Alte cereri. Decizia 45/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ȘI FLUVIALĂ,
CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 45/CA
Ședința publică de la 18 Februarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Elena Carina Gheorma
JUDECĂTOR 2: Nastasia Cuculis
JUDECĂTOR 3: Mihaela
Grefier -
Pe rol judecarea recursului în contencios administrativ declarat de recurenții reclamanți -, A, G, A, toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Primăria Orașului, cu sediul în,-, județ T, împotriva Sentinței civile nr. 2692/12.12.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații pârâți - ORAȘUL PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL, PRIMARIA, cu sediul în,-, județ T, având ca obiect indemnizație de dispozitiv - funcționari publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită, părțile fiind citate cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele din Codul d e procedură civilă.
În referatul oral făcut asupra cauzei grefierul de ședință învederează că recursul formulat de reclamanți este motivat, scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Recurenta depune la dosar împuternicire prin care recurenții au mandatat-o să exercite calea de atac a recursului, și să-i reprezinte în instanță.
Nu mai are alte cereri de formulat, probe de administrat solicită cuvântul pentru dezbateri.
Curtea ia act că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, probe de administrat constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Recurenta reclamantă în nume personal cât și pentru ceilalți recurenți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii pronunțată de instanța de fond în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând indemnizație de dispozitiv aferentă perioadei iunie 2005-iunie 2008 actualizate în funcție de rata inflației la data efectivă a plății și acordarea în continuarea a acestor drepturi, conform motivelor expuse pe larg în cererea de recurs.
CURTEA
Asupra recursului în contencios administrativ de față:
Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea și înregistrată sub nr. 2263/88/29 august 2008, reclamanții, I, G, și, au chemat în judecată Orașul prin primar, Consiliul Local și Primăria, pentru a se dispune obligarea acestora la plata drepturilor bănești reprezentând indemnizația de dispozitiv aferentă perioadei iulie 2005 - decembrie 2007, actualizată cu rata inflației la data plății.
In motivare, reclamanții au arătat că sunt angajați ai Primăriei, jud.T, având calitatea de funcționari publici și angajați contractuali. Potrivit art. 9.2. din Ordinul nr. 496/2003 al Ministerului Administrației și Internelor ce a completat și modificat Ordinul Ministrului de Interne nr. 275/2002 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar și civil din Ministerul d e Interne, "indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil ce-și desfășoară activitatea în domeniul administrației publice". Prin urmare, beneficiază de acest drept și personalul civil din administrația publică, fără a se diferenția între administrația publică centrală și cea locală.
Mai precizează reclamanții că art.13 din Legea nr. 138/1999 reglementează tocmai acest drept salarial, drept de care beneficiază, alături de salariații din Ministerul Internelor și Reformei Administrative, în calitate de lucrători în administrația publică, personalul din Agenția Națională a Funcționarilor Publici din prefecturi, din cadrul multor consilii locale și județene din țară.
O altfel de interpretare a acestui text de lege vine în contradicție cu prevederile din Constituția României, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu dispozițiile din Cartea Europeană a autonomiei locale pentru că interpretarea prevederilor Ordinului nr. 496/2003, în sensul că nu se aplică decât personalului din prefectură, conduce la o gravă diferențiere în rândul funcționarilor publici, diferențiere care încalcă drepturile fundamentale ale cetățenilor, prevăzute în Constituție, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și creează o situație care contrazice prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public.
Prin nr.OUG 30/2007, s-a organizat și funcționează Ministerul Internelor și Reformei Administrative, organ de specialitate al administrației publice centrale ce exercită atribuțiile ce-i revin potrivit Constituției, al legilor țării, cu privire la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, realizarea Programului de guvernare și strategiilor în domeniul administrației și ordinii publice.
Conform prevederilor art. 7 alin. 4 din ordonanță, în exercitarea atribuțiilor conferite de lege, ministrul administrației și internelor emite ordine și instrucțiuni care pot avea caracter normativ sau individual.
Actul normativ prevede, în art.3 alin. 1 lit. a, pct. 1 și 4, printre principalele atribuții ale ministerului, atribuții de îndrumare și sprijinire a autorităților publice locale și a aparatului de specialitate al acestora în aplicarea corectă și unitară a prevederilor legale și în îndeplinirea atribuțiilor ce le sunt conferite prin lege și de asigurare a aplicării strategiei și a Programului de Guvernare în domeniul managementului funcției publice și al funcționarilor publici.
