Anulare act administrativ . Decizia 1171/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--15.05.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 1171
Ședința publică din 22 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Diana Duma
JUDECĂTOR 2: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 3: Maria Cornelia
GREFIER: -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta recurentă împotriva sentinței civile nr. 375/CA din 06.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Administrația Finanțelor Publice T, având ca obiect, anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, nemaifiind alte cereri, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr- reclamanta, a chemat în judecată în calitate de pârâți pe ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE T și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANTELOR PUBLICE T solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea în totalitate a actului administrativ reprezentat de Decizia nr.1649/198/19.09.2008 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice T și comunicată la data de 19.09.2008, act care nesocotește drepturile acesteia, vătămând-o în mod grav precum și a tuturor actelor administrative aferente și/ sau derivate din actul administrativ atacat; pe cale de consecință, a solicitat și anularea în tot a Raportului de inspecție fiscală din 24.11.2006, emis de Administrația Finanțelor Publice T - Serviciul Control Fiscal persoane fizice, exonerarea reclamantei de la plata sumei de 41.341 lei; în subsidiar, în ipoteza în care se reține că veniturile obținute sunt supuse impozitării, solicită să se constate că obligațiile fiscale nu au fost corect stabilite, întrucât nu a fost stabilit corect cuantumul cheltuielilor reale deductibile legal;
Prin sentința civilă nr.375 din 6.04.2009 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții DIRECTIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE T.
În motivarea hotărârii, prima instanță a reținut următoarele:
Prin raportul de inspecție fiscală întocmit în 24.11.2006 s-a reținut în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 41.314 lei reprezentând diferența impozit pe venit global, majorări de întârziere și penalități de întârziere, întrucât în cursul anilor 2000-2001 importat mai multe autoturisme din Germania fără a declara venitul obținut în vederea stabilirii și virării la bugetul de stat a impozitului pe venit.
În baza acestui raport de inspecție fiscală s-a întocmit decizia de impunere.
Împotriva acestui raport de inspecție fiscală și a acestei decizii reclamanta a formulat contestație, pe care pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Tar espins-o prin Decizia nr- reținând în motivare că în baza documentelor puse la dispoziție de către organele de politie, și anume: chitanțe emise de către Direcția Generală a Vămilor pentru achitarea accizelor și a TVA-ului, contracte de vânzare a autoturismelor, declarații ale cumpărătorilor și avându-se în vedere prevederile pct. 4 din HG nr. 54 din 16.01.2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr.7/2001, organul de control a procedat la stabilirea obligații fiscale în cuantum de 41.341 lei
Având în vedere că cele 6 autoturisme au fost aduse în țară în scopul revânzării, organul fiscal a reținut că petenta a efectuat fapte de comerț, ca urmare a comercializării acestora și a realizat venituri pe care avea obligația să le declare la organul fiscal în vederea impozitării. Totodată, a fost reținută ca fiind fără suport afirmația petentei potrivit căreia a efectuat unele cheltuieli cu ocazia transportului de autoturisme din Germania deoarece petenta nu a pus la dispoziția organului fiscal documente care să justifice efectuarea unor cheltuieli așa cum prevede HG nr. 54/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr.7/2001 privind impozitul pe venit art. 16, pct.2.
Contestația formulată a fost considerată ca neîntemeiată de către tribunal pentru următoarele considerente:
Potrivit pct. 4 din HG nr. 54/2003 privind Normelor Metodologice de aplicare a OG nr. 7/2001, privind impozitul pe venit sunt considerate venituri comerciale veniturile realizate din faptele de comerț săvârșite de persoane fizice și sunt considerate fapte de comerț activitățile de cumpărare în scop de revânzare.
Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 5 lit. k din nr.OG 7/2001 veniturile obținute ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile corporale din patrimoniul personal nu sunt venituri impozabile și nu sunt impozitate, dar reclamantului nu-i sunt aplicabile aceste dispoziții reluate și la art. 42 lit g din Codul fiscal, întrucât acestea vizează activități de vânzare ca transfer al dreptului de proprietate care nu au caracterul unor fapte de comerț, aceasta fiind diferența între regimul fiscal stabilit la art. 5 lit. k și art. 15 cu referire la art. 4 lit. g ale aceluiași act normativ.
reclamanta, prin achiziționarea celor 6 autoturisme importate, pe care ulterior le-a comercializat în România, așa cum a recunoscut în faza cercetării penale, a săvârșit fapte de comerț în accepțiunea pct. 4 din nr.HG 54/2003 pentru aplicarea Normelor Metodologice de aplicare a OG nr. 7/2001. Reclamanta a obținut venituri considerate a fi comerciale conform acelorași dispozițiile (pct. 4 din HG nr. 54/2003), iar față de aceste venituri cu caracter comercial reclamantei îi sunt aplicabile dispozițiile art.39 și 40 alin. 1 lit. a din Codul fiscal privind impozitul pe venit precum și art. 41 lit h cu raportare la art. 83 alin. 2 din Legea nr. 571/2003, astfel încât reclamantei îi reveneau obligațiile prevăzute de art. 87 Cod fiscal privind declarațiile de venit estimat, precum și art. 88 Cod fiscal privind plățile anticipate de impozit.
