Anulare act administrativ . Decizia 20/2010. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA NR. 20/
Ședința publică din 18 ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gheorghe Aurelia G -
JUDECĂTOR 2: Obreja Manolache Iustinian
JUDECĂTOR 3: Tăbăltoc
Grefier -
S-a luat în examinare recursul introdus de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 183/CA din 29.06.2009 a Tribunalului Vaslui, pronunțată în dosarul nr-, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la prezența părților și modul de îndeplinire a procedurii de citare, stadiul procesual al procesului, care este la al doilea termen de judecată și la dosarul cauzei s-au depus, prin serviciul de registratură, concluzii scrise formulate de intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice V - transmisă prin fax.
Curtea rămâne în pronunțare asupra excepției nulității recursului.
CURTEA D APEL,
Asupra recursului de contencios administrativ de față.
Prin sentința civilă 183/CA/29.06.2009 a Tribunalului Vasluis -a dispus:
Respinge excepția nulității absolute a raportului de inspecție fiscală invocată de către reclamantă.
Admite acțiunea formulată de către reclamanta - " " SRL cu sediul în B,-, -. A,.10, jud. V, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice V, cu sediul în V,-, jud. V precum și cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice V - Activitatea de Inspecție Fiscală, cu sediul în V,-, jud. V și, în consecință:
Anulează decizia nr. 33/2007/18.01.2008 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice V prin care a fost respinsă contestația reclamantei împotriva raportului de inspecție fiscală nr. 4120/17.09.2007.
Anulează, în parte, raportul de inspecție fiscală nr. 4120din data de 17.09.2007 emis de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice V - Activitatea de Inspecție Fiscală în ceea ce privește obligațiile fiscale stabilite suplimentar constând în suma de 3.933 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată, precum și sumei de 5.067 lei reprezentând majorări de întârziere.
Exonerează reclamanta de plata sumei de 3.933 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată, precum și de la plata sumei de 5.067 lei reprezentând majorări de întârziere.
Admite, în parte, cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată și obligă pârâta să achite reclamantei suma de 863,90 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Tribunalul Vasluia reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția nulității raportului de inspecție fiscală nr.4120/17.09.2007 datorită încălcării prevederilor art. 98, 103 si 107 din Codul d e procedură fiscală motivat de faptul că inspecția fiscală nu a fost realizată în termenul de 3 ani de prescripție prevăzut de lege pentru întreprinderile mici și mijlocii, din care face parte și reclamanta, nu a fost efectuată la sediul reclamantei, ci la sediul B, fără acordul conducerii reclamantei și fără a verifica evidența contabilă a reclamantei, iar reclamanta nu a fost informată pe parcursul desfășurării inspecției fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecția fiscală, pentru a-și exprima punctual de vedere, nu a fost comunicată reclamantei data, locul și ora prezentării concluziilor în timp util pentru a-și prezenta punctul de vedere, instanța retine faptul că aceasta este neîntemeiată raportat la împrejurarea că susținerile reclamantei cu privire la incidența în speță a unor motive de nelegalitate ale actului administrativ fiscal contestat reprezintă aspecte, apărări de fond ce privesc legalitatea actului, nefiind vorba de o excepție propriu-zisă, de fond sau de procedură, care să ducă la respingerea acțiunii sau întârzierea judecății.
Astfel, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității absolute raportului de inspecție fiscală nr. 4120/17.09.2007, ca nefondată.
În ceea ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice V și Direcția Generală a Finanțelor Publice V - Activitatea de Inspecție Fiscală, având drept obiect anularea parțială a raportului de inspecție fiscală nr. 4120/17.09.2007 emis de către ultima pârâtă în ceea ce privește obligațiile fiscale stabilite suplimentar, constând în suma de 3.933 lei, reprezentând taxa pe valoare adăugată, precum și a sumei de 5.067 lei, reprezentând majorări de întârziere, dar și anularea deciziei nr. 33/2007/18.01.2008 prin care prima pârâtă a respins contestația reclamantei împotriva raportului de inspecție fiscală mai sus arătat, instanța a retinut faptul că aceasta este întemeiată deoarece dreptul organelor fiscale de a stabili obligația reclamantei de plată a taxei pe valoare adăugată mai sus arătată era prescris la data efectuării controlului fiscal și a emiterii raportului de inspecție fiscală nr. 4120/17.09.2007.
