Anulare act administrativ . Decizia 1025/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA Nr. 1025
Ședința publică din data de 25 iunie 2009
PREȘEDINTE: Alexandrina Urlețeanu
JUDECĂTOR 2: Valentin Niță
JUDECĂTOR 3: Maria Pohoață
Grefier - - -
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de pârâții - SRL,cu sediul în B, str. - nr. 2,. 2,. 5 sector 1 șiPRIMARUL SECTORULUI 1, cu sediul în B, Șoseaua B - P, nr. 9-13, sector 1, prin reprezentanț lor legali, împotriva sentinței nr. 122 din data de 27 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanta- B,cu sediul în str. G-ral -, nr. 19, sectorul 1.
Recursul declarat de pârâta - SRL este timbrat cu taxă judiciară de timbru în valoare de 10 lei, conform chitanței nr. - și timbru judiciar de 0,15 lei, iar recursul declarat de Primarul sectorului 1 al municipiului B este timbrat cu taxă judiciară de timbru în valoare de 2 lei,conform ordinului de plată nr. 1384 și timbru judiciar de 0,15 lei, taxe de timbru ce au fost anulate și atașate la dosarul cauzei.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurenții-pârâți C SRL, reprezentată de avocații și din Baroul București, Primarul sectorului 1 al municipiului B, reprezentat de avocații, s și din HG cadrul aceluiași barou și consilier juridic și intimata-reclamantă - B, reprezentată de avocații și din Baroul București.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, învederându-se că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, în trei exemplare, borderou cu următoarele înscrisuri: adeverințele nr. 4714/25.05.1994 și nr. 8788/27.11.2008 emise de Secretariatul de Stat pentru Culte; fișa de cont fiscal din data de 18.06.2009 a Direcției de Taxe și Impozite Locale sector 1; certificatul de urbanism nr. 1983/19462/29.07.1999-a primăriei municip. B;autorizația nr. 1-N/26.08.1988-a Consiliului Popular al municipiului B;decizia nr. 4809/2007 pronunțată de Curtea de Apel Craiova; cartea neagră a patrimoniului-Ed.2009-C și adresele nr. 2283/10.06.2009 și 484/29.05.2009-eliberate de.
Avocat, având cuvântul pentru recurenta-pîrîtă Primăria sectorului 1 B, învederează că, în urmă cu două termene de judecată, instanța le-a pus în vedere părților să depună înscrisurile de care înțeleg să se folosească, iar, până la termenul anterior, consideră că a fost timp suficient pentru ca aceste înscrisuri să fie depuse, situație față de care se opune primirii de către instanță a înscrisurilor.
Avocat, pentru recurenta - SRL, achiesează susținerilor colegei sale, arătând în completare că înscrisurile depuse de intimata-reclamantă nu sunt înscrisuri rezultate din dezbateri, motiv pentru care solicită aplicarea. disp.art. 138 Cod procedură civilă.
Avocat, pentru intimata-reclamantă -, susține că probele sunt admise, iar înscrisurile se pot depune până la închiderea dezbaterilor, așa încât intimatei nu i se poate aplica nicio sancțiune, solicitând aplicarea disp.art. 129 alin. 5 Cod proc. Civilă. Depune extras din revista Universul Juridic-Drept procesual civil- II.
Avocat, pentru recurenta-pârâtă Primăria sectorului 1 B, susține că instanța le-a pus în vedere părților să depună înscrisurile de care înțeleg să se folosească, cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată, dispoziție pe care au respectat- și, deși au intrat în posesia și a altor acte, nu le-au mai depus la dosar. Se opune încuviințării înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă.
Avocat, pentru intimata-reclamantă - arată că actele depuse sunt acte care servesc apărării părții ce o reprezintă, ele fiind acte noi.
Avocat, pentru recurenta - SRL, arată că înscrisurile sunt din anii 1998 și 1999, și ele nu pot fi înscrisuri noi, deoarece au fost în posesia intimatei-reclamante până la această dată, iar, din punctul său de vedere, nici nu sunt înscrisuri noi.
Avocat, pentru recurenta - SRL arată că instanța i-a pus în vedere intimatei-pârâte, la termenele anterioare, să indice ce anume acte înțelege să depună la dosar, așa încât, în opinia sa, sunt aplicabile disp.art. 138 Cod procedură civilă, dar instanța va aprecia asupra acestor înscrisuri.
Curtea încuviințează proba cu înscrisurile depuse de întimata-reclamantă și înmânează recurentelor, prin apărtorii lor, înscrisurile depuse de intimată la dosar, prin serviciul registratură.
Recurentele-pârâte, prin apărătorii lor, nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de înscrisurile depuse de intimată, deoarece sunt înscrisuri pe care le cunosc; menționează că nu au alte cereri de formulat și solicită cuvântul în susținerea recursurilor. Și apărătorii intimatei-reclamante arată că nu au alte cereri de formulat, solicitând cuvântul în dezbateri, în principal,în susținerea excepției.
Curtea, luând act că părțile nu au cereri de formulat, față de actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul cu privire la excepția nulității dezvoltării motivelor de recurs formulate de pârâta recurentă - SRL.
Avocat, având cuvântul pentru intimata-reclamantă -, susține că sentința recurată a fost comunicată acestei pârâte la data de 26.03.2009, iar la data de 04.05.2009, recurenta depus înscrisul ce conține o titulatură incertă intitulată, note scrise (dezvoltarea motivelor de recurs), însă conținutul acestor note scrise reprezintă de fapt motive noi de recurs. Față de acest act procedural, depus peste termen, a invocat excepția nulității, solicită admiterea acesteia și constatarea nulității acestor motive noi de recurs.
Avocat, având cuvântul pentru aceeași intimată, susține că este adusă în discuție nelegalitatea certificatului de urbanism, care nu a fost pusă în discuție până acum, solicită admiterea excepției.
Avocat, având cuvântul pentru recurenta - SRL, solicită respingerea excepției invocată de intimata-reclamantă, deoarece instanța este suverană în aprecierea și calificarea acestui înscris. Practic, este vorba de note scrise de care instanța trebuie să țină seama și nu sunt motive noi de recurs. Instanța este în drept să le califice, însă, prin acestea nu a adăugat motive noi de rercurs, așa încât, nu se impune anularea actului de procedură.
Avocat, având cuvântul pentru recurenta-pîrîtă Primăria sectorului 1 B, solicită respingerea excepției.
Curtea respinge excepția invocată de intimata-reclamantă privind nulitatea dezvoltării motivelor de recurs formulate de pârâta recurentă - SRL, față de susținerile acestei recurente că de fapt, sunt note scrise și nu motive noi de recurs. Constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea celor două recursuri.
Avocat, având cuvântul pentru recurenta - SRL, critică sentința recurată pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând incidența disp.art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
Astfel, susține că Legea 422/2001 reglementează în mod imperativ, în art. 9 alin. 3, condițiile de stabilire a competențelor de emitere a autorizației de construire în raport de delimitarea zonei de protecție.
