Anulare act administrativ . Decizia 1811/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 1811
Ședința publică de la 15 Aprilie 2009
Președinte: - - -
JUDECĂTOR 1: Sanda Lungu
JUDECĂTOR 2: Gabriel Viziru
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta - SERV SA împotriva sentinței nr. 2366 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata pârâtă DGFP G, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat avocat pentru recurenta reclamantă - SERV SA lipsind intimata pârâtă DGFP
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, apreciindu-se cauza în stare de soluționare s-a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat E pentru recurentă solicită pentru motivele arătate în scris, admiterea recursului, modificarea sentinței cu consecința anulării actelor privind sumele imputate de DGFP G societății recurente.
Hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală fiind consecința interpretării eronate a probelor dosarului și a dispozițiilor legale aplicabile, perioada verificată fiind anterioară apariției codului fiscal iar facturile au fost întocmite conform legii fapt confirmat și de expert. Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința nr. 2366 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- a fost respinsă contestația formulată de - SERV SA în contradictoriu cu intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut următoarele:
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 19.03.2008, petiționara - SERV SA cu sediul în localitatea TG C, județul a solicitat anularea deciziei nr. 15 din 11.03.2008 emisă de Comisia de contestații din cadrul DGFP G, a deciziei de impunere nr. 51404/28.12.2005 și a raportului de inspecție fiscală din 14.11.2006 încheiat de organele de control ale DGFP G, precum și exonerarea petiționarei de plata obligațiilor fiscale suplimentare calculate pentru perioada 01.10.2002 - 30.09.2005.
În motivarea contestației, petiționara a arătat că prin procesul verbal de control din 21.12.2005 întocmit de Agenția Națională de Administrare Fiscală din cadrul DGFP G și care vizat perioada 01.10.2002 - 30.09.2005, s-au stabilit în sarcina petiționarei obligații fiscale suplimentare reprezentând impozit pe profit - 83.157 lei, TVA - 63.163 lei, majorări aferente - 38.608 lei și penalități - 10.780 lei.
S-a arătat că obligațiile fiscale suplimentare au rezultat din neadmiterea la deducerea unor documente care, în aprecierea inspectorilor fiscal, nu îndeplinesc condițiile de documente justificative, întrucât societățile emitente nu există, iar facturile de aprovizionare nu au fost completate cu toate elementele.
Consideră petiționara că în mod greșit au fost înlăturate de la deducere cheltuielile cu marfa aferente acestor facturi fiscale deoarece petiționara nu a cunoscut situația juridică a societăților comerciale furnizoare,- operațiunile de aprovizionare cu materiale au fost efective, petiționara a întocmit recepții cantitative, a condus evidența operativă a acestor recepții, obligația completării facturilor revine furnizorului, facturile fiscale cuprind datele prevăzute de art. 29 lit. a și din Legea nr. 354/2002, respectiv denumirea, sediul și codul fiscal al furnizorului, data emiterii, denumirea bunurilor livrate, cantitatea, prețul unitar, valoarea fără TVA și TVA.
Mai arată petiționara că față de administratorii societății au fost efectuate acte de urmărire penală, iar prin rezoluția procurorului menținută în fața instanței de judecată prin decizia nr. 72/2008 a Tribunalului Gorjs -a constatat că lipsește latura subiectivă a infracțiunii prev. de art.9 al. 1 lit.c din Legea nr. 241/2005 în sensul că administratorii petiționarei au fost de bună credință.
În cauză a formulat întâmpinare Direcția Finanțelor Publice G, prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, cu motivarea că în perioada verificată, respectiv 01.10.2002 - 30.04.2004 în evidența petiționarei au fost înregistrate un număr de 51 facturi fiscale emise de un număr de 51 societăți comerciale, din care un număr de 49 societăți comerciale nu au fost identificate la Oficiul registrului comerțului și nici în baza de date a Ministerului Finanțelor Publice, iar celelalte două societăți comerciale emitente au fost identificate, dar ca urmare a consultării listei documentelor cu regim special ce au fost achiziționate de cele două societăți, s-a constatat că facturile de aprovizionare ce aveau menționate la rubrica furnizor aceste două societăți, nu aparțin acestora.