In organigrama ministerului sunt prevăzute direcțiile pentru administrația publică, conduse de către un secretar de stat pentru reforma în administrația publică, pentru relația cu prefecturile și pentru comunitățile locale.
Dreptul de reglementare și pentru autoritatea publică locală derivă din lege și nu poate fi tăgăduit sau înlăturat, pe calea unei interpretări excesive a autonomiei locale, prin ignorarea chiar a prevederilor constituționale.
Este în sprijinul Convenției Europene, al Constituției României, al Legii nr. 188/1999 și al celorlalte acte normative amintite că funcționarii publici din consiliile locale să nu fie discriminați din punctul de vedere al indemnizației de dispozitiv, față de cei din prefecturi.
S-a mai menționat că în cap. V al Constituției României "Administrația publică" este reglementată atât administrația publică centrală cât și administrația publică locală și instituția prefectului, ceea ce creează premisa unui regim unitar de reglementare, în același sens fiind și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 12 semnat și de România, în care se arată că: "dreptul de a se bucura de oricare dintre prevederile prevăzute de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, avuție, naștere sau oricare altă situație".
S-a mai arătat că, un alt act normativ care aduce la argumente în sprijinul legalității măsurii acordării indemnizației de dispozitiv și personalului din aparatul de specialitate al consiliilor locale și nu numai prefecturilor, îl reprezintă și nr.OUG 92/2004 care reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, act normativ avut în vedere de instanțele judecătorești care au admis acțiuni cu același obiect ca cea de față.
In dovedirea cererii, reclamanții au probat calitatea de funcționar public și respectiv personal contractual cu adresa nr. 5712 din 24 octombrie 2008, emis de către Primăria Orașului.
La termenul de judecată din 05 decembrie 2008, s-a disjuns cererea formulată de reclamanții ce au calitatea de personal contractual de cererea promovată de funcționarii publici, formându-se un dosar separat.
Prin Sentința civilă nr.2692/12.12.2008 pronunțată de Tribunalul Tulceas -a respins acțiunea formulată de reclamanții funcționari publici, ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamanții, în calitate sunt funcționari publici în cadrul Primăriei Orașului, județul T, reprezentând personal civil din cadrul administrației publice locale.
In conformitate cu prevederile art.1 din Legea nr.138/1999 - dispozițiile acestei legi se aplică personalului militar și civil din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului d e Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției, în timp ce art. 47 și art. 49 din același act normativ stipulează că, personalul civil din ministerele și instituțiile centrale enumerate în art. 1, care desfășoară activități în condiții similare cu cele ale cadrelor militare, beneficiază de primele, sporurile și indemnizațiile acordate acestora.
Prin Ordinul Ministerului d e Interne nr. 275 din 05.06.2002 au fost adoptate Normele metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr. 138/1999, acest din urmă act normativ fiind modificat și completat prin Ordinul MAI nr. 496/28.07.2003, la punctul 9.2, introdus prin acest ordin fiind prevăzut că indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil ce-și desfășoară activitatea în domeniul administrației publice.
Prin punctul 31.1 din Ordin se statuează că, prin personalul civil, în sensul prezentului Ordin, se înțelege funcționarii publici și personalul contractual civil din Ministerul Administrației și Internelor beneficiază de drepturile stabilite prin prezenta lege, cu excepția celui din domeniul administrației publice, care beneficiază doar de dreptul prevăzut de art. 13 din lege, precum și de cele prevăzute în reglementările în vigoare aplicabile salariaților omologi din sectorul bugetar.
Din coroborarea dispozițiilor legale anterior menționate, prima instanță a constatat că, pentru a se acorda sporul de dispozitiv prevăzut de Legea nr. 138/1999, trebuie ca personalul civil să-și desfășoare activitatea într-un dispozitiv cu caracter militar sau într-una din instituțiile și autoritățile prevăzute în art. 1 din Legea nr. 138/1999.
Or, personalul din cadrul pârâtului face parte dintr-un organ al administrației publice locale, și nu din cadrul Ministerului d e Interne, astfel că, Ordinul invocat nr. 496/2003 al Ministerului Administrației și Internelor nu își are aplicabilitate în privința reclamanților. Acest aspect reiese și din punctul VI al ordinului, care arată că măsuri de aplicare al ordinului vor fi luate de comandanții și șefii de unități.
