privire la cererea recurentului de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară "Dacă un act administrativ normativ (ordin) emis de A.N.A.F. - instituie publică a Satului Român - membru al U.E., aceasta fiind organ al administraţiei centrale, poate produce efecte juridice, nerespectând legislaţia corelativă naţională, respectiv art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Sau ca un izvor de drept naţional să fie validat, fără îndeplinirea tuturor condiţiilor de procedură şi tehnică legislativă doar prin intermediul justiţiei naţionale".
În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.
Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.
Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.
În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.
Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.
Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".
Analizând cererea formulată, Înalta Curte constată că opinia preliminară solicită nu este utilă şi pertinentă în prezenta cauză.
Înalta Curte reţine că prin maniera de formulare a solicitării, recurentul tinde în realitate să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţa sa.
Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (fostă CJCE) se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare, or, în cauză nu se pune aceasta.
Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.
Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.
Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.
Analizând actele şi lucrările dosarului din această perspectivă, Înalta Curte reţine faptul că cererea formulată de recurent nu este o veritabilă cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ci s-a urmărit soluţionarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Cu privire la cererea de suspendare
Criticile din recurs sunt fondate în privinţa nelegalităţii cererii de suspendare a executării Ordinelor nr. 2365/2011 şi nr. 2180/2011 emise de Preşedintele A.N.A.F.
Într-adevăr, în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă pentru că nu a fost achitată cauţiunea.
Pentru că cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 şi pentru că textele invocate ca temei de drept nu prevăd obligaţia de plată a cauţiunii, soluţia instanţei de fond este nelegală.
Însă, pentru că cererea de anulare prin prezenta decizie a fost soluţionată irevocabil, instanţa de recurs nu va mai analiza cererea de suspendare formulată de reclamant.
Cu privire la fondul cauzei
În privinţa cererii de anulare a Ordinelor Preşedintelui A.N.A.F. nr. 2365 din 30 iunie 2011 şi nr. 2180/3 iunie 2011, criticile din recurs sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Recurentul a invocat, ca temei de drept al cererii, dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ..
Nu sunt fondate criticile privind nemotivarea hotărârii instanţei de fond deoarece hotărârea a fost motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ. şi nici nu conţine motive străine de natura pricinii. De altfel, recurentul nici nu a indicat care ar fi motivele străine de natura pricinii cuprinse în hotărâre.
Nici criticile referitoare la denaturarea actului juridic dedus judecăţii şi al incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate, având în vedere că instanţa de fond a analizat actele administrative ce au format obiectul cererii reclamantului.
Criticile privind aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate.
Aceste critici vizează calificarea ordinelor atacate pe calea acţiunii în anulare ca fiind acte administrative cu caracter normativ.
Referitor la acest aspect, trebuie precizată că un act administrativ poate fi calificat ca act administrativ normativ sau individual în raport de conţinutul acestuia şi efectele produse în ordinea juridică.
Actul administrativ normativ este acel act administrativ prin care se formulează reguli de drept generale şi impersonale, aplicabile unui număr nedeterminat de subiecte de drept.
Actul administrativ individual este acel act administrativ prin care se stabilesc reguli precise în legătură cu un număr relativ restrâns şi determinat de subiecţi de drept.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, ordinele a căror nelegalitate este invocată în prezenta cauză nu sunt acte administrative cu caracter normativ pentru că ele nu conţin reglementări de principiu, nu au aplicabilitate generală, nu se adresează şi nu produs efecte erga omnes, ci sunt acte cu caracter individual pentru că ele se adresează unui număr restrâns şi bine definit de subiecte de drept, respectiv funcţionarilor publici din cadrul D.G.F.P.
Fiind clarificată caracterizarea acestor acte normative, în cauză, devin aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, dispoziţii potrivit cărora "Nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of. al României: b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate", precum şi dispoziţiile art. 55 alin. (3) din Anexa 1 la H.G. nr. 561/2009: "nu sunt supuse regimului de publicare în M.Of. al României, Partea I, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ clasificate potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual".
Pentru că nu era necesară publicarea actelor administrative cu caracter individual atacate pe calea excepţiei de nelegalitate nu vor fi analizate nici consecinţele nepublicării actelor administrative normative.
De altfel, cu privire la consecinţele nepublicării actelor administrative normative, chiar recurentul are susţineri contrare pentru că deşi susţine că instanţa supremă s-a pronunţat în sensul că sancţiunea nepublicării ar putea fi inopozabilitatea, totuşi a arătat că sancţiunea ar fi nulitatea, or, cele două noţiuni nu sunt identice.
Referitor la criticile din recurs ce vizează încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, art. 6 din Legea nr. 52/2003 şi art. 15 din H.G. nr. 561/2009, se constată că acestea sunt nefondate deoarece nu au fost încălcate dispoziţiile legale prin emiterea celor două ordine atacate în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte invocarea jurisprudenţei instanţelor din România în cauze similare, se constată că, chiar şi în condiţiile în care au fost pronunţate soluţii de admitere a cererilor de anulare a Ordinelor nr. 2180/2011 şi nr. 2365/2011 emise de Preşedintele A.N.A.F., practica instanţei supreme este constantă în sensul respingerii cererilor de anulare a acestor ordine, ca şi în cazul excepţiei de nelegalitate a aceloraşi acte administrative.