Articolul 9 alin. 1 din Legea 422/2001 stabilește că delimitarea exactă topografică a zonei de protecție se realizează simultan cu clasarea bunului ca monument istoric.
Din actele dosarului rezultă că, pentru monumentul în litigiu, nu a fost instituită o zonă de protecție, în conformitate cu norma legală aplicabilă.
Prin cele două acte administrative, emise de către Ministerul Culturii în vederea realizării procedurii de clasare, nu s-a stabilit o zonă de protecție conform legii speciale, ceea ce înseamnă că nu era necesară instituirea unei astfel de zone.
Obiectivul a fost clasat ca monument istoric în anul 2004, fără a se stabili zona de protecție, ceea ce însemnă că autoritatea publică centrală nu a instituit aceată zona în conformitate cu dispozițiile legale imperative.
Art.59 și-a încetat aplicabilitatea la data clasării obiectivului ca monument istoric, iar, la data clasării, dacă ar fi considerat necesar, Ministerul Culturii avea obligația instituirii, în conformitate cu legea, a zonei de protecție. Art. 59 din Legea nr. 422/2001 se află în acțiunea Dispoziții tranzitorii și finale și, ca atare, are caracter tranzitoriu.
În cauză, nefăcându-se dovada instituirii unei zone de protecție și comunicării acesteia autorităților publice locale competente, în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 422/2001, în vederea includerii în documentațiile de urbanism, primarul sectorului 1 al municipiului Bae mis autorizația de construire în mod legal, cu respectarea prevederilor Legii nr. 50/1991.
Se mai susține, de către recurentă, că dispozițiile art. 49 din Legea 422/2001 au fost modificate prin Legea nr. 259/03.07.2006, iar autorizația de funcționare a fost emisă în luna februarie a anului 2006, așa încât aceste dispoziții nu îi sunt aplicabile recurentei, iar primarul sectorului 1 al municipiului B avea această competență.
În subsidiar, arată că, din probele administrate, rezultă că niciodată art. 48 (art. 49 la data emiterii autorizației) nu a fost pus în aplicare nicăieri în țară, cel puțin în municipiul B, niciodată Consiliul - al municipiului B nu a emis autorizații de construcție. Mai mult, la nivelul Consiliului - al municipiului B nu a fost constituit și nu există un compartiment propriu, având atribuții specializate în domeniul autorizării lucrărilor de construire/desființare.
Pe întreg cuprinsul țării, autorizații de construire/desființare au fost emise în aceeași manieră.
Se mai susține de către recurentă că nici necesitatea avizului comun nu este întemeiată deoarece, neexistând zonă de protecție care să fie inclusă în planurile de urbanism, recurentei nu-i sunt aplicabile disp. art. 10 din Legea 50/1991.
Cu privire la raportul întocmit de Inspectoratul de Stat în construcții la data de 10 mai 2006, recurenta susține că instanța de fond a preluat susținerile din acest raport fără valoare juridică. Acest raport al Inspectoratului de Stat în Construcții reprezintă, de fapt, opinia acestei instituții, fără ca el să fie obligatoriu pentru instanță; nu există un proces verbal de contravenție încheiat de această instituție, ci numai o notă internă, fără relevanță juridică.
În ceea ce privește lipsa acordului în formă autentică a, așa cum prevede Anexa 1 lit. A pct. I 2.5.6 din Legea 50/1991, se susține că acesta nu era deloc necesar și, deși nu era necesar, reclamanta a dat acest acord, chiar dacă nu în formă autentică; l-a transmis tuturor instituțiilor, după care a revenit și nu a mai fost de acord.
Acordul era necesar numai în situația în care lucrările noi impun luarea unor măsuri de intervenție, și la dosarul cauzei sunt dovezi din care rezultă că astfel de lucrări nu erau necesare, și de aceea Primarul sectorului 1 nu a mai solicitat acest acord.
O altă critică adusă sentinței constă în aceea că instanța de fond a respins în mod greșit cele două excepții, respectiv excepția lipsei calității procesual active și excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile. Intimata-reclamantă nu a indicat care este dreptul sau interesul privat vătămat și în ce anume constă vătămarea iar, de la data de 20.03.2006, dată la care reclamanta a luat cunoștință de existența autorizației de construire și nici până în prezent,reclamanta nu s-a adresat organului emitent pentru revocarea autorizației.
Pentru motivele expuse pe larg în motivele scrise, solicită admiterea recursului.
Avocat, având cuvântul pentru recurentul Primarul sectorului 1 B, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, susținând că înțelege să se refere, în concluziile orale, strict la respingerea de către instanța fondului a excepțiilor invocate.
Excepția lipsei calității procesual active a reclamantei a fost respinsă de instanța de fond foarte simplu și nemotivat. Niciodată nu s-a depus la dosar vreun act din care să rezulte că reclamanta ar deține vreun drept de proprietate a acestui bun, pentru a putea invoca prejudicierea sa.
Chiar prin întâmpinare, reclamanta susține că va face această dovadă, însă nu rezultă din niciun document dreptul de proprietate al acesteia și nici vătămare nu există. Pe de altă parte, reclamanta susține că a fost vătămată pentru că autorizația ar fi fost emisă de un organ necompetent, însă acest capăt de cerere nici măcar nu a fost admis.
În realitate, nu există un drept de proprietate al reclamantei, iar autorizația de construire a fost emisă de un organ competent, potrivit Legii 50/1991. Primarul avea competența și autoritatea să emită autorizația de construire și nu Consiliul general al municipiului B, cum greșit susține reclamanta și reține instanța de fond.
O altă excepție respinsă greșit de prima instanță este excepția lipsei de folosință a reclamantei care nu are personalitate juridică, în conformitate cu legea nr. 489/2006 coroborat cu art. 42 Cod proc. Civilă. Susținerea reclamantei că are și capacitate și personalitate juridică pentru că deține bunul nu este adevărată.
Avocat, având cuvântul pentru recurentul primarul sectorului 1 al municipiului B, susține, în completare, cu privire la excepția lipsei de interes, că folosul practic este acela de a proteja activitatea religioasă, că zgomotul produs la construirea unei noi construcții este doar temporar și nu poate constitui un element de nelegalitate a autorizației, fiind o simplă situație de fapt, apărută ulterior momentului la care a fost emisă această autorizație.
Avocat HG, având cuvântul pentru aceeași recurentă, susține, în completare, că, în mod greșit instanța de fond a reținut că primarul nu era competent să emită autorizația de construire, deoarece, la nivelul municipiului B, primarul de sector a devenit competent în emiterea unor astfel de autorizații, în afara celor date prin lege primarului general.
La fila 13 din volumul 2 al dosarului Curții de APEL PLOIEȘTI se află o adresă din care rezultă că primarul sectorului 1 Bae mis, la cererea reclamantei, două certificate pentru renovarea construcției acesteia, ceea ce înseamnă că și reclamanta s-a adresat tot Primarului sectorului 1 și nu Consiliului -. Procedura de emitere a autorizației de construcție este incompatibilă cu atribuțiile și scopul corect al consiliului general.