Nu există nicio legătură de subordonare a instituției pârâte față de Ministerul Administrației și Internelor, consiliul local fiind potrivit Legii nr. 215/2001 o autoritate publică locală autonomă.
In aceste condiții, ministrul administrației și internelor nu avea nicio atribuție în privința salarizării personalului contractual din cadrul administrației publice locale și, prin urmare, ordinul sus menționat nu poate fi aplicat în cazul pârâților și cu atât mai puțin dispozițiile Legii nr.138/1999, care nu fac nicio referire la salarizarea personalului civil din administrația publică locală.
S-a mai apreciat de tribunal că nu sunt aplicabile nici dispozițiile articolului 16 din Constituția României și nici cele din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, deoarece nu există discriminare în condițiile în care persoanele în discuție fac parte din categorii de funcționari distincte, situațiile nefiind identice.
Nu în ultimul rând, trebuie învederat textul art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 pe care se întemeiază acțiunea reclamanților, potrivit cu care "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului".
Astfel, drepturile de natură salarială nu pot fi acordate decât în temeiul unei legi care le prevede, iar în baza art. 27 din nr.OG 137/2000 nu pot fi acordate decât despăgubiri în cazul în care se constată existența unei discriminări, iar repararea prejudiciului poate presupune ca aceste despăgubiri să fie egale (sau nu) cu drepturile salariale acordate diferențiat.
In ceea ce privește art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 și Curtea Constituțională a stabilit că actul este neconstituțional "în măsura în care din acesta se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, G, <, care au criticat-o ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului s-a arătat că indemnizația de dispozitiv este un drept reglementat și pentru autoritatea publică locală și derivă din lege și nu poate fi tăgăduit sau înlăturat, pe calea unei interpretări excesive a autonomiei locale, prin ignorarea chiar a prevederilor constituționale.
Legea nr. 188/1999 reglementează un singur statut al funcționarului public, adică aceleași drepturi și obligații ale funcționarului public, fără deosebire, raportat la instituție. A acorda indemnizație de dispozitiv numai personalului prefecturilor ar conduce la o gravă diferențiere în rândul funcționarilor publici din prefecturi și cei din consiliile locale și județean, deși toate categoriile sunt salarizate în baza acelorași acte normative, beneficiind de aceleași drepturi salariale, grile sporuri, premii.
Au mai arătat recurenții că prin acordarea sporului de dispozitiv tuturor categoriilor de personal și nu numai personalului prefecturilor se realizează principiul constituțional al egalității cetățenilor, ținând cont ca toți desfășoară aceleași activități în domeniul administrației publice.
Prin acordarea sporului de dispozitiv nu se încalcă nicio prevedere legală, ci, dimpotrivă, se asigură egalitatea de tratament economic, salarial a personalului din cadrul aceleași autorități, sporul fiind întemeiat pe prevederile Ordinului nr. 496/2003, care se aplică și în cazul autorității publice locale și se respectă principiul asigurării, de fiecare ordonatorilor principal de credite, a gestiunii sistemului de salarizare.
Consideră că instanța de fond a greșit când a apreciat că pentru a se acorda sporul de dispozitiv prevăzut de Legea nr. 138/1999, trebuie ca personalul civil să-și desfășoare activitatea într-un dispozitiv militar.
Instanța de fond nu a făcut o distincție între caracterul sporului ce se acordă tuturor categoriilor de funcționari din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, care în fapt desfășoară aceleași activități.
În timp ce personalul militar eliberează pașapoarte, personalul din primărie eliberează acte de stare civilă, precum și celelalte acte administrative care stau la baza întocmirii actelor efectuate de militari. Într-o altă ordine de idei nu se poate realiza o limitare noțiunea la dispozitiv militar în adevăratul sens al cuvântului întrucât nimeni din cadrul Prefecturii nu funcționează într-un dispozitiv militar, chiar personalul care până în urmă cu câțiva ani era de profesie militară, funcționează alături de reclamanți, având aceleași drepturi și îndatoriri, iar salariul acestora nu poate fi mai mare, doar pentru faptul că au făcut parte dintr-o structură militară.
Mai subliniază recurenții că instanțele judecătorești au o practică neunitară în materie, unii funcționari publici beneficiind de acest spor, alții nu.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.8 și 9.pr.civ. Ordinul nr. 496/2003, Legea nr. 138/1999.
Intimații, legali citați, nu au formulat întâmpinare.