S-a mai arătat că facturile de aprovizionare nu conțin toate elementele obligatorii prevăzute de formular, respectiv adresa exactă și sediul furnizorului, numărul de cont și bancă, datele de identificare a delegaților, datele de identificare a mijlocului de transport, precum și semnătura persoanelor autorizate.
Consideră intimata că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a considera aceste facturi fiscale ca având calitatea de document justificativ.
Pentru probațiune petiționara a depus la dosar documentele fiscale contestate, precum și xerocopiile sentinței penale nr. 904/2007 a Judecătoriei Tg-Cărbunești și deciziei penale nr. 72/2008 a Tribunalului Gorj.
S-a solicitat de către petiționară efectuarea unei expertize contabile, având ca obiectiv, în esență, verificarea îndeplinirii calității de document justificativ a facturilor fiscale, a împrejurării dacă petiționara a înregistrat legal facturile, a împrejurării dacă petiționara datorează sau nu obligațiile fiscale suplimentare stabilite prin actele administrativ fiscale contestate.
A fost desemnat expert în cauză, prin tragere la sorți, domnul, iar raportul de expertiză a fost depus la dosarul cauzei la data de 10.09.2008.
În concluziile raportului de expertiză s-a concluzionat că operațiunile de aprovizionare cu materialele înscrise în facturile fiscale au fost efective, că obligația pentru completarea facturilor fiscale revine în totalitate furnizorului, că nu rezultă faptul că administratorii societății au urmărit diminuarea impozitului pe profit sau TVA, iar la o verificare fiscală anterioară a aceleiași perioade, prin raportul de inspecție fiscală nr. 11311/03.03.2005 nu a fost reținută împrejurarea că documentele fiscale nu ar îndeplini condițiile legale pentru înregistrare.
A concluzionat expertul contabil că petiționara nu datorează bugetului de stat niciuna din sumele stabilite de organele de inspecție fiscală.
Intimata a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, în ceea ce privește obiecția că facturile fiscale ar avea calitatea de document justificativ, invocând și decizia nr. 5 din 15 ian. 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile unite.
Contestația este nefondată.
Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile, iar la stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.
În cuprinsul normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44 din 22 ianuarie 2004, făcându-se referire la dispozițiile art. 19 din cod se precizează că "Veniturile și cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 din Codul fiscal".
În raport cu aceste reglementări legale, profitul impozabil constă, deci, în diferența dintre veniturile realizate din orice sursă și suma cheltuielilor deductibile.
Or, în accepțiunea prevederilor art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, "sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare".
În această privință, însă, este de observat că prin art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal se subliniază că "nu sunt deductibile", între altele, "cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor".
Tot astfel, reglementându-se regimul deducerilor în cuprinsul art. 145 din Codul fiscal, la alin. (8) din acest articol se prevede că exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiționată de justificarea dreptului respectiv, în funcție de felul operațiunii, cu unul dintre documentele specificate, diferențiat, la lit. a) și b) din acel alineat.
De asemenea, potrivit art. 7 alin.7 lit. j din Legea nr. 414 din 26 iunie 2002 privind impozitul pe profit, cheltuielile nedeductibile sunt cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ, potrivit <LLNK 11991 82 11 201 0 32>Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii.
Mai mult, prin art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, se prevede, la alin.1, că orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, iar la alin. 2 că "Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz".
Prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, în vigoare de la 1 iunie 2002, s-a precizat că "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată orice persoană impozabilă trebuie să justifice suma taxei", menționându-se în continuarea aceluiași alineat, prin reglementările de la lit. a)-e), documentele necesare pentru fiecare caz de deducere prezentat.
