ICCJ. Decizia nr. 405/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Obligaţia de a face. Recurs

Decizii ICCJ 2015 (Contencios administrativ)


R O M A N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 405/2015

Dosar nr. 183/33/2011*

Şedinţa publică de la 4 februarie 2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Procedura în faţa primei instanţe

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la 20 aprilie 2010 şi precizată la 9 noiembrie 2010 reclamanta SC E. SRL Mireşul Mare, Judeţul Maramureş a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, M.A.D.R. şi D.A.D.R. Maramureş, să se dispună:

- recunoaşterea dreptului său la despăgubiri pentru daunele produse culturilor de grâu de primăvară şi cartofi de toamnă în anul agricol 2009, ca urmare a calamităţilor naturale, în conformitate cu prevederile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură;

- obligarea pârâtului M.A.D.R. să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală a culturilor de grâu de primăvară şi de cartofi de toamnă în judeţul Maramureş în anul 2009 şi să îndeplinească toate formalităţile legale în vederea acordării despăgubirilor;

- obligarea pârâtului Guvernul României să adopte o hotărâre de guvern prin care să declare starea de calamitate naturală a culturilor de grâu de primăvară şi de cartofi de toamnă în judeţul Maramureş în anul 2009, precum şi să stabilească condiţiile şi limitele despăgubirilor;

- anularea adresei nr. 912/30 martie 2010 emisă de pârâta D.A.D.R. Maramureş, urmare cererii de despăgubire formulată de reclamantă, adresă cuprinzând refuzul nejustificat de soluţionare a cererii acesteia de acordare a despăgubirilor pentru calamităţile naturale suferite în agricultură în cursul anului 2009;

- obligarea pârâtei D.A.D.R. Maramureş la plata efectivă a despăgubirilor cuvenite reclamantei cu titlul de prejudiciu produs prin fenomene naturale, în cuantum de 237.390 lei;

- obligarea pârâtului M.A.D.R. să aprobe sumele necesare reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin calamităţi naturale în cuantum de 237.390 lei şi să aloce aceste sume pârâtei D.A.D.R. Maramureş în vederea plăţii efective.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, datorită fenomenului de secetă în perioadele 24 martie 2009 - 29 aprilie 2009, 5 mai 2009 - 25 mai 2009, 28 mai 2009 - 19 iunie 2009, lunile iulie şi septembrie 2009 a înregistrat pierderi la culturile de grâu de primăvară şi de cartofi de toamnă, stare de fapt care a condus la absenţa fondurilor necesare pentru începerea unui nou ciclu de producţie şi de întreţinere a culturilor de toamnă.

Pentru daunele produse culturilor în anul 2009, reclamanta a susţinut că are dreptul să beneficieze de despăgubiri în conformitate cu prevederile Legii nr. 381/2002, drept care a fost vătămat prin refuzul nejustificat al pârâţilor de a emite un act administrativ de aprobare şi de dispunere a plăţii pentru repararea prejudiciului constatat prin procesul - verbal de constatare şi evaluare a pagubelor din 25 mai 2009.

Reclamanta a învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 13, art. 14 şi art. 18 din Legea nr. 381/2002, M.A.D.R. îi revine obligaţia aprobării sumelor necesare pentru despăgubirea producătorilor agricoli şi transmiterii acestora D.A.D.R., iar pârâtei D.A.D.R. Maramureş îi revine obligaţia respectării sumelor şi repartizării lor pe producători agricoli.

Conform aceloraşi prevederi legale, s-a arătat că pârâtul Guvernul României, odată sesizat de către M.A.D.R., în funcţie de calamităţile naturale, precum şi de mărimea zonelor afectate, trebuia să declare starea de calamitate naturală prin hotărâre de guvern.

1.2. Soluţia din primul ciclu procesual

Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 269 din 28 aprilie 2011, prin care a dispus:

- respingerea excepţiei tardivităţii completării de acţiune, invocată de pârâtul Guvernul României;

- respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive invocate de M.A.D.R. şi de D.A.D.R. Maramureş;

- respingerea excepţiei inadmisibilităţii invocată de M.A.D.R.;

- admiterea excepţiei lipsei plângerii prealabile invocată de Guvernul României şi de M.A.D.R. şi urmare admiterii acestei excepţii, au fost respinse capetele de cerere referitoare la recunoaşterea dreptului reclamantei la despăgubiri, la obligarea Ministerului la sesizarea Guvernului cu privire la starea de calamitate, la obligarea Guvernului la adoptarea unei hotărâri, cu privire la starea de calamitate şi la obligarea Ministerului la aprobarea sumelor necesare, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei în sumă de 237.390 lei;

- admiterea excepţiei prematurităţii cu privire la capătul de cerere privind obligarea D.A.D.R. Maramureş la plata efectivă a drepturilor reprezentând 237.390 lei;

- respingerea acţiunii formulate de reclamantă.