Reclamanta nu a făcut dovada că a obținut alte venituri sau alte cheltuieli pentru stabilirea unei alte baze de impozitare.
Așa fiind, tribunalul a constatat că raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere sunt legale și temeinice în ceea ce privește obligația de plată a impozitului pe venit cu majorări și penalități, astfel încât, în conformitate cu art. 18 din 554/2004, tribunalul a respins acțiunea și a menținut actele administrative atacate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta solicitând în principal modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii și în subsidiar, în cazul în care se va constata că motivele privind modificarea sentinței recurate sunt nefondate, casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, ținând cont de prevederile art. 312 aliniatul 3.pr.civ.
În motivarea recursului se arată că în urma controlului de rutină efectuat de Poliția de Frontieră T la organele vamale cu privire la introducerea în țară a unor autoturisme achiziționate din Germania, s-a dispus verificarea autoturismelor aduse de reclamantă în țară pentru a se înlătura eventualele suspiciuni legate de trafic ilicit de autoturisme.
Reclamanta arată că fiind de bună credință și conștientă că posedă acte legale pentru aceste autoturisme și având în vedere că organul de poliție i-a comunicat că scopul audierii sale este pentru a clarifica și a înlătura orice îndoială cu privire la aducerea acestor mașini, a dat o declarație la Poliția de Frontieră sub proprie semnătură prin care a relatat împrejurările în care a achiziționat aceste mașini.
Organul de inspecție fiscală, fără a verifica împrejurările reale și concrete în care a introdus în țară aceste autoturisme, a conchis că aceasta a desfășurat o activitate de comerț cu autoturisme, și ca atare, pentru anii 2000 - 2003, stabilit că datorează bugetului de stat, diferența impozit pe venitul global, dobânzi și penalități în sumă totală de 41.341 lei, prin Raportul de inspecție fiscală atacat.
În speță, solicită să se observe că în ceea ce o privește, nu subzistă niciuna din condițiile prevăzute atât la art. 7 Cod Comercial, potrivit căruia "Sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită și societățile comerciale" cât și la art. 56 din Codul Comercial, întrucât reclamanta are o profesie bine stabilită, fiind angajat cu contract de muncă, iar acele achiziționări de autoturisme, le-a făcut cu totul întâmplător.
Astfel în speță, consideră că nu este aplicabil art.56 Cod comercial, potrivit căruia dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale.
Consideră că instanța de fond, în mod eronat a conchis faptul că reclamantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 5 din nr.OG 7/2001, potrivit cărora "nu sunt venituri impozabile și nu se impozitează, veniturile obținute ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile și mobile corporale din patrimoniul personal.
Apreciază că s-a ignorat în totalitate soluția din dosarul penal precum și practica judiciară în domeniu.
Astfel, autoturismele sunt bunuri mobile corporale, din contractele sub semnătură privată și se reține că acestea erau proprietatea reclamantei, dar diferența de venit rezultat din cumpărare și apoi vânzarea lor, nu sunt supuse impunerii conform textului de lege arătat.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de punctul 7 al art. 304 Cod procedură civilă, în baza căruia solicită modificarea în tot a sentinței recurate, a luat în considerare faptul că, nemotivarea unei hotărâri judecătorești, presupune nu numai cazul în care nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ci și atunci când această hotărâre cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei ori needificatoare în soluționarea pricinii. Astfel, așa cum s-a considerat în mod constant în doctrină, acestea echivalează cu nemotivare.
Mai arată că instanța a aplicat o normă juridică ce nu era incidentă în cauză.
Ca atare, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
La dosar a depus întâmpinare de către pârâta T, aceasta solicitând respingerea recursului ca neîntemeiată și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțată de instanța de fond.
Consideră că argumentele recurentei sunt neîntemeiate și nelegale deoarece din analiza stării de fapt, cât și a actelor normative aplicabile în cauză, reiese fără echivoc faptul că reclamanta datorează la bugetul de stat suma de 41.341 lei, reprezentând impozit pe venitul global plus accesoriile aferente, din instanța de fond în mod corect și legal apreciind că sunt incidente dispozițiile punctului 4 din nr.HG 54/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare a nr.OG 7/2001, art. 15 privind impozitul pe venit.
În concluzie, având în vedere argumentele prezentate, solicită respingerea recursului declarat și să mențină ca temeinică și legală hotărârea pronunțată de instanța de fond.
Pârâta Taf ormulat de asemenea întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.
