ICCJ. Decizia nr. 135/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 135/2015
Dosar nr. 1081/33/2011*
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 9 august 2011, reclamanta SC D.M. SRL Turda a chemat în judecată D.G.F.P. Cluj - în prezent D.G.R.F.P. Cluj, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. 264 din 18 martie 2011, a R.I.F. din 18 martie 2011, precum şi a Deciziei nr. 268 din 15 iunie 2011 emise în soluţionarea contestaţiei, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii fiscale suplimentare în valoare de 730.447 lei, reprezentând impozit pe profit, T.V.A. şi impozit pe venit, cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente.
Într-un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca neîntemeiată cu motivarea că obligaţiile fiscale au fost corect stabilite.
Prin Decizia nr. 713 din 12 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamantă şi a dispus casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, reţinând în esenţă că este necesară administrarea de noi probe referitoare la motivul de nelegalitate privind lipsa avizului de inspecţie fiscală şi pentru ca reclamanta să-şi precizeze poziţia în legătură cu cererea de sesizare a C.J.U.E.
În fond după casare s-a depus la dosar copia avizului de inspecţie fiscală din 20 ianuarie 2011 şi cererea formulată de reclamantă, de sesizare a C.J.U.E. cu o serie de întrebări preliminare.
Prin încheierea din 10 iunie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de sesizare a C.J.U.E., constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea U.E., urmărindu-se prin întrebările formulate însăşi dezlegarea fondului cauzei.
Ulterior, aceeaşi instanţă a hotărât prin sentinţa civilă nr. 525 din 28 octombrie 2013 respingerea acţiunii ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că, anterior datei începerii controlului fiscal, pârâta a comunicat reclamantei atât avizul de inspecţie fiscală din 20 ianuarie 2011, cât şi cel din 8 februarie 2011, neexistând motive de nulitate a raportului de inspecţie fiscală, fiind respectate dispoziţiile legale care stabilesc competenţa organelor fiscale pentru administrarea creanţelor fiscale, ca şi cele referitoare la drepturile contribuabilului de a fi informat şi a-şi formula apărarea.
Pe fondul cauzei, instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, constatând că obligaţiile fiscale suplimentare au fost corect determinate.
Astfel, s-a reţinut, referitor la impozitul pe profit şi T.V.A. că, deşi veniturile impozabile au fost eronat calculate de organul fiscal, intimata nu a respectat termenele de emitere a facturilor, acestea nereflectând totodată, valoarea finală în lei, prin regularizarea necorespunzătoare a avansului încasat în euro.
Cu privire la suma de 70.886 lei aferentă T.V.A. suplimentar, s-a constatat că organul fiscal a considerat în mod întemeiat că serviciile prestate de către SC M.R.G.C. SRL, SC G.C. SRL şi SC P.D.S. SRL sunt fictive, iar facturile deţinute de reclamantă nu conţin elementele obligatorii, respectiv date certe pentru a dovedi realitatea prestării operaţiunilor consemnate, astfel încât nu s-a probat caracterul deductibil al cheltuielilor în sumă de 373.169 lei, cu T.V.A. aferentă.
Referitor la contractele de vânzare-cumpărare de apartamente şi la facturile emise în perioada 1 iulie 2009-31 decembrie 2010, cu toate că, astfel cum s-a menţionat în raportul de expertiză, organul fiscal a calculat veniturile impozabile prin luarea în considerare a unor cursuri de schimb valutar eronate, instanţa de fond a constatat că este corectă poziţia autorităţii pârâte privind reconsiderarea datei la care T.V.A. este exigibilă, valoarea contractelor fiind influenţată în minus cu sumele aferente facturilor fiscale emise greşit la o altă dată.