Examinând cauza prin prisma argumentelor invocate în susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9.pr.civ. Curtea constată că recursul nu este fondat.
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 pr.civ. este incident numai atunci când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În speță, raportat la obiectul acțiunii reclamanților nu s-a pus problema stabilirii naturii juridice sau a conținutului vreunui act juridic, în sensul acestui text de lege, instanța examinând, în limitele învestirii, îndeplinirea condițiilor stabilite de lege pentru exercitarea acțiunii în contencios administrativ. Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 pr.civ. nu este incident în speță.
Nefondate sunt toate celelalte critici aduse hotărârii, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. concluzie bazată pe următoarele argumente.
Indemnizația de dispozitiv este una dintre componentele soldei lunare reglementată de art.3 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții. Potrivit textului cadrele militare în activitate și militarii angajați pe bază de contract au dreptul la o soldă lunară, compusă din: solda de funcție, solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă, gradații șiindemnizația de dispozitiv.Totodată, această indemnizație este prevăzută și de art. 13 din aceeași lege; potrivit acestui articol, cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și salariații civili beneficiază de oindemnizație de dispozitiv lunară de 25%din solda de funcție, solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă și gradații, respectiv din salariul de bază.
Personalul civil din ministerele și instituțiile centrale prevăzute la art. 1 (Ministerului Apărării Naționale, Ministerului d e Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției) beneficiază, potrivit art. 47 din Legea nr. 138/1999, de drepturile salariale reglementate în legislația aplicabilă în sectorul bugetar și de unele drepturi salariale prevăzute de Legea nr. 138/1999.
În executarea și pentru aplicarea (între altele) a prevederilor acestei legi, ministrul de interne a emis Ordinul nr. 275/2002. Astfel, prin art. 1 al ordinului au fost aprobate Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor legii cu privire la salarizarea personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, norme prevăzute în anexa nr. 1, conform art. 64 din Legea nr. 138/1999; potrivit art. 64 ministerele și instituțiile prevăzute la art.1 - respectiv, Ministerului Apărării Naționale, Ministerului d e Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției, - în aplicarea legii, emit norme metodologice în termen de 30 de zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial al României.
În ceea ce privește aplicarea art. 13 din Legea nr. 138/1999 normele prevăd, la pct. 9.1, că de indemnizația de dispozitiv beneficiază și studenții care au obținut gradul de sublocotenent după absolvirea anului IV la Academia de Poliție " " sau alte instituții militare de învățământ superior.
Ordinul nr. 275/2002 a fost modificat și completat prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 496/2003. In ceea ce privește art. 13 din Legea nr. 138/1999, în norme a fost introdus, după pct. 9.1, pct. 9.2 potrivit căruia indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil care își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice. Pct. 31.1 din norme - dat în aplicarea art. 47 din Legea nr. 138/1999 - definește personalul civil, în sensul prevederilor ordinului, ca fiindfuncționarii publici și personalul contractual din Ministerul Administrației și Internelor(alin. 1); la alin. 2 se prevede că personalul civil din acest din urmă minister beneficiază de drepturile stabilite de Legea nr. 138/1999, cu excepția celui din domeniul administrației publice care beneficiază doar de dreptul prevăzut de art. 13 din lege, precum și de celelalte drepturi prevăzute în reglementările în vigoare aplicabile salariaților omologi din sectorul bugetar.
Dacă s-ar avea în vedere doar prevederile normelor metodologice date în aplicarea art. 13 din Legea nr. 138/1999 ar rezulta că normele adaugă la dispozițiile legii, în sensul că indemnizația de dispozitiv se acordă - pe lângă categoriile prevăzute de lege: cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și salariații civili - și altor două categorii: studenții care au obținut gradul de sublocotenent după absolvirea anului IV la Academia de Poliție " " sau alte instituții militare de învățământ superior, respectiv personalului civil care își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice. O astfel de concluzie nu ar putea fi reținută întrucât nu pot căpăta eficiență juridică prevederi ale unor norme date în aplicarea unei legi, care adaugă prevederilor legii. Pe de altă parte, autoritatea emitentă nu putea edicta norme care să privească personalul altor autorități întrucât s-ar fi încălcat dispozițiile art. 4 alin. 3, art. 75 și art. 76 din Legea nr. 24/2000; potrivit acestor texte actele normative date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă (art. 4 alin. 3), iar ordinele cu caracter normativ ale conducătorilor ministerelor se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului (art. 75), fiind necesar a se limita strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora (art. 76).