Articolul 48 (fost 49) nu s-a aplicat niciodată la nivelul țării, practica fiind unitară în acest sens.
Se mai susține că norma juridică trebuie interpretată în sensul producerii efectelor și nu în cazul neproducerii lor, situație față de care, disp.art. 49 din Legea 422/2001 trebuie interpretate în sensul că autorizația de construire se emite de către primarii de sectoare.
În mod greșit instanța de fond a reținut, în motivarea sentinței recurate, Decizia Curții Constituționale nr. 822/2008, deoarece Curtea Constituțională doar verifică constituționalitatea sau neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ea neavând competențe în ceea ce privește corelarea și armonizarea legislației în vigoare
Articolul 48(fost 49) este căzut în desuet și nu mai poate fi luat în considerare.
Consilier juridic, având cuvântul tot pentru aceeași recurentă, susține că sentința recurată se întemeiază pe raportul Inspectoratului de Stat în Construcții, raport care nu are relevanță juridică și chiar se contrazice. Acest organ al statutului avea obligația legală ca, în cazul în care constatau nelegalități, să aplice sancțiuni contravenționale, sau să o atace în instanță, lucru care nu s-a întâmplat. Chiar din înscrisurile depuse pentru acest termen de către intimata-reclamantă, rezultă că această instituție este părtinitoare.
Avizul nu era necesar, deoarece nici catedrala și nici palatul mitropolitan nu figurează în Anexa III, care cuprinde valori de patrimoniu cultural de interes național.
Nici acordul reclamantei nu era necesar, decât în cazul în care s-ar fi construit în imediata vecinătate, sau s-ar fi instituit vreo servitute. Mai mult, reclamanta nu a negat niciodată că și-ar fi dat acordul la construirea proiectului.
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii.
Avocat, având cuvântul pentru intimata-reclamantă -, susține că, în recursul Primarului sectorului 1 al municipiului B, sunt invocate temeiuri noi, ceea ce în recurs este inadmisibil. În cuprinsul motivelor de recurs nu se invocă actele care sunt nelegale și instanța nu poate aprecia care ar fi, în opinia recurentei, acele acte procedurale nelegale.
În esență, susține că, prin recursul declarat împotriva încheierii din 10.07.2007, Curtea de Apel Craiovaa analizat calitatea procesuală activă a reclamantei, stabilind în mod irevocabil existența acesteia, iar reiterarea excepției odată cu atacarea fondului reprezintă un recurs la recurs, lucru inadmisibil. O astfel de problemă neputând fi repusă în discuție în acest moment.
În continuare, susține că recunoașterea personalității juridice a reclamantei este dovedită prin înscrisurile enumerate în concluziile scrise, arătând că aceasta datează încă din anul 1869, fiind dovedită ulterior prin înscrisurile reprezentate de adeverințe, adrese, decrete, etc. iar, în prezent, ea este înscrisă în evidențele fiscale ale primăriei sectorului 1 cu impozite percepute pentru clădiri, teren și mijloace de transport, fiind recunoscută și de actualul guvern, atât din punct de vedere fiscal, cât și din punct de vedere religios- prin Secretariatul de Stat pentru Culte din subordinea Ministerului Culturii și cultelor.
Atât în trecut, cât și în prezent, arhiepiscopia a funcționat și funcționează ca persoană juridică, în conformitate cu legile canonice proprii cultului și cu Codul d e drept canonic, acesta fiind singurul act recunoscut ca având forța legală de a organiza funcționarea cultului catolic.
Că reclamanta este persoană juridică, rezultă și din actele depuse de pârâtul primarul sectorului 1, respectiv două certificate de urbanism emise. De asemenea, este de notorietate faptul că, pe rolul instanțelor de judecată, au existat 30 de dosare în care au stat ca parte și în care și-au formulat apărări.
Se mai susține că recurentele confundă vătămarea în sens fizic cu vătămarea în sens juridic, aceasta fiind una complexă.
Consideră că reclamanta este îndrituită să solicite protejarea zonei istorice; că edificarea construcției presupune riscuri, atât pe durata edificării, cât și după aceea. aparținând recurentei are structura de rezistență aproape lipită de cea a catedralei.
Raportul Inspectoratului de stat în construcții nu poate fi considerat un act fără valoare, întrucât este vorba de un organ al statului- o autoritate a administrației publice.
Acordul notarial al reclamantei era obligatoriu prin lege, iar autorizarea construcției fără acordul notarial al reclamantei constituie o gravă ilegalitate, care conduce la nulitatea absolută a autorizației, lucru reținut în mod corect și de instanța de fond.
De asemenea, în mod corect instanța de fond a reținut că, potrivit art. 10 din Legea 50/1991, republicată, cu completările și modificările ulterioare, pentru autorizarea de lucrări în zonele protejate și în zonele de protecție a monumentelor istorice era necesar avizul comun -.
Vătămarea reclamantei este determinată și de organul emitent al autorizației, care este altul decât cel legal, Primarul sectorului 1 fiind necompetent în emiterea unor astfel de autorizații de construire.
Se mai susține că un certificat de urbanism se poate emite și pentru a se arăta condițiile pentru care nu se autorizează lucrarea, iar în cuprinsul certificatului sunt prevăzute aceste restricții.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că, în țară, sunt Consilii județene care emit astfel de autorizații, cum ar fi B, S,
Cu privire la motivul de recurs care vizează respingerea excepției lipsei de interes, se susține,în esență, că aceasta a fost soluționată prin încheierea din 10.07.2007 a Tribunalului Dolj; că folosul urmărit este însăși înlăturarea actului administrativ emis nelegal, cu încălcarea obligației de a obține acordul reclamantei în formă autentică, cu nerespectarea obligațiilor impuse de existența zonei de protecție, cu nesocotirea competenței de autorizare.
Solicită respingerea recursurilor și menținerea sentinței recurate, solicitând totodată, amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
Avocat, având cuvântul pentru intimata-reclamantă, susține în completare, că în cauză sunt aplicabile disp. art. 48 lit. D din Legea 422/2001, iar acestea sunt norme speciale, prin raportare la legea construcțiilor. Atâta timp cât relațiile sociale sunt și există și în acest moment, nu se poate susține că norma este desuetă. Relațiile sociale sunt în vigoare, la fel și ipoteza normativă și, câtă vreme cele două norme există, nu se poate vorbi de căderea în desuetudine.
Legea 422/2001 este lege specială și toate celelalte prevederi legale trebuie să se armonizeze, să se coreleze cu aceasta. În anul 2003 fost adoptată Legea nr. 250 care a modificat Legea nr. 50/1991 și care îi ia primarului din atribuții, creându-se posibilitatea aplicării art. 48 din legea 422. Dacă o normă nu se aplică, nu poate conduce la concluzia că ea este desuetă.
Față și de susținerile exprimate pe larg întâmpinare, se solicită respingerea recursurilor ca nefondate, menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.