S-a reţinut de asemenea, că majorările şi penalităţile de întârziere sunt datorate la termenul de scadenţă, aplicându-se diferit în funcţie de perioada pentru care nu au fost achitate sumele datorate, în cotă de 0,1% pentru 1 mai 2009-30 iunie 2010, respectiv de 0,05% pentru 1 iulie 2010-30 septembrie 2010, iar cu începere de la 1 octombrie 2010 în cotă de 0,04%.
În ceea ce priveşte T.V.A. suplimentar de 482 lei aferentă achiziţionării unor produse, instanţa de fond a stabilit că, în raport de utilizarea acelor bunuri, reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere.
Referitor la impozitul pe profit suplimentar de 310.652 lei şi accesoriile de 1.126,96 lei, se precizează în sentinţă că acestea sunt detaliate în raportul de inspecţie fiscală şi au fost corect stabilite, în raport de valoarea bazei impozabile de 2.033.775 lei.
Aceeaşi concluzie a corectei determinări o reţine prima instanţă şi cu privire la baza impozabilă de 1.226.719 lei şi respectiv cea în valoare de 431.285 lei, precum şi referitor la impozitul pe venit stabilit suplimentar şi la obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC D.M. SRL, prin lichidator judiciar S, Sprl, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
O primă critică adusă hotărârii priveşte respingerea sesizării C.J.U.E. cu întrebări preliminare referitoare la exercitarea dreptului la apărare al contribuabilului pe durata inspecţiei fiscale precum şi la elaborarea şi comunicarea deciziei de impunere, şi respectiv, la exercitarea dreptului de deducere a T.V.A., în lipsa altor documente justificative în afara facturilor fiscale.
Sub acest aspect, reclamanta a învederat că sunt întrunite condiţiile pentru sesizarea C.J.U.E., privind incidenţa unei probleme de drept european, care nu a fost anterior rezolvată printr-o speţă analogă în jurisprudenţa Curţii, iar interpretarea respectivei probleme nu rezultă cu certitudine din textele de lege relevante.
Reclamanta a invocat de asemenea motive de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei, vizând necompetenţa autorităţii pârâte în efectuarea inspecţiei fiscale, nerespectarea dreptului la apărare şi inexistenţa unor împrejurări care să fi justificat extinderea inspecţiei fiscale.
Astfel, s-a arătat că inspecţia fiscală a fost efectuată de un organ necompetent, în condiţiile în care potrivit normelor în vigoare, verificarea trebuia să fie realizată de departamentul special creat pentru contribuabilii mijlocii, respectiv A.F.P.C.M. Cluj-Napoca.
De asemenea, reclamanta a invocat încălcarea dreptului la apărare, întrucât nu i s-a dat posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere asupra aspectelor ce au format obiectul controlului fiscal anterior emiterii deciziei de impunere, convocarea societăţii după emiterea actului cauzator de prejudicii şi posibilitatea formală de a formula obiecţiuni nefiind de natură a asigura în mod efectiv exercitarea dreptului la apărare.
Reclamanta a criticat sentinţa şi cu privire la constatarea legalităţii extinderii inspecţiei fiscale pentru întreaga perioadă de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, în condiţiile în care organul fiscal nu a probat cu argumente valide necesitatea extinderii controlului pentru fiecare tip de impozit/taxă.
Cu privire la fondul cauzei, reclamanta a învederat că instanţa a respins acţiunea, deşi şi-a însuşit raportul de expertiză contabilă care reţine că au fost greşit calculate obligaţiile fiscale ale societăţii, pe baza unui curs de schimb valutar eronat.
Referitor la T.V.A. suplimentară de plată de 70.886 lei s-a precizat că organele fiscale au anulat dreptul de deducere a taxei, cu privire la facturile emise de SC M.R.G. SRL, SC G.C. SRL şi SC P.D.S. SRL, pe considerentul că nu există şi alte documente justificative şi că acei parteneri, aflaţi în insolvenţă, nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile declarative.