Prin Decizia nr. 1539 din 22 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamanta SC E. SRL Mireşul Mare, a fost casată sentinţa nr. 269 din 28 aprilie 2011 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a constatat că în mod greşit s-a reţinut în hotărârea atacată că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă, deoarece nu se poate aprecia că toate demersurile efectuate de reclamantă conform Legii nr. 381/2002 şi Normelor metodologice de aplicare a legii nu ar fi suficiente pentru a considera că autorităţile pârâte au fost sesizate, anterior instanţei de judecată, cu cererea de recunoaştere a dreptului privind despăgubirile prevăzute de Legea nr. 381/2002.

Constatând că recurenta - reclamantă a îndeplinit procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură şi de cap. II „Constatarea şi evaluarea pagubelor produse de calamităţi naturale” din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul M.A.A.P. nr. 419/2002, Înalta Curte a casat hotărârea atacată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

2. Soluţia instanţei de fond

În fond după casare, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 356 din 6 iunie 2013, prin care a admis acţiunea formulată de reclamantă şi în consecinţă:

- a recunoscut dreptul reclamantei la despăgubiri pentru daune produse culturilor de grâu de primăvară şi de cartofi de toamnă în anul agricol 2009, ca urmare a calamităţilor naturale;

- a obligat M.A.D.R. să sesizeze Guvernul României cu starea de calamitate naturală la aceste culturi în anul 2009 şi să îndeplinească formalităţile legale în vederea acordării despăgubirilor;

- a obligat Guvernul României să adopte o hotărâre de guvern prin care să constate starea de calamitate a acestor culturi şi să stabilească limitele şi condiţiile despăgubirilor;

- a anulat adresa din 30 martie 2010 a D.A.D. Maramureş;

- a obligat pârâtul M.A.D.R. să aprobe sumele necesare reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei în cuantum de 237.390 lei, să aloce aceste sume D.A.D. Maramureş, obligând direcţia la plata efectivă;

- a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.581,96 lei către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere că reclamanta este producător agricol şi în această calitate a efectuat culturi de grâu, cartofi şi porumb în cursul anului 2009, recoltă care a fost compromisă datorită secetei persistentă în perioada de vegetaţie a culturilor.

Documentaţia întocmită de reclamantă privind calamităţile naturale înregistrate în anul 2009 la culturile agricole deţinute a fost verificată de D.A.D.R. Maramureş, constatându-se că sunt întrunite cerinţele Legii nr. 381/2002 şi cu adresa din 30 martie 2010 s-a comunicat că pentru acordarea despăgubirilor se poate formula cerere la M.A.D.R. sau la instanţa de judecată.

Pe baza înscrisurilor depuse la dosar şi a concluziilor raportului de expertiză de specialitate s-a reţinut existenţa stării de calamitate a culturilor de grâu de primăvară şi de cartofi de toamnă provocată de seceta prelungită în perioada aprilie - septembrie 2009, precum şi faptul că reclamanta a avut o cultură de grâu de primăvară pe 50 de ha şi de cartofi pe 20 de ha, provocându-se o pagubă de 93,71% la grâu şi 100% la cartofi, fapt constatat şi în procesele - verbale de constatare şi de evaluare a pagubelor pentru ambele culturi, vizate de D.A.D.R. Maramureş.

În arate situaţie, s-a constatat că reclamanta are dreptul să beneficieze de despăgubiri pentru daunele produse culturilor în anul 2009, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 381/2002, motiv pentru care s-a dispus obligarea Guvernului României să adopte o hotărâre de guvern prin care să constate starea de calamitate a culturilor şi să stabilească limitele şi condiţiile despăgubirilor, precum şi obligarea pârâtului M.A.D.R. să aprobe sumele necesare reprezentând prejudiciul în cuantum de 237.390 lei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâţii Guvernul României şi M.A.D.R., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii formulate de reclamanta SC E. SRL.

3.1. Recursul declarat de pârâtul Guvernul României s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în baza cărora au fost invocate următoarele argumente:

3.1.1. Instanţa de fond a aplicat în mod greşit Legea nr. 381/2002 care a fost abrogată în mod expres prin art. 1, alin. (1) lit. b) din Legea nr. 281/2010 pentru abrogarea unor reglementări din domeniul ajutorului de stat în agricultură şi pentru completarea O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010.