Avocat, având cuvântul pentru recurenta, susține, în replică, că între consiliile județene din țară și consiliul general al municipiului B există diferențe și de aceea au reglementări separate.
Consiliul general al municipiului B nu are atribuții de emitere a autorizațiilor de construcție. Depune la dosar concluzii scrise și nu solicită amânarea pronunțării pentru se depune concluzii scrise.
Avocat, având cuvântul pentru recurenta, susține că, prin aceeași încheiere s-au soluționat mai multe excepții, dar și cererea reclamantei privind suspendarea, iar tot ceea ce a s-a întâmplat ulterior a vizat suspendarea și nu excepțiile
Avocat HG, pentru recurentul Primarul sectorului 1, având cuvântul în replică, arată că, într-o anumită perioadă de timp, președinții consiliilor județene au emis autorizații de construcție și nu organele colective, ceea ce nu se aplică în cazul municipiului B, care nu are un președinte de consiliul general, ci doar președinte de ședință de consiliu.
Nu au contestat că nu ar exista capacitatea de folosintă a reclamantei, ci numai că aceasta nu are personalitate juridică. romano-catolică are personalitate juridică, însă cele două arhiepiscopii și 3 episcopii din care aceasta este compusă, nu au.
Se mai susține că trebuie recunoscută legea română și nu legea canonică invocată de reclamantă, iar faptul că reclamantei i s-a eliberat autorizație de construire nu înseamnă că aceasta are personalitate juridică, așa cum susține.
Consilier juridic, pentru recurentul primarul sectorului 1, susține că lucrările pentru consolidarea reclamantei s-au făcut pe terenul pârâtei și că, Consiliul general al municipiului B are un președinte de ședință, care este ales odată la 3 luni.
Avocat, având cuvântul pentru intimata-reclamantă -, susține că, la data emiterii certificatului de urbanism, nu și-a imaginat nimeni că nu se mai trece prin consiliu și că acestea au rămas la stadiul de note de informare.
Depune la dosar jurisprudență și solicită amânarea pronunțării, pentru a depune concluzii scrise detaliate cu privire la aspectele invocate oral.
CURTEA
Prin sentința nr. 122 din data de 27 februarie 2009, Tribunalul Dâmbovița - Secția Comercială și de Contencios Administrativ a admis în parte cererea formulată de reclamanta -; a anulat autorizația de construire nr. 179/18/ B/43074/24.02.2006 emisă de Primarul Sectorului I B și a respins capetele de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța fondului a reținut că autorizația de construire a fost emisă de un organ necompetent, în speță, Primarul sectorului 1 B, deși Legea 422/2001, privind protejarea monumentelor istorice, prevede în art.49 lit. d, devenit după republicarea Legii art.48 lit. d că " consiliile județene și consiliul general a municipiului B au următoarele atribuții. d) eliberează autorizații de construire sau desființare pentru monumente istorice și pentru imobile aflate în zona de protecție a monumentelor istorice numai pe baza și în condițiile avizului Ministerului Culturii și Cultelor sau ale Serviciilor publice deconcertate ale Ministerului Culturii și Cultelor, după caz".
Într-adevăr, textul normativ al art.48 lit.d din Legea 422/2001 prevede, ca o derogare de la dispozițiile generale ale art.4 din Legea 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, că pentru lucrări de construire sau desființare a monumentelor istorice, dar și altor imobile aflate în zona de protecție a monumentelor istorice, autorizația de construire se eliberează de autoritățile deliberative - consiliul județean sau consiliul general al municipiului B, aceasta, tocmai pentru că se ține seama de importanța unor asemenea lucrări, prin raportarea la interesul general al societății.
Instanța fondului a mai reținut că în acest sens sunt și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 822/7.07.2008, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.48 lit.d din Legea 422/2001, excepție invocată de pârâta - SRL, filele 77-83 volumul I/3 dosar - al Tribunalului Dâmbovița.
În legătură cu emitentul autorizației de construire și zona de protecție a monumentului istoric, Catedrala "Sf. ", în vecinătatea căreia s-a început edificarea construcției " Plaza", din actele depuse de părți în cursul procesului, dar și din relațiile comunicate de Ministerul Culturii și Cultelor, la solicitarea instanței, la termenele de judecată din 11 decembrie 2008 și 6 februarie 2009, se rețin fără putință de tăgadă următoarele:
de arhitectură format din Catedrala romano - catolică " Sf. " și Palatul -, situate în- respectiv 19, sunt cuprinse în Lista Monumentelor Istorice din 1955, menținute ulterior de aceleași liste cuprinzând monumentele istorice, ultima fiind Lista monumentelor istorice aprobată prin ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/2004; cele două monumente figurând la pozițiile 402 - Catedrala - Sf., grupa A de monument istoric și poziția nr. 404 - Palatul -, grupa B de monument istoric, filele 113-114 și 1017-1025 volumul I/3 dosar - al Tribunalului Dâmbovița. Așa cum reiese din răspunsurile date de Ministerul Culturii și Cultelor, filele 1017 și 1229-1230 același dosar, pentru Catedrala " Sf. " nu a fost emis un ordin de clasare individual, așa cum prevăd dispozițiile art.8 din Legea 422/2001 și nici nu s-a instituit zona de protecție odată cu clasarea bunului imobil ca monument istoric, așa cum cere art.9 din aceeași lege.
În aceste condiții, instanța de fond a reținut ca o concluzie firească că aceea zona de protecție a monumentului istoric este cea reglementată de art. 59 din lege, adică suprafața delimitată cu o rază de 100m în localitățile urbane; o opinie asemănătoare exprimând și Institutul Național al Monumentelor Istorice, la cererea reclamantei, filele 1159 -1160 vol. I /3 dosar - al Tribunalului Dâmbovița, iar consecința este că pentru edificarea construcției " Plaza, la aproximativ 8-10 de zidul exterior al catedralei "Sf. ", deci în zona de protecție a monumentului istoric, emiterea autorizației de construire nu se putea da decât de Consiliul - al municipiului B, numai pe baza și în condițiile avizului Ministerului Culturii și Cultelor, așa cum prevăd dispozițiile art.48 lit.d din Legea 422/2001.
Instanța de fond a mai reținut că și modul de eliberare a autorizației de construire nr. -4/2006, este nelegal, deoarece, mai înainte de emiterea autorizației de construire din 24.02.2006, s-a eliberat certificatul de urbanism nr. 221/15B/6.02.2004 prin care au fost impuse condiții de construire ce vizau obținerea de documente de concesionare a terenului aparținând municipalității B, condiții suplimentare privind acordul notarial al vecinilor pentru lucrări la limita de proprietate, avizul Autorității Române, studii geotehnice, expertizarea construcțiilor învecinate, etc. care nu au fost obținute sau efectuate, așa cum reiese din raportul întocmit la 10 mai 2006 de Inspectoratul de Stat în Construcții filele 168-185 volumul I/1 dosar - al Tribunalului Dâmbovița.