Prin contractul nr. 518/4.04.2000 (fila.53) încheiat între reclamanta C "" SRL și societatea comercială C "" -, reclamanta și-a asumat obligația să predea ultimei societăți cantitatea de 6 tone de sămânță de soarelui, iar și-a asumat obligația de a plăti, la recoltare, 10 kg de soarelui consum util pentru fiecare kg sămânță primită pentru semănat.
Astfel, potrivit contractului mai sus arătat, reclamanta a transferat în favoarea C "" - dreptul de proprietate cu privire la cantitatea de 6.000 Kg de sămânță de soarelui, pe care a predate-o la data de 7.04.2000, aceasta având, la rândul său, obligația de plată constând în aceea de a transfera către reclamantă, la recoltare, adică în toamna anului 2000, dreptul de proprietate cu privire la o cantitate de soarelui de 10 Kg pentru fiecare kg de sămânță predată.
Cum -, nu si-a respectat obligația de plată inițială, prin acordul părților, așa cum reiese din minuta încheiată la data de 7.02.2001, înregistrată în evidenta sub nr. 252, operat o novație a obligației inițiale de plată -, convenindu-se ca această ultimă societate, pentru cantitatea de 6000 kg de sămânță predată de reclamantă, să achite reclamantei, până la data de 20.04.2001, contravaloarea cantității de 3.000 kg, iar restul de 3000 kg urmând a fi achitate, în natură, până la recoltarea culturii în anul 2001, adică în toamna anului 2001.
de remarcat că cantitatea de 6000 kg de sămânță soarelui aparținând reclamantei, fusese depozitată inițial în cadrul Complexului B, iar la data de 7.04.2000, așa cum reiese din avizul de însoțire a mărfii nr. 1231, această cantitate de soarelui, în executarea contractului mai sus arătat, care reprezintă un contract de schimb, a fost transferată la "" -.
În concluzie, în speță, raportat la situația de fapt expusă mai sus și dispozițiile legale incidente, instanța retine că ne aflăm în prezenta unui contract de schimb, contract care, potrivit prevederilor art. 1405 din Codul civil, constituie contractul prin care părțile își transmit reciproc dreptul de proprietate asupra unui lucru, deoarece, potrivit contractului mai sus arătat, reclamanta -, la data încheierii contractului nr. 518/2000, respectiv la data de 4.04.2000, a transmis - dreptul de proprietate cu privire la cantitatea de 6.000 Kg de sămânță soarelui, bun mobil consumtibil, iar aceasta și-a asumat obligația de plată constând, inițial, în transmiterea, în toamna anului 2000, dreptului de proprietate cu privire la o cantitate de soarelui de 10 kg pentru fiecare kilogram de sămânță predate și, ulterior, prin novația obligației, în plata, până la data de 20.04.2001, a sumei de 124.950.000 lei, reprezentând contravaloarea a 3000 kg de sămânță (așa cum reiese din minuta din data de 7.02.2001- fila 54), dar si transmiterea, în toamna anului 2001, dreptului de proprietate cu privire la cantitatea de 3.000 kg sămânță.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 2 lit. a din OUG nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată, dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de schimb mai sus arătat, în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată se cuprind operațiunile de plată, precum si cele asimilate acestora, conform ordonanței, efectuate într-o manieră independentă de către contribuabili, privind livrările de bunuri si/sau prestările de servicii, efectuate în cadrul activității profesionale, indiferent de forma juridică în care se realizează: vânzare, schimb, aport în bunuri la capitalul social.
În raport de dispozițiile art. 3 al.1 din Legea nr. 345/2002 privind TVA, care a intrat în vigoare la data de 1.06.2002, prin livrare de bunuri se înțelege transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor deținute de către proprietar către beneficiar, direct sau prin persoanele care acționează în interesul său.
Așadar, în speță, raportat la situația de fapt expusă mai sus, instanța retine că ne aflăm în prezenta unui transfer al dreptului de proprietate asupra celor 6.000 Kg de sămânță de soarelui de la reclamantă către așa cum rezultă din contractul de schimb nr. 518/4.04.2000, iar această operațiune având în vederea că este o livrare de bunuri, care presupune transferul dreptului de proprietate, reprezintă o operațiune supusă obligației de plată a taxei pe valoarea adăugată potrivit legislație fiscale în vigoare la data efectuării ei.