3.1.2. Instanţa de fond a obligat în mod eronat Guvernul la emiterea unei H.G. de declarare a stării de calamitate, fără a avea în vedere dreptul de apreciere recunoscut Guvernului de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 381/2002, care prevăd expres că această autoritate, în funcţie de calamităţile naturale, precum şi de mărimea zonelor afectate, declară stare de calamitate; în acest sens, s-a precizat că, pentru a-şi exercita dreptul de apreciere recunoscut de legea specială cu privire la necesitatea emiterii unei H.G. de declarare a stării de calamitate, acesta trebuie să fie sesizat de autoritatea competentă cu un proiect de hotărâre care, potrivit dispoziţiilor art. 5 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009, se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu dispoziţiile legale şi constituţionale referitoare la elaborarea actelor normative.

3.1.3. Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu a existat un refuz nejustificat al Guvernului de a răspunde şi de a soluţiona o cerere a intimatei - reclamante, în condiţiile în care acestei autorităţi nu i s-a adresat în prealabil nicio cerere de acordare de despăgubiri sau de emitere a unei H.G. pentru declararea stării de calamitate; astfel, prima instanţă avea obligaţia de a se raporta la pretenţia principală din acţiune şi de a verifica dacă erau îndeplinite condiţiile de exercitare a acţiunii în contencios administrativ, dat fiind că, prin faptul adresării intimatei - reclamante către alte autorităţi locale şi centrale (Primăria Mireşu Mare, D.A.D.R. Maramureş, M.A.D.R.) nu se poate naşte un raport obligaţional direct şi nemijlocit între producătorul agricol şi autoritatea administrativă centrală decidentă în sensul art. 14 din Legea nr. 381/2002.

3.1.4. Instanţa de fond a permis eludarea dispoziţiilor legale imperative referitoare la termenele de prescripţie şi de decădere pentru formularea acţiunii de obligare a autorităţii administrative de a soluţiona cererea cu privire la un drept recunoscut de lege, întrucât a recunoscut dreptul intimatei - reclamante la acordarea de despăgubiri după stingerea dreptului la acţiune în sens material, respectiv după împlinirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se calculează de la data constatării şi evaluării pagubelor produse culturilor de cartofi de toamnă şi de grâu de primăvară prin procesele - verbale din 25 mai 2009.

3.1.5. Instanţa de fond a admis acţiunea fără a verifica temeinicia pretenţiilor intimatei - reclamante, respectiv fără a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 381/2002 şi de Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 419/2002; în acest sens, s-a învederat că instanţa de fond s-a limitat să considere că intimata - reclamantă a urmat toată procedura impusă de prevederile Legii nr. 381/2002 şi este îndreptăţită la despăgubirile solicitate, făcând abstracţie de faptul că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri privind declararea şi înregistrarea terenurilor agricole, devizul - cadru al culturilor, dovada depunerii proceselor - verbale la D.A.D.R. Maramureş, procesele - verbale de constatare definitivă a pagubelor la ambele culturi şi dovada imposibilităţii irigării terenului.

3.2. Recursul declarat de pârâtul M.A.D.R. s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în baza cărora au fost invocate următoarele argumente:

3.2.1. Instanţa de fond nu a expus motivele de fapt şi de drept pentru care a admis acţiunea şi a respins apărările formulate de autorităţile pârâte, considerând neîntemeiat că raportul de expertiză întocmit în cauză corespunde realităţii, deşi acesta nu răspunde obiecţiunilor aduse şi nu conţine toate documentele justificative care să ateste cheltuielile efectuate, respectiv sumele solicitate cu titlul de despăgubiri şi care sunt condiţiile imperative prevăzute de Legea nr. 381/2002 şi de Ordinul M.A.D.R. nr. 419/2002 privind acordarea despăgubirilor.

Recurenta a considerat că instanţa de fond a făcut confuzii între cele două etape succesive prevăzute de Legea nr. 381/2002 şi nu a avut în vedere că producătorul agricol nu a depus înştiinţarea în termenul imperativ de 48 de ore de la data producerii fenomenului şi nici documentaţia prevăzută de lege la direcţia judeţeană în termen de 5 zile.

3.2.2. Instanţa de fond a aplicat greşit legea, deoarece şi în ipoteza existenţei temeiului legal necesar pentru a se pretinde acordarea despăgubirilor, este obligatoriu să se facă atât dovada îndeplinirii procedurii prealabile, cât şi a condiţiilor instituite prin Legea nr. 381/2002.

