ICCJ. Decizia nr. 247/2014. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 247/2014
Dosar nr. 155/35/2012
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa nr. 181/2012/CA/PI din 22 mai 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul C.O. în contradictoriu cu pârâtul C.N.S.A.S.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Din economia prevederilor art. 8 coroborate cu prevederile art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, rezultă că în materie de contencios administrativ cererea de despăgubiri are caracter accesoriu în raport de cererea prin care persoana vătămată solicită instanţei fie anularea actului administrativ nelegal, fie cenzurarea refuzului nejustificat al autorităţii de soluţionare a unei cereri. Se constată că o atare solicitare de acordare a despăgubirilor materiale sau morale poate fi formulată de partea interesată fie odată cu cererea principală, fie pe cale separată în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.
În speţa, judecătorul fondului a apreciat cererea reclamantului ca fiind lipsită de temei, reținând în acest sens că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul pretins a fi suferit ca urmare a refuzului pârâtului de a răspunde petiţiilor sale, fără a învesti însă, instanţa si cu o cerere principală întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâtului de a răspunde petiţiilor sale.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinței nr. 181/2012/CA/PI din 22 mai 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul C.O., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
Prin criticile formulate recurentul-reclamant a susținut, în esență, că hotărârea recurată conține motive contradictorii, instanța de fond a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, pronunțând, astfel, o sentință cu încălcarea legii și aplicarea greșită a acesteia.
Astfel, recurentul susține că în mod greșit a apreciat instanța de fond că nu a fost investită și cu o cerere principală, în condițiile în care cererea principală vizând refuzul nejustificat al intimatului-pârât de a răspunde la petițiile adresate, conține atât o expunere detaliată a stării de fapt, susținută din punct de vedere probator cu înscrisuri, precum și arătarea concretă a textelor de lege încălcate de către pârât.
În fine, mai arată recurentul-reclamant că hotărârea recurată este contradictorie în condițiile în care în practica se reține atât lipsa părților cât și concluziile reclamantului în sensul că nu are alte excepții, probleme prealabile sau cereri de formulat în cauză.
3. Apărările intimatului
În cauză intimatul C.N.S.A.S. nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 326 alin. (2) C. proc. civ., însă cu ocazia dezbaterilor din data de 22 ianuarie 2014 a solicitat respingere a recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, susținând, în acest sens, că instanța de fond a reținut corect situația de fapt dedusă judecății, întrucât categoria preoților poate fi verificată numai la cererea instituției de cult, motiv pentru care cererea recurentului nu a putut fi analizată.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente în materia suspusă examinării, constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată de instanţa de fond fiind corectă, reflectând, contrar susținerilor recurentului-reclamant, interpretarea şi aplicarea adecvată a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt şi de drept rezultate din probele administrate.
4.1. Printr-un prim motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii.
Înalta Curte constată că nu se impune reformarea hotărârii instanței de fond prin prisma criticii referitoare la motivarea deficitară a hotărârii recurate, reținând în acest sens că considerentele instanței de fond nu sunt contradictorii, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.
Aspectele aparent contradictorii reținute în practicaua hotărârii recurate referitoare la prezența/concluziile recurentului-reclamant nu sunt de natură a afecta legalitatea hotărârii pronunțate, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 2812a C. proc. civ., respectivele aspecte pot fi corectate doar prin prisma dispozițiilor art. 281 C. proc. civ.
4.2. În ceea ce priveşte critica vizând interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că toate susţinerile recurentului-reclamant, pretins subsumate acestui motiv, se circumscriu practic motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greşita aplicare şi interpretare a legii, astfel că le va examina din această perspectivă.
4.3. Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile recurentului-reclamant cu privire la nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei primei instanţe circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii cu care recurentul-reclamant a investit instanța de fond nu se referă la un act administrativ asimilat, reprezentat de refuzul de soluționare a cererii privind verificarea preotului B.N. sub aspectul calității de lucrător al Securității, în temeiul O.U.G. nr. 24/2010, cum în mod greșit susține recurentul-reclamant, ci la plata de despăgubiri, în cuantum de 5.000 lei, pentru daunele morale și materiale cauzate prin nesoluționarea respectivei cereri adresate autorității publice intimate, fapt corect reținut prin hotărârea recurată.
În acest context, Înalta Curte constată că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, în corelație cu normele cuprinse în art. 8 din aceeași lege, ce reglementează obiectul acțiunii judiciare, rezultă că instanța poate hotărî asupra despăgubirilor pentru prejudiciu moral sau material cauzat de refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim, numai în măsura în care a fost sesizată și cu o cerere în constatarea refuzului nejustificat, în condițiile Legii contenciosului administrativ. De asemenea, în ipoteza formulării separate a acțiunii în răspundere patrimonială, în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada soluționării unei acțiuni anterioare în contencios administrativ formulate în temeiul art. 1 din același act normativ.
Așadar, în litera și spiritul Legii contenciosului administrativ acțiunea în răspundere patrimonială constituie un accesoriu al acțiunii în anulare act administrativ/constatare a refuzului nejustificat, iar la baza stabilirii răspunderii patrimoniale a administrației publice stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Este adevărat că în raport de principiul general al răspunderii civile o acțiune sau o omisiune nelegală în activitatea autorităților publice antrenează obligația de reparare a pagubei cauzate însă culpa autorității publice, ca o condiție a răspunderii administrative, se poate constata numai în cadrul acțiunii în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al administrației publice, deci în cadrul unei acțiuni în anulare, în condițiile contenciosului administrativ, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.
În aceste condiții, cererea recurentului-reclamant de obligare a autorității publice intimate la plata unor despăgubiri morale și materiale pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul nejustificat de a efectua demersurile/comunica datele solicitate, în lipsa dovedirii faptului că anterior introducerii acestei cereri, s-a adresat instanței de contencios administrativ competente cu o cerere de recunoaștere a dreptului pretins ori a interesului legitim, nu este admisibilă prin prisma dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.
În fine, trecând peste afirmațiile jignitoare și limbajul inadecvat unei proceduri judiciare, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurent cu privire la activitatea profesională a judecătorului fondului, nu pot face obiectul prezentului recurs.
În lumina celor expuse, Înalta Curte constată că toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care va respinge recursul promovat de recurentul-reclamant ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.O. împotriva sentinței nr. 181/CA/PI din 22 mai 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2607/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 184/2014. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