Odată stabilit faptul că operațiunea în discuție este supusă TVA-ului, în ceea ce privește faptul generator al obligației de plată a TVA și exigibilitatea acestei obligații de plată, instanța retine că, în speță, fiind o livrarea de bunuri cu plata în rate, cum a fost arătat anterior, faptul generator al obligației de plată a taxei pe valoare adăugată, așa cum este acesta definit de prevederile art. 10 al. 1 și 2 din OUG nr. 17/2000 privind TVA, în vigoare la data încheierii contractului de schimb, a luat naștere nu la data livrării de bunuri, 7.04.2000, ci la data/datele prevăzute pentru plata ratelor, respectiv la data de 20.04.2001, când, potrivit minutei din data de 7.02.2001 trebuia achitată contravaloarea a 3000 kg de sămânță, precum și în toamna anului 2001, când trebuia restituită, în natură, cantitatea de 30.000 kg de soarelui consum util, așa cum reiese din minuta din data de 7.02.2001, iar obligația a devenit exigibilă, conform prevederilor art. 12 din același act normative, la aceiași date.
Faptul că livrarea de bunuri din data de 7.04.2000 nu a fost realizată în temeiul unei facturi fiscale nu înlătură caracterul real al acestei operațiuni economice, care constituie în mod evident o livrarea de bunuri, nicidecum un depozit, cum susține reclamanta.
De altfel, procesul verbal din data de 1.03.2001, prin care se precizează că, la aceiași dată, reclamanta a predat în depozit cantitatea de 6000 kg de sămânță hibrid a fost încheiat mult după livrarea de bunuri din data de 7.04.2000, când, realmente, s-a transmis dreptul de proprietate de la reclamantă la societatea mai sus arătată cu privire la aceste bunuri mobile, și nu are nici o relevanță juridică cu privire la caracterul real al operațiunii din data de 7.04.2000, care reprezintă o livrarea de lunuri în temeiul unui contract de schimb.
De altfel, reclamanta nu putea lăsa în depozit cantitatea de 6000 kg sămânță soarelui deoarece, după cum arătat anterior, nu mai era titulara dreptului de proprietate cu privire la acest bun.
Pe de altă parte, în continuare, reținând că operațiunea comercială care a intervenit între reclamantă și este o operațiune supusă obligației de plată a taxei pe valoarea adăugată, fiind o livrare de bunuri în temeiul unui contract de schimb, instanța va analiza dacă, în speță, raportat la prevederile art. 21,22 și 23 din OG nr. 70/1997 privind controlul fiscal, care a fost abrogată prin prevederile art.242 din OG nr. 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală, dreptul organelor fiscale de a stabili diferențe de impozite si majorări de întârziere pentru neplata în termen a acestora nu este prescris în cazul de speță.
Potrivit prevederilor art. 21 din OG nr. 70/1997, prevederile legale în vigoare până la data de 1.01.2004, dreptul organelor fiscale de a stabili diferențe de impozit si majorări de întârziere pentru neplata în termen acestora se prescrie în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 25 lit. C lit. b din OUG nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată, contribuabilii trebuie să întocmească si să depună la organul fiscal decontul lunar de TVA până la data de 25 lunii următoare, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de 5 ani cu privire la stabilirea obligației fiscale constând în plata taxei pe valoarea adăugată.
În speță, reclamanta avea obligația de a depune decontul de TVA corespunzător lunii aprilie 2001, când trebuia plătită de contravaloarea 3.000 kg de sămânță, la data de 25.05.2001, iar decontul de TVA corespunzător ultimei luni a anului 2001(ultima livrarea de bunuri, constând în cantitatea de 30.000 kg soarelui utilă fiind convenită pentru toamna anului 2001, fără a fi stabilită o dată exactă) până la data de 25.01.2002, date de la care au început să curgă două termene distincte de 5 ani de zile înăuntrul cărora trebuiau să fie stabilite de organele fiscale diferențele de impozite, în speță taxa pe valoarea adăugată, si majorările de întârziere aferente datorate de către reclamantă pentru operațiunea economică mai sus arătată.