Revenind la avizele eliberate de Ministerul Culturii și Cultelor, prima instanță a reținut că acestea au fost emise, favorabil, unul sub nr. 346/Z/2001și altul nr. 80/Z/2006, filele 1124 și 1151 același dosar, dar prevedeau îndeplinirea unor condiții: expertizarea Catedralei "Sf. ", anumite lucrări la fațadă ( avizul din anul 2001), iar cel emis în 6.02.2006, prevedea că " la emiterea autorizației de construire se va analiza dacă s-a întocmit proiectul de urmărire specială a construcțiilor învecinate, pe perioada execuției ", rezolvarea plasticii arhitecturale a fațadelor noii construcții și se preciza expres că el este valabil pentru faza, precum și faptul că imobilul ce urmează a fi edificat se află în zona de protecție a Catedralei "Sf. ".
Emiterea, în aceste condiții, a avizelor de către Ministerul Culturii
și Cultelor, instituția care era prima interesată și răspunzătoare de păstrarea nealterată a patrimoniului de cultură și arhitectură pentru zona istorică a Bului, denotă superficialitate și neimplicare, deși Legea 422/2001 dar și art.10 din Legea 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, prevăd că pentru autorizarea lucrărilor de construcții, în ansamblurile de arhitectură, rezervații de arhitectură. în zonele de protecție a unor asemenea monumente, este necesar avizul comun al Ministerului Culturii și Cultelor, Ministerului Transporturilor și Ministerului Turismului, potrivit competențelor specifice.
Cu privire la lipsa acordului reclamantei, pentru eliberarea autorizației de construire, așa cum prevede anexa 1 lit. A pct. 2.5.6.din Legea 50/1991, prima instanță a reținut că este adevărat că, în anul 1999 reclamanta și-a exprimat acordul cu privire la edificarea imobilului " Plaza" prin adresa nr. 890/19.11.1999, fila 28 volumul I/1 dosar -al Tribunalului Dâmbovița însă, începând din anul 2001, prin cereri repetate, adresate tuturor instituțiilor implicate în realizarea acestui obiectiv, reclamanta revine la acest acord, motivată de situația intervenită la și la clădirile din jur; toate aceste demersuri privind oprirea proiectului de edificare a construcției fiind prealabile emiterii autorizației de construire din februarie 2006, filele 29-59 același dosar.
De asemenea, s- reținut și faptul că, încercând să stopeze edificarea lucrării, reclamanta a solicitat sprijin și la Parlamentul României, în aprilie 2006, rezultatul verificărilor acestuia concretizându-se în Raportul Comisiei de anchetă a Senatului din 6.11.2006, filele 34 și următoarele din Volumul III al dosarului - al Tribunalului Dolj.
Cu privire la cererea reclamantei de suspendare a autorizației de construire,instanța fondului a reținut că prin încheierea din 10 iulie 2007 Tribunalului Doljs -a dispus suspendarea acestei autorizații și oprirea lucrărilor de construire până la soluționarea pe fond a cauzei, iar cu privire la obligare a pârâților la plata unor daune morale în sumă de 1 leu, instanța a apreciat-o ca fiind derizorie.
Împotriva sentinței pronunțata de instanța de fond au declarat recurs pârâții - SRL B și Primarul Sectorului 1 B criticând-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea în tot a acesteia și pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamanta - B.
Pârâta - SRL critica sentința instanței de fond invocând in primul rând greșita soluționare a excepțiilor invocate pe parcursul soluționării cauzei, respectiv, lipsa calității procesuale active bazata pe lipsa de interes in promovarea acțiunii deoarece nu a făcut dovada vătămării pricinuite de actul administrativ a cărui anulare o solicită și cea privind neîndeplinirea procedurii prealabile.
Critica recurentei vizează și fondul cauzei în sensul că greșit instanța de fond a anulat autorizația de construire emisă în favoarea sa, pe aspectul că a fost eliberată de Primarul sectorului 1 B,organ necompetent și nu de Consiliul - al Municipiului B,competență ce îi aparține în raport cu dispozițiile art. 48 lit. d
( devenit 49 lit. d după republicare ) din Legea speciala nr 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
Recurenta arata în esență că în cauză competența eliberării autorizației de construire aparținea Primarului Sectorului 1 B potrivit art. 4 alin. 2 din Legea 50/1991, având în vedere că obiectivul Catedrala Sf. a fost clasat ca monument istoric în Lista Monumentelor, și Istorice prin Hotărârea nr. 2 /1992 a Ministerului Culturii și Cultelor, acest regim fiind menținut prin lista actualizata și aprobată cu. nr. 2314/2004,fără a fi instituită o zona de protecție potrivit art. 9 alin 1 din Legea 422/2001.
Inexistenta unei zone de protecție,ce ar fi trebuit instituita odată cu clasarea obiectivului ca monument istoric,rezultă și din planurile urbanistice aprobate de autoritatea competentă,ceea ce denotă că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 48 lit. d din Legea 422/2001 și ca atare autorizația a fost emisă legal de către organul competent respectiv Primarul Sectorului 1 B.
Mai susține recurenta că în cauza nu mai au aplicabilitate dispozițiile art. 59 din Legea 422/2001 care instituie o zona de protecție în jurul monumentelor istorice de 100 în localitate urbană,deoarece efectele acestei reglementari se mențin numai până la data efectuării procedurii de clasare,care în cauză a avut loc deja.
Un alt motiv invocat de recurenta,în susținerea competenței Primarului Sectorului 1 B de eliberare a autorizației de construire,constă în faptul că aplicabile sunt dispozițiile Legii 50/1991 coroborate cu reglementările Legii 215/2001, legea specială în ceea ce privește funcționarea administrației publice locale și care nu dă asemenea atribuții consiliilor locale sau al municipiului B, ca organe deliberative,ci primarului ca organ executiv.
Pârâta mai critica sentința instanței de fond și pe aspectul ca greșit s-a reținut în fundamentarea soluției, lipsa avizului comun al Ministerului Culturii si Cultelor și al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.
Acest aviz comun nu era necesar arată recurenta deoarece în ceea ce privește monumentul istoric Catedrala Sf. nu exista delimitată exact o zona de protecție potrivit Legii 422/2001,care l-ar fi impus în raport cu dispozițiile art. 10 lit. a din Legea 50/1991.
Referitor la obligațiile tehnice impuse prin avizele obținute, care instanța de fond le-a reținut că nu au fost îndeplinite, arată recurenta,toate aceste obligații au fost realizate. Monitorizarea Catedralei Sf. a avut loc după promovarea unei acțiuni în justiție, admisă, deoarece refuza permanent accesul în incintă al specialiștilor. Dealtfel monitorizarea construcțiilor învecinate,susține recurenta, a avut loc pe tot parcursul realizării lucrărilor.
