ICCJ. Decizia nr. 86/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 86/2014
Dosar nr. 267/33/2013
Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din 18 februarie 2013, reclamantul R.G. a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 30530 din 23 ianuarie 2012 emisă de Comisia pentru Aplicarea Prevederilor Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Judeţene de Pensii Cluj, solicitând anularea ei şi recunoaşterea calităţii de beneficiar al acestei legi.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj a formulat întâmpinare, invocând excepţia tardivităţii şi solicitând respingerea acţiunii şi menţinerea actului administrativ atacat.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 200 din 14 martie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia invocată şi, în consecinţă, a respins ca tardivă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul R.G., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că hotărârea atacată a fost comunicată reclamantului cu confirmare de primire la data de 21 decembrie 2012, iar acţiunea a fost formulată la data de 18 februarie 2013, cu încălcarea termenului de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, prevăzut de art. 7 pct. 4 din Legea nr. 189/2000, care are caracterul unui termen de decădere.
Recursul
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.G., solicitând în principal admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi admiterea cererii cu consecinţa acordării drepturilor de refugiat.
În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probei testimoniale.
În motivarea recursului declarat a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, care reglementează un termen de prescripţie de 6 luni şi s-a orientat după art. 7 pct. 4 din Legea nr. 189/2000 care se referă la termenul de 30 de zile.
Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus-menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Din conţinutul textului de lege menţionat rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nici o diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 30530 din 23 ianuarie 2012 i s-a respins reclamantului cererea privind stabilirea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data de 18 februarie 2013 reclamantul a contestat hotărârea şi a solicitat obligarea pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr. 30530 din 23 ianuarie 2012, de respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, emisă de pârâtă, a fost comunicată reclamantului la data de 21 decembrie 2012, iar acesta din urmă a formulat contestaţie împotriva acestei hotărâri la data de 18 februarie 2013, depăşind termenul de 30 de zile prevăzut de lege.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus-menţionate au caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are ca efect decăderea din drepturi.
De altfel, prin Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu şi-a îndeplinit obligaţiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanţa de fond în mod corect procedând la admiterea excepţiei tardivităţii formulării acţiunii şi respingerea acesteia în consecinţă.
Prin urmare, se constată că instanţa de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii reclamantului, invocată de pârâtă şi la admiterea acestei excepţii, cu consecinţa respingerii acţiunii ca tardiv introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuţie şi analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea actului atacat.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.G. împotriva Sentinţei nr. 200 din 14 martie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 85/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 110/2014. Contencios → |
|---|