Aceste două termene de prescripție nu au fost întrerupte, nici suspendate, potrivit prevederilor art. 21 si 22 din nr.OG 70/1997, împlinindu-se la data de 25.05.2006 si 25.01.2007, înainte de declanșarea controlului fiscal care a fost finalizat cu emiterea raportului de inspecție fiscală contestat, date la care s-a stins dreptul organelor fiscale de a stabili obligații fiscale restante si de a emite titluri de creanță fiscală.
de remarcat este faptul că, deși pe durata termenelor mai sus arătate, au intrat în vigoare, la data de 1.01.2004, prevederile noului Cod de procedură fiscală - OG nr. 92/2003- care, majoritar, a reglementat același regim juridic al termenelor - aceste două termene se calculează după normele legale în vigoare la data la care au început să curgă, adică după prevederile OG nr. 70/1997 deoarece potrivit prevederilor art. 231 din OG nr. 92/2002, termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă.
Raportat la cele expuse, instanța retine faptul că actul administrative fiscal contestat, adică raportul de inspecție fiscală nr. 4120/2007, precum și decizia dată în soluționarea contestației, respective decizia nr. 33/2007/18.01.2008 emisă de DGFP V sunt nelegale deoarece au fost date cu încălcarea prevederilor art. 20 din OG nr. 70/1997, astfel încât, admițându-se acțiunea reclamantei, se va dispune anularea acestora.
În ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă, impropriu pe cale excepție nulității, instanța a reținut faptul că reclamanta nu a făcut dovada faptul că face parte din categoria întreprinderilor mici și mijlocii pentru a i se aplica termenul de prescripție a obligațiilor fiscale de 3 ani, iar în ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 103 și 107 din Codul d e procedură fiscală motivat de faptul că inspecția fiscală nu a fost realizată nu a fost efectuată la sediul reclamantei, ci la sediul B, fără acordul conducerii reclamantei și fără a verifica evidența contabilă a reclamantei, iar reclamanta nu a fost informată pe parcursul desfășurării inspecției fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecția fiscală, pentru a-și exprima punctual de vedere, nu a fost comunicată reclamantei data, locul și ora prezentării concluziilor în timp util pentru a-și prezenta punctul de vedere instanța retine faptul că reclamanta nu a făcut dovada, conform prevederilor art. 105 Cod procedură civilă, prin încălcarea acestor prevederi cu prilejul controlului fiscal în discuție, i s-a cauzat vreo vătămare care să nu poată fi anulată decât prin anularea raportului de inspecție fiscală mai sus arătat, atâta timp cât reclamanta a putut contesta constatările raportului de inspecție fiscală prin formularea contestație la DGFP și prin introducerea prezentei acțiuni.
În fine, în temeiul prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, instanța a admis, în parte, cererea reclamantei privind plata cheltuielilor judiciare efectuate pe parcursul prezentei cauze si va oblige pârâta DGFP la plată către reclamantă a sumei de 863,90 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 39 lei, timbrul judiciar în cuantum de 0,30 lei, onorariul expert în cuantum de 800 lei, precum și suma de 24,60, cheltuielile în cuantum de 21 lei și comision cec de 3,60 lei încasat cu prilejul plătii taxei judiciare de timbru. Cheltuielile de transport si cele de personal în cuantum de 297 lei si 1600 lei, nu pot fi acordate fiind nedovedite.
Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recurs reclamanta "" SRL B, cu mențiunea că "motivarea recursului o vom face până la primul termen".
Intimata a invocat excepția nulității recursului declarat având în vedere că nu a fost motivat în termen de 15 zile de la comunicarea sentinței de fond.
Curtea, verificând prioritar această excepție, constată că este întemeiată, raportat la dispozițiile art. 306 Cod procedură civilă, ce prevede în al. (1) expres că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute de al. (2)", respectiv a existenței unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu de instanță, ipoteză ce nu se regăsește însă în speță.
Așa fiind, Curtea va constata nulitatea recursului promovat de reclamanta "" SRL B cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile 183/CA/2009 a Tribunalului Vaslui.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul introdus de reclamanta - SRL B împotriva sentinței nr. 183/CA/29.06.2009 a Tribunalului Vaslui, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G - - - - - -
Grefier
Red.
Tehnored.
2 ex.
27.01.2010
Tribunalul Vaslui:
-
Președinte:Gheorghe AureliaJudecători:Gheorghe Aurelia, Obreja Manolache Iustinian, Tăbăltoc