Ca atare, intimata - reclamantă nu avea dreptul la acordarea despăgubirilor, cât timp nu a fost emisă H.G., hotărâre care să declare starea de calamitate naturală în judeţele şi pentru culturile afectate pe areal extins, iar instanţa de fond nu putea dispune obligarea M.A.D.R. să aprobe sumele necesare reprezentând prejudiciul cauzat intimatei - reclamante, fără să adauge la lege şi fără să verifice dacă au fost îndeplinite obligaţiile stabilite prin Legea nr. 381/2002.

3.2.3. Instanţa de fond nu a exercitat rol activ în condiţiile prevăzute de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pronunţându-se în baza unui act normativ care nu mai era în vigoare şi anume, Legea nr. 381/2002 care a fost abrogată prin Legea nr. 281/2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010; potrivit dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, abrogarea este un eveniment care intervine în cursul aplicării unui act normativ şi are ca efect încetarea definitivă a efectelor acestuia în viitor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate în cauză pentru următoarele considerente:

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

1.1. Criticile formulate sub aspect procedural în ambele recursuri sunt nefondate, constatându-se că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, fiind pronunţată cu respectarea cadrului procesual prevăzut în materia contenciosului administrativ de Legea nr. 554/2004 şi cu aplicarea normelor de drept substanţial în vigoare la data naşterii raportului dedus judecăţii.

Motivul de recurs privind nerespectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru motivarea hotărârii judecătoreşti este nefondat, constatându-se că prima instanţă a prezentat argumentele de fapt şi de drept pentru soluţia pronunţată, cu dezvoltarea raţionamentului juridic avut în vedere pentru admiterea acţiunii şi pentru înlăturarea tuturor cererilor şi apărărilor invocate de autorităţile administrative chemate în judecată.

Motivul de recurs privind greşita admitere a acţiunii formulate de intimata - reclamantă cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 care prevăd obligaţia procedurii administrative prealabile şi un termen de prescripţie a dreptului material la acţiune este nefondată prin raportare la considerentele deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual şi la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, se reţine că, prin Decizia nr. 1539 din 22 martie 2012 pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta SC E. SRL, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, constatând că recurenta - reclamantă a îndeplinit procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură şi de cap. II - „Constatarea şi evaluarea pagubelor produse de calamităţi naturale” din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul M.A.A.P. nr. 419/2002, dovadă în acest sens fiind întreaga documentaţiei care a stat la baza solicitării de plată a despăgubirilor, depusă la dosarul de fond.

Analizând efectiv procedura urmată de recurenta - reclamantă prealabil formulării acţiunii în justiţie şi din perspectiva obligaţiilor impuse de Legea nr. 381/2002, instanţa de control judiciar a constatat că au fost greşit admise excepţiile privind lipsa procedurii prealabile şi privind prematuritatea acţiunii, reţinând că şi adresele din 23 octombrie 2009 şi din 20 decembrie 2010 emise de M.A.P.D.R. şi D.A.D.R. Maramureş atestă că documentaţia întocmită de recurenta - reclamantă este conformă cerinţelor Legii nr. 381/2002 şi normelor de aplicare a acestei legi.

În consecinţă, în fond după casare, litigiul a fost corect soluţionat pe fondul pricinii fără a se mai impune examinarea acestor excepţii de procedură soluţionate irevocabil.

Motivul de recurs privind greşita aplicare a Legii nr. 381/2002 care a fost abrogată prin Legea nr. 281/2010 este nefondat, întrucât acţiunea în justiţie a avut ca obiect refuzul autorităţilor administrative de pârâte de acordare a despăgubirilor pentru calamităţile naturale produse în agricultură în cursul anului 2009, refuz apreciat de către reclamantă ca fiind nejustificat.

Raportul juridic dedus judecăţii s-a constituit şi şi-a produs integral efectele sub imperiul Legii nr. 381/2002, act normativ care era în vigoare la data sesizării instanţei - 20 aprilie 2010, fiind abrogat ulterior, la data de 2 ianuarie 2011, când a intrat în vigoare Legea nr. 281/2010 pentru abrogarea unor reglementări în domeniul ajutorului de stat în agricultură şi pentru completarea O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010.

În atare situaţie, instanţa de fond a aplicat corect principiul tempus regit actum, reţinând incidenţa prevederilor Legii nr. 381/2002 sub imperiul căreia a luat naştere şi şi-a produs efectele raportul juridic dedus judecăţii, astfel că s-a invocat neîntemeiat în ambele recursuri nelegalitatea hotărârii atacate pentru că s-a întemeiat pe un act normativ abrogat la data pronunţării.