Sub acest aspect, reclamanta a arătat că textul de lege nu impune deţinerea altor mijloace de probă decât facturile pentru exercitarea dreptului de deducere, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg sesizată cu întrebări preliminare privind interpretarea directivelor referitoare la sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.
Reclamanta a formulat critici şi cu privire la T.V.A. suplimentară în cuantum de 100.607 lei, stabilită prin utilizarea eronată a cursului de schimb valutar pentru calcularea bazei impozabile.
De asemenea, s-a invocat greşita respingere a dreptului de deducere pentru o serie de cheltuieli mărunte necesare şi auxiliare activităţii economice, cum ar fi achiziţionarea unui fier de călcat, a unei maşini de spălat, a unei canapele şi a unei camere foto, instanţa reţinând astfel că nu se justifică T.V.A. suplimentară de 482 lei.
Cu privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar, s-a învederat de către reclamantă că suma determinată de altfel chiar de organul fiscal nu este datorată, societatea deţinând facturi fiscale, situaţii de lucrări şi procese-verbale de recepţie şi având dreptul de deducere a cheltuielilor pentru operaţiunile derulate cu cei 3 parteneri despre care s-a făcut vorbire şi la capitolul privind taxa pe valoarea adăugată.
Printr-un ultim motiv de recurs s-a criticat soluţia privitoare la obligaţiile fiscale accesorii care nu sunt datorate, întrucât organul fiscal nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, faptă, vinovăţie, raport de cauzalitate şi prejudiciu.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 304/1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 267 parag. 1 lit. a) şi b) din Tratatul privind funcţionarea U.E., C.J.U.E. este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar cu privire la interpretarea tratatelor, respectiv validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile uniunii.
Din interpretarea acestui text rezultă că rolul instanţei de la Luxemburg este de a asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar atunci când textul normei este echivoc, existând îndoieli serioase cu privire la modul de interpretare a acestuia.
Nici interpretarea unor dispoziţii din legislaţia naţională şi nici aprecierea cu privire la conformitatea acestora cu normele comunitare - cum este cazul întrebărilor 1-4 din cererea de sesizare a C.J.U.E. referitoare la exercitarea dreptului la apărare - nu pot forma obiectul unor întrebări preliminare, întrucât misiunea instanţei de la Luxemburg este de a interpreta dreptul comunitar, iar nu aplicarea acestuia în legislaţia internă a membrilor uniunii.
Nici în cazul celorlalte întrebări menţionate în cererea de sesizare a C.J.U.E. nu se poate reţine îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 267 T.F.U.E., întrucât, pe de o parte, nu au fost indicate în concret normele din legislaţia uniunii asupra cărora se solicită interpretarea, iar pe de altă parte, nu s-a demonstrat relevanţa solicitării pentru soluţionarea cauzei.
Cu privire la critica formulată referitoare la necompetenţa materială a pârâtei de a efectua inspecţia fiscală, susţinerea reclamantei nu are temei legal, dreptul de a exercita controlul fiscal revenind A.N.A.F. şi unităţilor subordonate, la nivel judeţean direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, în conformitate cu dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. fisc. şi cu prevederile referitoare la organizarea şi funcţionarea acestor autorităţi cuprinse în H.G. nr. 109/2009 şi Ordinul P.A.N.A.F. nr. 1378/2009 şi nr. 375/2009.
Curtea constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că, pe parcursul desfăşurării controlului fiscal, atât prin reprezentantul legal, cât şi prin contabilul societăţii, prezenţi la discuţii, i-au fost aduse la cunoştinţă constatările inspecţiei, semnându-se înştiinţarea pentru discuţia finală din 18 martie 2011 şi exprimându-se un punct de vedere asupra aspectelor rezultate în urma verificării fiscale, împrejurări în raport de care apare ca lipsită de suport critica privind încălcarea dreptului la apărare.
Instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că au fost respectate prevederile art. 98 C. proc. fisc. potrivit cărora se putea extinde inspecţia fiscală, întrucât s-a constatat nedepunerea unei declaraţii fiscale aferente semestrului I/2008 şi faptul că societatea avea obligaţii de plată neachitate la bugetul general consolidat, reprezentând contribuţii salariale şi impozit pe profit,cu accesoriile aferente.
Nici criticile vizând fondul cauzei nu sunt întemeiate, prima instanţă dispunând în mod corect respingerea acţiunii.
Din actele dosarului rezultă că în perioada verificată reclamanta a realizat un ansamblu de locuinţe pe care, începând cu luna septembrie 2009, le-a comercializat, preţul menţionat în contractele de vânzare-cumpărare fiind stabilit în euro.
Astfel cum s-a reţinut prin raportul de expertiză, reclamanta a încheiat cu beneficiarii şi antecontracte de vânzare-cumpărare, încasând avansuri din preţul convenit, facturat prin utilizarea cursului de schimb valutar valabil la data emiterii facturilor.
Deşi instanţa a constatat că autoritatea fiscală a utilizat pentru fiecare contract şi factură luate în calcul un curs de schimb valutar eronat, diferenţele de venituri impozabile pentru care s-a stabilit şi T.V.A. suplimentar au fost corect determinate, deoarece valoarea contractelor a fost influenţată în minus cu sumele aferente facturilor emise greşit la o altă dată.
Astfel cum reţine raportul de expertiză, reclamanta nu a aplicat corect prevederile legale privind regularizarea avansurilor facturate şi încasate în euro anterior încheierii contractelor în formă autentică, reconsiderarea datei de către autoritatea fiscală la care T.V.A. devenea exigibilă fiind justificată, facturile de vânzare a apartamentelor fiind emise ulterior încheierii actelor de vânzare-cumpărare autentice.
În ceea ce priveşte considerarea ca nedeductibile, a unor cheltuieli, instanţa de fond a constatat în mod întemeiat că serviciile prestate de către SC M.R.G.C. SRL, SC G.C. SRL şi SC P.D.S. SRL sunt fictive, neavând la bază documente justificative.
În raportul de expertiză se reţine că facturile emise de SC M.R.G.C. SRL, societate în insolvenţă şi apoi în faliment nu îndeplinesc condiţiile legale pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată, lucrarea efectuată în cauză concluzionând în sensul că totuşi, în ceea ce priveşte impozitul pe profit, acestea pot fi considerate documente justificative.
Prima instanţă nu şi-a însuşit această ultimă concluzie şi nici constatarea din raport în sensul că facturile emise de celelalte două societăţi comerciale partenere cuprind toate elementele prevăzute de legislaţia în vigoare.
Sub acest aspect, Curtea reţine că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 21 alin. (4) şi art. 146 din C. fisc. şi ale pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, care reglementează condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi deduse cheltuielile cu prestările de servicii, atât contractele, cât şi situaţiile de lucrări şi facturile prezentate de cele 3 societăţi fiind sumar întocmite şi conţinând date incomplete, aspecte care, faţă de inexistenţa unor procese-verbale de recepţie, îndrituiesc concluzia că nu s-a probat realitatea prestărilor.
În ceea ce priveşte T.V.A. suplimentar de 482 lei aferentă achiziţionării unor produse este justificată soluţia adoptată de instanţa de fond care, luând în considerare natura şi destinaţia bunurilor, a constatat că societatea nu are drept la deducerea cheltuielilor.
Curtea nu poate primi nici critica referitoare la stabilirea majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere, care sunt datorate în procentele menţionate în hotărârea recurată, pentru neachitarea la termen a obligaţiilor de plată, în condiţiile prevăzute de codul de procedură fiscală.
În raport de cele expuse mai sus, hotărârea contestată fiind legală şi temeinică, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC D.M. SRL prin lichidator judiciar S. Sprl împotriva sentinţei civile nr. 525 din 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1340/2015. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 164/2015. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