Susține că în mod corect prima instanță a respins acțiunea, prin care s-a solicitat anularea actelor administrative fiscale de impunere, în mod corect instanța de fond a reținând faptul că reclamanta, prin achiziționarea celor 6 autoturisme, pe care ulterior, le-a comercializate în Românie, așa cum a recunoscut în faza cercetării penale, a săvârșit fapte de comerț în accepțiunea punctului 4 din nr.HG 54/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 7/2001.
Consideră că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că, în perioada 2001-2002 perioada pentru care au fost stabilite diferențele de impozit pe venit, reclamanta nu a dovedit faptul că ar fi avut și alte venituri permanente, spre exemplu salarială, ceea ce conduce la concluzia că prin vânzarea - cumpărarea de autoturisme reclamanta și-a asigurat resursele necesare existenței.
Pârâtele au depus copii ale unor hotărâri judecătorești în confirmarea celor susținute în cadrul întâmpinărilor.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:
Reclamanta a contestat legalitatea stabilirii în sarcina sa de către organele fiscale a impozitului pe profit, cu privire la care organele fiscale pretind că reclamantul le-a realizat din revânzarea unui număr de șase autovehicule în perioada anilor 2001-2002.
Curtea observă că reclamanta a contestat caracterul comercial al activității de revânzare a celor șase autovehicule. Prin urmare, soluționarea litigiului depinde de calificarea faptelor reclamantei - de revânzare a autoturismelor respective - ca fiind fapte de comerț sau, dimpotrivă, ca simple acte juridice izolate.
Conform art. 3 punctul 2 Cod comercial, legea consideră ca fapte de comerț vânzările de produse, vânzările de mărfuri, în natura sau lucrate, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare, iar potrivit art. 5 Cod comercial, nu se poate considera ca fapt de comerț cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumația cumpărătorului, ori a familiei sale, de asemenea revânzarea acestor lucruri.
Totodată, Curtea reține că art. 9 Cod comercial prevede că "orice persoană care într-un chip accidental face o operațiune de comerț, nu poate fi considerată ca și comerciant, ea este însă supusă legilor și jurisdicțiunii comerciale pentru toate contestațiunile ce se pot ridica din aceasta operațiune".
În raport cu dispozițiile legale menționate anterior, este considerat fapt de comerț vânzarea unor produse, când aceste produse au fost cumpărate cu scop de revânzare.
Curtea subliniază că scopul revânzării, fiind un element subiectiv, ținând de voința internă a persoanei, nu poate fi dovedit în mod direct, ci numai prin raportarea la faptele persoanei în cauză. Legea impune însă, ca o caracterizare a faptelor de vânzare comercială, existența acestui scop al revânzării, ceea ce obligă instanțele la evaluarea intențiilor persoanei respective.
În lipsa unor alte indicii obiective, Curtea apreciază că scopul revânzării poate fi stabilit în funcție de numărul operațiunilor de revânzare efectuate de persoana în cauză, raportat la o anumită perioadă de timp, ținând seama și de natura bunului care a format obiectul revânzării, durata medie de utilizare a acestuia, precum și de alte împrejurări care pot justifica revânzarea bunului respectiv.
În speță, reclamanta a cumpărat și a revândut, în decursul a doi ani, respectiv în perioada 2001-2002, un număr de șase autoturisme, reclamanta necontestând obținerea unui profit din aceste revânzări.
Pe de altă parte, achiziționarea mai multor autoturisme nu a fost justificată de desfășurarea unor activități care să implice utilizarea concomitentă a mai multor autoturisme, reclamanta nedovedind că achiziționarea a șase autoturisme în doi ani, a fost necesară și a corespuns nevoilor membrilor familiei sale de a utiliza aceste autoturisme.
Curtea apreciază prin urmare că obținerea de profit dintr-o activitate care implică anumite costuri, justifică, de asemenea, concluzia că reclamanta desfășoară activitatea de revânzător de autoturisme în mod obișnuit, dat fiind și numărul autoturismelor revândute într-o perioadă de timp relativ scurtă, raportat la durata de utilizare a unui autoturism de către un singur proprietar.
În consecință, Curtea apreciază că aceste revânzări au caracter comercial și că achiziționarea acelor șase autoturisme de către reclamant s-a făcut în scopul revânzării lor ulterioare, în vederea obținerii unui profit.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea apreciază că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, astfel încât, constatând neîntemeiat recursul formulat de reclamantă, acesta urmează a fi respins ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă, luând totodată act că intimatele nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta recurentă împotriva sentinței civile nr.375/CA/06.04.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtele intimate Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Administrația Finanțelor Publice
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
-
Red./03.11.2009
Tehnodact / 2 ex./03.11.2009
Prima instanță: Tribunalul Timiș.
Președinte:Diana DumaJudecători:Diana Duma, Răzvan Pătru, Maria Cornelia