Mai mult, în cuprinsul art. 29 din aceeași lege s-au instituit obligații pentru "persoanele impozabile care realizează operațiuni taxabile și/sau operațiuni scutite de drept de deducere", specificându-se, la lit. a) și b) de la punctul B, modul cum ele trebuie să consemneze "livrările de bunuri și/sau prestările de servicii în facturi fiscale sau în alte documente legal aprobate și să completeze în mod obligatoriu" anumite date, precum și că "persoanele plătitoare de taxă pe valoarea adăugată sunt obligate să solicite de la furnizori/prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate și să verifice întocmirea corectă a acestora", cu sancțiunea pierderii "dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente", dacă nu au fost respectate cerințele de înregistrare în contabilitate "în cazul cumpărărilor cu o valoare a taxei pe valoarea adăugată mai mare de 50 milioane lei inclusiv".
Ca urmare, potrivit acestor reglementări lipsite de echivoc, taxa pe valoarea adăugată nu se poate deduce și nici nu poate fi diminuată baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit dacă documentele justificative nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată.
Dacă prevederile Legii contabilității nr. 82/1991 și cele ale regulamentului de aplicare a acesteia nu conțineau criterii de stabilire a mențiunilor sau informațiilor ce trebuie să le conțină documentele justificative, iar prin Legea nr. 345/2002, aplicabilă în perioada 1 iunie 2002-31 decembrie 2003, s-a înscris pentru prima dată obligativitatea prezentării de documente justificative, cu specificarea mențiunilor sau informațiilor pe care să le cuprindă, prin Legea nr. 571/2003 s-au reglementat, cu caracter unitar, atât obligativitatea prezentării documentelor justificative, cât și mențiunile sau informațiile care să rezulte din acestea.
În acest sens, prin art. 145 din Codul fiscal s-a prevăzut, la alin. (8), că "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcție de felul operațiunii", precizându-se în cadrul reglementărilor date, la lit. a) și b), documentele ce trebuie prezentate pentru dovedirea fiecărei situații specifice.
Așa fiind, în aplicarea corectă a dispozițiilor înscrise în art. 21 alin. (4) lit. f) și în art. 145 alin. (8) lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și în art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, se impune să se considere că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea acestei taxe.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a României s-a pronunțat prin Decizia nr.V din 15 ianuarie 2007, decizie obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Ori, astfel cum a relevat probatoriul cauzei, din cele 51 facturi fiscale emise de un număr de 51 societăți comerciale, un număr de 49 societăți comerciale nu au fost identificate la Oficiul registrului comerțului și nici în baza de date a Ministerului Finanțelor Publice, iar celelalte două societăți comerciale emitente au fost identificate, dar ca urmare a consultării listei documentelor cu regim special ce au fost achiziționate de cele două societăți, s-a constatat că facturile de aprovizionare ce aveau menționate la rubrica furnizor aceste două societăți, nu aparțin acestora, astfel încât, în mod corect, considerând că facturile de aprovizionare nu conțin toate elementele obligatorii prevăzute de formular, respectiv adresa exactă și sediul furnizorului, numărul de cont și bancă, datele de identificare a delegaților, datele de identificare a mijlocului de transport, precum și semnătura persoanelor autorizate, organele fiscale au considerat că nu pot sta la baza deducerii cheltuielilor cu mărfurile aferente acestora.
Împrejurarea că la o verificare anterioară nu s-au identificat aceleași documente fiscale ca neîndeplinind condițiile pentru a fi socotite documente justificative este lipsită de relevanță, întrucât verificarea ulterioară a fost efectuată de un alt organism de control, anume Agenția Națională de Administrare Fiscală.