Cu privire la cele reținute de instanța de fond, că mai înainte de obținerea autorizației s-a eliberat certificatul de urbanism 221/15B/06.02.2004 prin care au fost impuse condiții de construire ce vizau obținerea de documente de concesionare a terenului,acordul notarial al vecinilor,avizul Autoritații Romane,studii geotehnice,expertizarea construcțiilor învecinate,care nu au fost obținute așa cum s-a reținut în raportul întocmit la 10 mai 2006 de Inspectoratul de Stat in Construcții,sunt nefondate.
Toate condițiile si avizele care au fost impuse în certificatul de urbanism au fost realizate și obținute,deoarece în caz contrar autorizația nu ar fi fost emisă.
Cu privire la lipsa acordului reclamantei în forma autentica, reținută de asemenea de instanța de fond în justificarea soluției adoptată, acesta nu era necesar deoarece în cauză nu se regăsește situația prevăzuta în Anexa 1A pct 2.5.6 din Legea 50 /1991.
Acest acord în forma autentica era necesar numai daca se impuneau luarea unor măsuri de intervenție pentru protejarea imobilelor existente si dacă prin proiect se menționa această obligație, situație ce nu se regăsește în speță.
Mai susține recurenta ca prin decizia Curții Constituționale nr. 822/2008, menționată în considerentele sentinței recurate,s-a făcut numai un control de constituționalitate al dispozițiilor art. 48 lit. d din Legea 422/2001 și nu dacă aceste dispoziții legale au sau nu aplicabilitate in cauza,situație menționata chiar in considerentele acesteia.
Pârâtul Primarul Sectorului 1 B critică la rândul sau sentința instanței de fond tot pe aspecte de nelegalitate și anume greșita soluționare a excepțiilor privind lipsa capacității procesuale de folosință a reclamantei, lipsa calității procesuale active a reclamantei și a lipsei de interes a acesteia în promovarea acțiunii pe aspectul că nu și-a dovedit vătămarea produsă prin emiterea actului administrativ în cauză.
Critica recurentei vizează și fondul cauzei în sensul că organul competent în emiterea autorizației de construire sau desființare de clădiri este Primarul potrivit Legii 50/1991 indiferent de zona în care se află construcția respectivă, practică unitară la nivelul administrațiilor publice.
Mai susține recurenta că procedura de emitere a unei autorizații de construire astfel cum este prevăzuta de Legea 50/1991 modificată este incompatibilă cu atribuțiile recunoscute prin Legea 215/2001 unor organe colective cu rol deliberativ așa cum sunt Consiliile Județene și Consiliul - al Municipiului
Recurenta mai arată totodată că autorizația de construire a fost eliberată în conformitate cu avizele Ministerului Culturii si Cultelor cu nr. 80/Z/2006 si 346/Z/2006 situație care a fost menționată si de Inspectoratul în Construcții al Municipiului B prin scrisoarea nr. 225/06.04.2006 adresată reclamantei.
Curtea, analizând sentința instanței de fond prin prisma criticilor formulate de recurenți (criticile recurenților vizând în genere aceleași aspecte ), având în vedere actele dosarului și dispozițiile legale în materie constată că recursurile sunt întemeiate urmând a fi admise pentru următoarele considerente:
De reținut că din verificarea petitului acțiunii rezultă că instanța de judecata a fost investită a analiza dacă autorizația de construire emisă de Primarul Sectorului 1 B în favoarea recurentei pârâte - SRL sub nr -4/24.02.2006, reprezintă un act administrativ legal.
Ca atare instanța nu a fost investită să analizeze și nu se poate pronunța asupra oportunității amplasării construcției în zona respectivă.
Această situație a fost stabilita prin Planul Urbanistic Zonal aprobat prin Hotărârea Consiliului - al Municipiului B nr. 278/2000, Hotărârea Consiliului Local Sector 1 nr. 243/ 2004 si Planul Urbanistic Zonal aprobat prin Hotărârea Consiliului - al Municipiului nr. 213/2005 -unde la poziției 17 din anexe este menționată această construcție cu regim de funcționare și investitor.
Toate aceste planuri urbanistice,aprobate prin Hotărâri ale Consiliului - al Municipiului in care s-a menționat si aprobat amplasarea construcției in cauza nu fost atacate pe calea contenciosului administrativ in termen legal de nici o persoana fizica sau juridica care s-ar fi considerat vătămată,nici cel puțin de reclamanta din prezenta cauza,ceea ce face ca aceste hotărârii sa intre in circuitul civil si sa producă efecte juridice obligatorii.
Prin acțiunea cu care a investit instanța reclamanta - Bas olicitat anularea autorizației de construire nr. -4/24.02.2006 emisă în favoarea pârâtei - SRL B de către Primarul Sectorului 1,invocând ca temei juridic încălcarea dispozițiilor art. 49 lit. d din Legea 422/2001,acțiune admisă de Tribunalul Dâmbovița prin sentința recurata.
Instanța de fond a reținut în principiu că autorizația de construire în speță este nula deoarece a fost emisă de un organ necompetent, respectiv Primarul Sectorului 1 B potrivit art. 4 alin 2 din Legea 50/1991 și nu de Consiliul - al Municipiului B potrivit dispozițiilor speciale în materie, respectiv art. 48 lit. d din Legea 422/2001.
Critica însă invocată de pârâții recurenți sub aspectul că în cauza nu sunt aplicabile dispozițiile art. 48 lit. d din Legea 422/2001 este întemeiată.
Autorizația a cărei anulare se solicită a fost emisă sub nr. -4 /24.02.2006 când art. 49 lit. d din Legea 422/2001 prevedea că autoritățile administrative reprezentate de Consiliile Județene și Consiliul - al Municipiului B au printre atribuții și pe cea privind eliberarea de autorizații de construire sau de desființare pentru monumentele istorice sau imobilele aflate în zone de protecție a acestora numai cu avizul Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice.
Dispozițiile art. 49 lit. d din Legea 422/2001 au fost modificate prin Legea 259/2006 publicată în MO 573/03.07.2006,devenite după republicare 48 lit. d și care arată că autoritățile administrative arătate mai sus, eliberează autorizații de construire sau de desființare pentru monumente istorice si pentru imobile aflate în zona de protecție a monumentelor istorice sau în zonele construite protejate, numai pe baza și în condițiile avizului Ministerului Culturii și Cultelor sau ale serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii si Cultelor, după caz.
Modificarea aplicabilă cu data de 03.07.2006,data la care autorizația era emisă a cuprins și imobilele aflate în "Zonele construite protejate".
In cauză însă aplicabilitate o are textul art. 49 lit. d din Legea 422/2001 în forma inițială, până la modificarea apăruta prin Legea 259/2006, potrivit principiului neretroactivității legii civile.
Din interpretarea dispozițiilor art. 49 lit. d în vigoare la data eliberării autorizației de construire ce formează obiectul cauzei,rezultă că în competența Consiliului - al Municipiului B era dată numai eliberarea autorizațiilor de construire sau desființare pentru monumente istorice sau imobilele aflate în zona de protecție a acestora.