1.2. Criticile formulate de ambii recurenţi pe fondul pricinii sunt întemeiate, constatându-se că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Acţiunea formulată de intimata - reclamantă a avut ca temei juridic Legea nr. 381/2002 şi Normele metodologice de aplicare a acestei legi aprobate prin Ordinul M.A.P.D.R. nr. 419/2002, care reglementează modalitatea de constituire a sumei destinate despăgubirii producătorilor agricoli, de constatare şi evaluare a pagubelor produse de calamităţile naturale şi modalitatea de acordare a despăgubirilor, precum şi termenele în care se vor desfăşura toate aceste proceduri.

Conform acestei reglementări, sunt considerate calamități naturale pierderile cantitative și calitative de recolte, mortalitatea și/sau sacrificarea de necesitate a animalelor, produse printr-o manifestare distructivă a unor fenomene naturale și a bolilor, pe areale întinse; printre fenomenele naturale care generează calamități naturale în agricultură este seceta excesivă, persistentă în timp, care afectează culturile neirigate.

Încadrarea în categoria de calamitate naturală a zonelor care au suferit datorită unor fenomene meteorologice violente, se realizează de M.A.D.R. și se aprobă prin H.G.

Pentru a se promova o H.G. prin care să se declare stare de calamitate este însă necesar ca, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 381/2002, fenomenele naturale distructive să se producă pe areale extinse.

De asemenea, se reține că, elaborarea proiectelor de hotărâri pentru declararea stării de calamitate în agricultură se realizează în baza informațiilor primite de la A.N.M. privind aria de răspândire și intensitatea fenomenelor naturale care au provocat calamitarea culturilor și a informațiilor primite de la direcțiile pentru agricultură şi dezvoltare rurală județene, din care trebuie să reiasă concludența manifestării fenomenului de secetă cu referire la zonele geografice și culturile agricole în discuție.

În consecință, înștiințarea de către producătorul agricol și constatarea pierderilor produse culturilor agricole de calamitățile naturale nu determină direct și nemijlocit obligația autorităților administrative chemate în judecată de a plăti sumele estimate ca fiind cuvenite, dat fiind că Legea nr. 38/2002 nu prevede o asemenea obligație, iar în procesul decizional Guvernul României este condiționat de parcurgerea procedurilor prevăzute Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 privind procedurile pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, dar și de existența resurselor financiare presupuse de aplicarea legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, în cadrul și în limita bugetului de stat aprobat de Parlamentul României.

Cum pentru culturile agricole ale intimatei - reclamante afectate de fenomenul de secetă în anul 2009 nu s-a constatat starea de calamitate naturală de către organismele de specialitate, abilitate de legea specială aplicabilă în cauză, instanța de fond a admis în mod greșit acțiunea, considerând neîntemeiat că autoritățile administrative aveau obligația legală de a emite actul solicitat și de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul pretins a fi fost suportat de producătorul agricol.

Din reglementarea care a fost deja indicată rezultă că legiuitorul a recunoscut Guvernului României un drept de apreciere în emiterea hotărârii de declarare a stării de calamitate și în condițiile în care nu s-a susținut și nici nu s-a dovedit că acest drept ar fi fost exercitat în mod discreționar în cazul dedus judecății, nu există temei pentru admiterea cererii de chemare în judecată formulată de intimata - reclamantă.

Refuzul Guvernului României de a emite hotărârea de declarare a stării de calamitate nu reprezintă un exces de putere, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, iar instanța de judecată nu se poate substitui în atribuțiile autorității administrative competentă să aprecieze și să decidă oportunitatea adoptării actului solicitat prin acțiune.

În consecință, controlul de legalitate exercitat pe calea contenciosului administrativ nu vizează și oportunitatea actului administrativ, pentru care autoritatea emitentă are drept de apreciere, cu excepția cazului de exces de putere, care însă nu a existat în prezenta cauză.

Pentru considerentele care au fost expuse, Înalta Curte va admite ambele recursuri și pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea instanței de fond, în sensul că, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de intimata - reclamantă

2.Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursurile, va modifica hotărârea atacată, în sensul că, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC E. SRL prin Lichidator Judiciar C.I.T. Sprl.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de M.A.D.R. şi de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 356 din 6 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC E. SRL prin Lichidator Judiciar C.I.T. Sprl, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 404/2015. Contencios  ICCJ. Decizia nr. 408/2015. Contencios. Anulare act... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 405/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Obligaţia de a face. Recurs