De asemenea, este lipsită de relevanță, sub aspectul îndeplinirii sau nu a cerințelor de document justificativ a facturilor fiscale în discuție, împrejurarea că organele de cercetare penală au dat o soluție de netrimitere în judecată a administratorilor firmei reclamante, întrucât respectiva soluție a avut în vedere lipsa intenției ca formă de vinovăție obligatorie pentru existența infracțiunii prevăzută de art. art.9 al. 1 lit.c din Legea nr. 241/2005, iar nu calificarea dacă facturile erau sau nu documente justificative în înțelesul legislației contabile, aceasta fiind o împrejurare care viza verificarea laturii obiective a infracțiunii.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse contestația a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, în termen și motivat, criticând -o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin motivele de recurs s-a arătat că, instanța de fond nu a realizat o evaluare corectă a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.
S-a arătat că, deși în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă ale cărei concluzii o exonerau pe contestatoare, instanța nu a acordat valoare acesteia, ci folosind motivări generale a respins contestația.
Totodată, s-a susținut că, în mod greșit instanța de judecată nu a ținut seama de împrejurările stabilite în mod definitiv de către instanța penală, prin decizia penală nr. 72/2008 a Tribunalului Gorj în conformitate cu care a fost menținută soluția de scoatere de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005, stabilindu-se că administratorii societății au acționat fără vinovăție.
În cauză nu a fost formulată întâmpinare.
Curtea, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041din Pr. Civ. apreciază că este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
În mod corect instanța de fond a reținut incidența în cauză a dispozițiilor legale coroborate ce reglementează dreptul de deducere a TVA, respectiv art. 21 alin. 4 lit. f și art. 145 alin. 8 lit. a și b din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și art. 6 alin. 2 din Legea contabilității nr. 82/1991, precum și Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a României și în conformitate cu care "taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare".
În ceea ce privește soluția instanței penale trebuie arătat că potrivit art. 22 alin. 1 din Cod Procedură Penală "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Această regulă impune instanței civile soluționarea acțiunii civile în concordanță cu soluția dată acțiunii penale.
Astfel, dacă față de inculpat, învinuit sau făptuitor s-a pronunțat o soluție de achitare, scoatere de sub urmărire penală sau de neîncepere a urmăririi penale, în temeiul art. 10 lit. a sau c din Proc. Pen. instanța civilă trebuie să rețină că fapta nu există sau că nu a fost săvârșită de către pârât și, pe cale de consecință, să respingă acțiunea civilă ca lipsită de temei.
Ori, prin decizia penală nr. 72/2008 a Tribunalului Gorj care a menținut soluția de scoatere de sub urmărire penală adoptată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005, s-a reținut că temeiul soluției este lipsa vinovăției, respectiv art. 10 lit. d din, situație în care instanța civilă urmează a se pronunța asupra acțiunii civile, fără a fi ținută de soluția instanței penale.
Pentru a stabili dacă cele 51 de facturi conțin toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, respectiv art. 29 lit. b și c din Legea 345/2002, instanța a dispus efectuarea unei expertize contabile ale cărei concluzii au fost însă evazive, deoarece aceasta nu a răspuns punctual la întrebarea referitoare la îndeplinirea tuturor condițiilor, arătând căîn generalîndeplinesc condițiile, și că lipsurile sunt greșeli de formă care nu pot fi imputate reclamantului.
În această situație, instanța de fond a apreciat că documentele nu îndeplineau condițiile legale, respectiv toate elementele obligatorii prevăzute de formular, și anume adresa exactă și sediul furnizorului, numărul de cont și bancă, datele de identificare a delegaților, datele de identificare a mijlocului de transport, precum și semnătura persoanelor autorizate, astfel încât nu pot sta la baza deducerii cheltuielilor cu mărfurile aferente acestora, soluția adoptată fiind în concordanță cu probele administrate.
Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod Procedură Civilă recursul formulat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul declarat de reclamanta - SERV SA împotriva sentinței nr. 2366 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata pârâtă DGFP
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 Aprilie 2009.
PREȘEDINTE: Sanda Lungu - - | JUDECĂTOR 2: Gabriel Viziru - - | JUDECĂTOR 3: Carmen Ilie - - |
Grefier, - - |
Red.
2ex.
Președinte:Sanda LunguJudecători:Sanda Lungu, Gabriel Viziru, Carmen Ilie