Faţă de această practică constantă şi în lipsa unor argumente consistente care să justifice declanşarea procedurii de schimbare a practicii judiciare s-ar ajunge la soluţii contrare care au ca efect încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este el reglementat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Chiar dacă divergenţele de jurisprudenţă constituie consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar, nu este permis ca instanţa supremă să devină ea însăşi, prin practica divergentă, o sursă de insecuritate juridică, aspecte subliniate şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Beian împotriva României, parag. 39; cauza Ştefan şi Stef împotriva României, prag. 33).
Împotriva Deciziei nr. 5213 din 7 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare B.L., invocând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 şi art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei, cu referire la situaţiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ., se susţine, în esenţă, că pentru ziua când s-a judecat pricina, procedura de citare nu a fost îndeplinită potrivit legii, instanţa de recurs consemnând în practicaua hotărârii că recurentul a fost reprezentat de avocat, ceea ce nu corespunde realităţii, respectiv că hotărârea atacată a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor de ordine publică privind competenţa.
De asemenea, referindu-se la motivele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., contestatorul susţine că soluţia instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale - constând în menţionarea greşită a numelui său şi a împrejurării că a fost reprezentat de avocat - şi, respectiv, că prin decizia atacată "nu au fost cercetate motivele de recurs prevăzute la art. 304 C. proc. civ. (...)".
Contestatorul mai susţine, (...) "pe cale de excepţie", "tardivitatea actelor procesuale depuse de intimata ANAF", respectiv a întâmpinării.
Examinând decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de contestator, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea constată că este neîntemeiată contestaţia în anulare, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit prevederilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., invocate de contestator drept temei al contestaţiei în anulare, această cale de atac extraordinară poate fi exercitată "când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii" (pct. 1), respectiv "când hotărârea a dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă" (pct. 2), numai dacă aceste motive nu a putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Or, aşa cum rezultă din dosarul de recurs, recurentul, acum contestator, a fost citat conform legii pentru termenul de judecată din 7 decembrie 2012, când instanţa de recurs a pronunţat hotărârea, având deci cunoştinţă de desfăşurarea procesului şi posibilitatea de a-şi formula apărarea, fie prin prezentarea în faţa instanţei, fie în scris, prin formularea şi depunerea la dosar a unor note de şedinţă; împrejurarea că acesta nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată la termenul respectiv şi nu a formulat apărări este opţiunea sa, care nu afectează, însă, hotărârea pronunţată; hotărârea pronunţată de instanţa de recurs nu este afectată nici de menţionarea greşită, în practicaua hotărârii, a numelui recurentului şi a împrejurării că a fost reprezentat de avocat, aceasta constituind o simplă eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ.
De asemenea, contrar susţinerilor contestatorului, hotărârea atacată a fost pronunţată în conformitate cu dispoziţiile legale de ordine publică privitoare la competenţă, respectiv a prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 3 pct. 1 şi art. 4 pct. 1 C. proc. civ., în raport cu obiectul acţiunii, care este un act administrativ al cărui emitent este o autoritate publică de nivel central.
Totodată, conform prevederilor art. 318 C. proc. civ., invocate, de asemenea, de contestator în cererea formulată, "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Contestatorul susţine, cu referire la motivul prevăzut de prima teză a dispoziţiilor legale citate, că soluţia dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, constând în menţionarea greşită a numelui său şi a împrejurării că a fost reprezentat de avocat.
Fiind un text legal de excepţie iar excepţia fiind, potrivit unui principiu de drept, de strictă interpretare, nici noţiunea de "greşeală materială" folosită de art. 318 teza I C. proc. civ. nu poate fi interpretată altfel decât tot restrictiv.
Astfel, în sensul art. 318 C. proc. civ., "greşelile materiale" sunt erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; greşelile trebuie să vizeze, deci, aspecte esenţiale ale cauzei, nefiind simple erori materiale şi nici greşeli de judecată, referitoare la aspectele de fond ale cauzei.
În cauză, însă, menţionarea greşită a numelui recurentului şi a împrejurării că a acesta a fost reprezentat de avocat constituie, aşa cum s-a arătat mai sus, o simplă eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ., aceste aspecte excedând noţiunii de "greşeală materială" în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Contestatorul susţine, de asemenea, cu referire la motivul prevăzut de cea de-a II-a teză a art. 318 C. proc. civ., că prin decizia atacată "nu au fost cercetate motivele de recurs prevăzute la art. 304 C. proc. civ. (...)".
Aceste dispoziţii legale au în vedere omisiunea instanţei de a examina motivele de recurs, unul sau mai multe dintre acestea, indicate expres de recurent în cererea formulată, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate în susţinerea respectivelor motive de recurs, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină, putând fi grupate de către instanţă, pentru a li se răspunde printr-un considerent comun.
Este, deci, suficient ca instanţa să arate considerentele pentru care a găsit un anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate în sprijinul acestuia.
În cauză, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., motive care au fost analizate pe larg şi respinse de către instanţa de recurs, care, în considerentele deciziei pronunţate, expuse mai sus, s-a referit la toate criticile şi argumentele formulate de recurent în susţinerea motivelor de recurs invocate.
În ce priveşte susţinerea contestatorului referitoare la tardivitatea întâmpinării intimatei A.N.A.F., se constată că aceasta nu are legătură cu cauza, întrucât în dosarul de recurs intimata nu a formulat întâmpinare.
Pentru considerentele arătate, constatându-se că este neîntemeiată, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de B.L. împotriva Deciziei nr. 5213 din 7 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1242/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1372/2014. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