Însă, dispozițiile din normele metodologice date în aplicarea art. 13, astfel cum a fost modificate prin Ordinul nr. 496/2003, trebuie interpretate ținându-se seama de definiția conținută de pct. 31.1. alin. 1, personalul civil la care se referă normele fiind doar funcționarii publici și personalul contractual din Ministerul Administrației și Internelor. O asemenea definiție poate fi folosită doar în interpretarea Legii nr. 138/1999 și a normelor sale de aplicare, neputând fi extinsă la alte categorii de personal civil, indiferent că este vorba de funcționari publici ori de personal contractual. Atunci când cel care edictează o normă juridică recurge la definirea unor termeni o face pentru a le conferi un înțeles diferit de cel comun și, prin urmare, definițiile nu pot fi extinse de la actul normativ care le conține la altul, în afara cazului în care legea permite acest lucru. Or, Legea nr. 138/1999, prin art. 64, nu conține o astfel de îngăduire. In context trebuie reținută sfera persoanelor care intră în categoria personalului civil prevăzută de art. 47 din Legea nr. 138/1999.
Așadar, rezultă cu claritate că indemnizația de dispozitiv se acordă doar cadrelor militare în activitate, militarilor angajați pe bază de contract și salariaților civili din ministerele și instituțiile centrale prevăzute la art. 1 din Legea nr. 138/1999 (Ministerului Apărării Naționale, Ministerului d e Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției), pct. 31.1. din normele modificate prin Ordinul nr. 496/2003 referind-se expres la personalul civil din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.
Scopul declarat al reclamanților la formularea acțiunii - acela de a elimina deosebirile existente cu privire la salarizarea personalului din serviciile administrației publice locale - nu poate fi atins pe cale judiciară, căci judecătorului nu îi este permis să extindă, peste ceea ce legea îi îngăduie, dispoziții dintr-o lege specială aplicabile anumitor subiecte de drept, considerându-le aplicabile și altor subiecte de drept care se consideră discriminate. O asemenea conduită a judecătorului ar fi contrară principiului constituțional al separației puterilor în stat (art.1) și dispozițiilor art. 61 din Constituție potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare.
Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (invocat de recurent) se referă la interzicerea discriminării în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de convenție. Or, astfel cum s-a reținut anterior, salarizarea diferitelor categorii de personal este atributul exclusiv al legiuitorului național și nu face obiectul convenției. Pe de altă parte, discriminarea se constată în raport de anumite criterii - definite atât de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 1 din Protocolul nr. 12 la convenție, cât și prin art.2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 137/1999 - criterii a căror incidență în cauză nu poate fi reținută. Nu se poate vorbi de discriminare în materia salarizării decât în măsura în care se constată existenta unor condiții de egalitate, astfel cum se prevede expres prin art. 2 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 137/1999; or, în cauză, astfel cum a reținut în mod corect tribunalul, asemenea condiții de egalitate nu subzistă dat fiind statutul socio - profesional, cariera profesională, îndatoririle de serviciu și răspunderile diferite. In acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979; s-a considerat că o distincție este discriminatorie dacă "este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit".
În ceea ce privește hotărârile judecătorești prin care problema acordării indemnizației de dispozitiv a fost soluționată în mod diferit de instanțele de fond este de constatat, pe de o parte, că practica instanțelor naționale nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român. Pe de altă parte, în cauza Beian contra România, în ceea ce privește încălcarea art. 14 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a reținut ca relevantă existența unorsimple divergențe de jurisprudență, care sunt consecința inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond,României imputându-i-seneîndeplinirea de către Înalta Curte de Casație a rolului său de regulator al acestor conflicte.
Pe cale de consecință, neexistând motive de nelegalitate a hotărârii atacate, Curtea apreciază că recursul declarat de reclamanți este nefondat, urmând ca în temeiul art.312 Cod pr.civilă să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul în contencios administrativdeclarat de, A, G, A, toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Primăria Orașului, cu sediul în,-, județul T, împotriva Sentinței civile nr. 2692/12.12.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații pârâți - ORAȘUL PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL, PRIMARIA, cu sediul în,-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 Februarie 2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Jud.fond
tehnored.dec.jud. -
2 ex./09.03.2009
Președinte:Elena Carina GheormaJudecători:Elena Carina Gheorma, Nastasia Cuculis, Mihaela