Art. 8 alin. 1 din Legea 422/2001 in vigoare la data eliberării autorizației de construire ce face obiectul cauzei,prevedea ca pentru fiecare monument istoric se instituie o zona de protecție n care se asigura conservarea integrala a monumentului istoric și a cadrului său construit.
Art. 8 alin. 4 la rândul sau arată că procedura de delimitare si instituire a zonei de protecție se stabilește prin ordin al Ministerului Culturii si Cultelor care va fi publicat în O in termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Art. 59 din Titlul VII al aceleiași legi - Dispoziții tranzitorii și finale- prevedea la rândul său că până la instituirea zonei de protecție al fiecărui monument istoric potrivit art. 8 se considera zona de protecție suprafața delimitata cu o raza de 100 metri în localitățile urbane.
După republicarea Legii 422/2001 delimitarea si instituirea zonei de protecție este reglementată prin art. 9 care menține obligativitatea delimitării zonei de protecție dar menționează ca se face simultan cu clasarea bunului ca monument istoric- dispozițiile art. 59 rămân neschimbate.
Prin adresa nr. 6108/02.12.2008 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor se arată ca monumentul istoric Catedrala Sf. a fost clasat în acest sens prin Hotărârea nr. 2/1992 actualizată în anul 2004 prin Ordinul Ministrului și Cultelor nr. 2314/2004.
Din ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2314/2004 publicat în MO nr 646 bis /16 iulie 2004 rezulta ca la poziția 402 Catedrala - Sf a fost clasata ca monument istoric fără însa să se instituie odată cu aceasta clasare si zona de protecție potrivit dispozițiilor Legii 422/2001 enunțate mai sus.
Ca atare așa cum rezulta dealtfel din toate înscrisurile depuse la dosar si susținerile chiar ale intimatei reclamantei procedura de clasare a fost realizata, fără sa se fi realizat topografic și delimitarea zonei de protecție așa cum prevăd dispozițiile art. 8 ( devenită art. 9 după republicare) din Legea 422/2001.
Clasarea acestui obiectiv ca monument istoric încă din anul 1992 si reconfirmată în anul 2004, așa cum s-a arătat mai înainte, face ca dispozițiile art.59 din Legea 422/2001 care instituia o zona de protecție provizorie să-și înceteze aplicabilitatea.
In aceasta situație în cauză nu se poate reține incidenta art. 49 lit.d ( actualmente 48 lit.d) din Legea 422/2001 prin care prevede că eliberarea autorizațiilor de construire pentru imobilele din zonele de protecție a monumentelor istorice să se facă de către Consiliul Local al Municipiului
Ca urmare a neaplicării art.49 lit.d din Legea 422/2001 incidente sunt disp. art.4 alin. 2 din Legea 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construire, competența eliberării autorizației în speță aparținând Primarului sectorului 1 B care a și eliberat-
Faptul ca nu exista delimitata o zonă de protecție cu privire la monumentul istoric Catedrala Sf. rezulta chiar in documentația de urbanism care face referire numai la existenta unei zone protejate și care potrivit art.1 alin. 2 din Legea 5/2000 este definită ca fiind zonele e sau construite, delimitate geografic și/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu și/sau cultural și sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu, noțiune ce nu poate fi confundată cu zona de protecție obligatoriu a fi instituită pentru fiecare monument istoric odată cu clasarea acestuia, potrivit Legii 422/2001.
Diferența dintre cele doua noțiuni - elemente respectiv, zona de protecție și zona protejata rezulta chiar din dispozițiile art 5 alin 2 din Legea 5/2000 care prevede ca autoritățile administrației publice locale, cu sprijinul autorităților publice centrale cu atribuții în domeniu, vor delimita, în baza unor studii de specialitate, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, zonele de protecție a valorilor de patrimoniu cultural, legea specificând pentru cele prevăzute în anexa nr. III,unde la cap. k - Biserici si - Sf B nu este nominalizata.
Dar organele cu atribuții in domeniu avea obligația sa delimiteze topografic zona de protecție pentru acest monument istoric odata cu clasarea lui potrivit legii speciale în domeniu respectiv Legea 422/2001.
Nici reclamanta prin apărările făcute pe tot parcursul soluționării cauzei nu susține și nu face dovada existenței unei zone de protecție a monumentului istoric în cauză, ci arată că acest edificiu se află în zona construită protejată CP 1 Zona 16, invocând incidenta Legii 5/2000.
In cauza însă aplicabile sunt dispozițiile Legii speciale 422/2001 invocate chiar de reclamanta intimată în susținerea apărărilor sale și ca temei juridic al acțiunii prin care a solicitat anularea autorizației de construire.
Instituirea zonei de protecție pentru fiecare monument istoric trebuia făcută așa cum arată dispozițiile art.8 din Legea 422/2001, în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a legii sau odată cu clasarea obiectivului. Obligația legală de a efectua acest lucru fiind prevăzută în sarcina Ministerului Culturii si Cultelor în colaborare cu Comisia Naționala a Monumentelor Istorice.
Faptul că în cauză - Catedrala Sf. din Baf ost clasată ca monument istoric în anul 1992 și reconfirmata în 2004, fără ca odată cu aceasta să se delimiteze și zona de protecție, potrivit disp. art.9 alin. 2 din Legea 422/2001 culpa aparține administrației cu atribuții în domeniu, situație ce nu poate prejudicia terțele persoane fizice sau juridice în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate cu referire la proprietățile învecinate, ceea ce ar duce la încălcarea art.44 din Constituție și art.1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Mai este de reținut și faptul că autorizația de construire în cauză a fost emisă în conformitate cu documentația de urbanism, care a fost aprobată, așa cum s-a arătat si mai înainte, prin mai multe hotărâri ale Consiliului - al Municipiului B respectiv 278/2000, 243/2004, 213/2005, unde amplasamentul construcției autorizate apare la poziția 17 cu funcționalitățile de birouri, spații comerciale, complex, săli conferințe, amplasată pe un teren de 2000 mp și cu investitorul reprezentat de societatea recurentă respectiv SRL ( filele 116- 118 din Volumul I/1 dosar - Tribunalul Dâmbovița ).
Nu se poate vorbii de o eroare in ceea ce privește amplasarea si dimensiunile construcției,deoarece in documentația de urbanism si in special avizele date de Ministerul Culturii si Cultelor nr 1083/2001,80/Z/06.02.2006 -filele 1078 si 1124 dosar I Tribunalul Dâmbovița precum si cel emis de Primăria Municipiului B sub nr -/04.07.2005 prin care prelungește avizul de urbanism -fila 1082 același dosar, se menționează expres -construcția va avea funcțiune mixta,spatii, expoziții,săli conferințe,birouri de lux la etajele 1-4,birouri firma 5- 18,subsoluri cu 200 de locuri de parcare,înălțime la -74 -.
Împotriva hotărârilor Consiliului local al municipiului B si al Sectorului 1 B în termenul legal prevăzut de Legea 554/2004 nu s-a declanșat niciun fel de acțiune în contencios administrativ prin care să se solicite anularea totală sau parțiala a acestora, nici chiar de reclamantă care avea cunoștință de acest lucru cel puțin de la data când și-a exprimat un acord valabil prin adresa nr. C-890 din 19.11.1999.
In concluzie, atâta timp cât în cauza nu s-a făcut dovada existenței unei zone de protecție față de monumentul istoric Catedrala Sf., așa cum prevăd dispozițiile Legii 422/2001, eliberarea autorizației cu respectarea documentației de urbanism, în speță de Primarul Sectorului 1 B s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în materie privind competența, aplicabile fiind art. 4 alin. 2 din Legea 50/1991.
Pentru aceste considerente, Curtea în raport cu art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. constată ca recursurile pârâților sunt întemeiate, urmând a fi admise, modificată în parte sentința în sensul respingerii cererii formulată de reclamantă privind anularea autorizației de construire.
Cu privire la lipsa avizului comun al Ministerului Culturii și Cultelor și al Ministerului Transportului Construcțiilor și Turismului, motive invocate de către recurenți în recursurile formulate ( avizele fiind date separat de aceste instituții ) critica este într-adevăr întemeiată deoarece în lipsa dovezilor privind instituirea unei zone de protecție în ceea ce privește monumentul istoric în cauză, potrivit procedurii instituite de Legea 422/2001, nu au incidență art. 10 lit. din Legea 50/1991 în forma existentă la data emiterii autorizației și care prevedea ca pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții în zonele asupra cărora s-a instituit, potrivit legii, un anumit regim de protecție prevăzut în planurile de amenajare a teritoriului și în documentațiile de urbanism aprobate, solicitantul va obține avizul comun al si
Referitor, la acordul în forma autentică a, lipsa acestuia în această formă nu poate duce la nulitatea actului administrativ.
Aceasta întrucât acordul în forma autentică este condiționat potrivit Anexei 1 pct. 2.5.6. din Legea 50/1991 numai dacă sunt necesare măsuri de intervenție asupra clădirilor învecinate ("acordul vecinilor, conform prevederilor legale în vigoare, exprimat în formă autentică, pentru construcțiile noi, amplasate adiacent construcțiilor existente sau în imediata lor vecinătate - și numai dacă sunt necesare măsuri de intervenție pentru protejarea acestora".)
Or, cum în cauză, așa cum rezultă din documentația care a stat la baza emiterii autorizației, nu se impunea acest lucru, acordul reclamantei în forma autentică nu era necesar.
Din interpretarea dispozițiilor legale sus citate rezultă cu claritate că acest acord în forma autentică se impunea numai dacă ar fi fost necesară o intervenție directă asupra proprietății vecine, ceea ce nu s-a considerat a fi posibil potrivit documentațiilor emise în cauză și care au stat la baza autorizației de construire.
De altfel reclamanta intimată și-a exprimat acordul pentru realizarea clădirii prin adresa nr. C-890 din 19.11.1999 din conținutul căreia rezultă că se cunoșteau toate caracteristicile acestei clădiri atât ca amplasament cât si ca funcționalitate, deoarece se arata în mod expres - prin adresa de acord datata 19.11.1999 "ca din prezentarea proiectului rezultă că urmează a se construi o clădire relativ înalta d e birouri pe latura sudica se va amenaja o piața cu deschidere mai larga care se propune a fi numita Catedralei, spațiu ce poate deveni unul din punctele de referința din B și se conchide ca proiectul va contribuii la transformarea pozitiva a zonei,piața nou creata va constituii un spațiu public de valoare in evidențierea catedralei in oraș si in susținerea spatiilor publice din vecinătatea "
Este adevărat că ulterior, după circa 2 ani, reclamanta intimată încearcă să-și retragă acordul valabil exprimat.
Acordul de fapt reprezintă exprimarea unui consimțământ valabil în favoarea celui ce-l solicită, consimțământ care poate îmbrăca orice formă.
Revenirea asupra acestuia, după 2 ani, cum s-a întâmplat în cauză, nu mai poate produce efecte juridice cu referire la stabilitatea actelor juridice în general și a celor administrative în special, care produc efecte juridice din momentul emiterii lor, revocarea nemaiputând avea loc după intrarea lor în circuitul civil.
Revenirea asupra acordului dat de reclamantă nu se poate considera că mai produce efecte chiar dacă autorizația nu se eliberase, dar actele premergătoare care au stat la baza acesteia se aflau în fază avansată de lucru.
Față de toate considerentele, Curtea constată că recursurile pârâților sunt întemeiate urmând a fi admise, modificată în parte sentința instanței de fond în sensul respingerii acțiunii promovată de reclamantă prin care solicită anularea autorizației de construire deoarece aceasta a fost emisă în concordanță cu prevederile art.2 alin. 2 din Legea 453/2001 conform cărora autorizația de construire se emite cu respectarea documentației de urbanism și amenajarea teritoriului și aprobate potrivit legii și cu avizele Ministerului Culturii și Cultelor exprimat prin două adrese din 2001 și 2006 situație reținută și de Inspectoratul în Construcții al Municipiului
Cum în cauză se constată că aceste dispoziții legale au fost întru-totul respectate,situație evidențiata si de expertiza dispusa in cauza de Judecătoria Sectorului I B prin încheierea din data de 19.06.2006 si de Inspectoratul de Stat In Construcții prin adresa nr. 225/2006 ( filele 96-111 dosar 10747/2007 Curtea de Apel Craiova ) autorizația de construire emisă în cauză, ca act administrativ, este legală nefiind motive care să ducă la nulitatea ei.
Celelalte motive de recurs menționate de către pârâți cu privire la modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate pe parcursul soluționării cauzei respectiv lipsa calității procesuale active a reclamantei pe considerentul că nu și-a dovedit calitatea de persoană vătămată, excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile sunt nefondate, deoarece au fost soluționate irevocabil prin încheierea din 10 iulie 2007 pronunțată de Tribunalul Dolj și Decizia Curții de Apel Craiova 4809/21.09.2007 în sensul respingerii lor.
Pentru aceste considerente
În numele legii
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții- SRL,cu sediul în B, str. - nr. 2,. 2,. 5 sector 1 șiPRIMARUL SECTORULUI 1, cu sediul în B, Șoseaua B - P, nr. 9-13, sector 1, prin reprezentanții lor legali, împotriva sentinței nr. 122 din data de 27 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanta - B, cu sediul în str. G-ral -, nr. 19, sectorul 1 și, în consecință:
Modifică în parte sentința nr. 122 din data de 27 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița,în sensul că respinge și capătul de cerere privitor la anularea autorizației.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
- - - - - -
Fiind în concediu de odihnă
Se va semna de către
Președintele instanței
GREFIER,
- -
Fiind în concediu de odihnă
Se va semna de către
Primul grefier
Red VN
dact /2 ex/15.07.2009
f- al Tribunalului Dâmbovița
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
Președinte:Alexandrina UrlețeanuJudecători:Alexandrina Urlețeanu, Valentin Niță, Maria Pohoață
