Anulare act administrativ . Decizia 2563/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2563
Ședința publică din data de 7 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Monica Niculescu
JUDECĂTOR 2: Eugenia Ion
JUDECĂTOR 3: Vasile Bîcu
GREFIER: - -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta - reclamantă - SRL împotriva sentinței civile nr. 1640 din data de 29.04.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a IX a Contencios Administrativ și Fiscal, in dosarul nr-, in contradictoriu cu intimatul - pârât PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI.
La apelul nominal făcut in ședință publică a răspuns recurenta - reclamantă - SRL, prin avocat cu delegație la dosar, lipsind intimatul - pârât PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Nemaifiind cereri de formulat, sau excepții de invocat, Curtea constată cauza in stare de judecată acordând cuvântul pe recurs.
In temeiul art. 304 pct. 9.pr.civ.; art. 3041.pr.civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 solicită admiterea recursului, modificarea in totalitate a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
In motivarea susținerilor, arată că Tribunalul București - Secția a IX a Contencios Administrativ și Fiscal a invocat din oficiu necompetenta materială proprie pe considerentul că acțiunea nu se încadrează in dispozițiile art. 2 alin 1 lit. c și art. 10 din Legea nr. 554/2004, terenul aflându-se in proprietatea privată a statului.
Criticând soluția instanței de fond, recurenta - reclamantă, prin avocat, arată că nu s-a avut in vedere că Primăria Municipiului B, ca și concedent in cauză, este o instituție publică, iar dreptul de concesiune se exercită in regim de drept public. In susținerea aceluiași punct de vedere aduce ca si argument faptul că prin lege statul are posibilitatea a denunța unilateral contractul de concesiune in cazul unui interes național sau local, o astfel de clauza fiind nulă in dreptul comun.
Pentru toate aceste considerente solicită a se constata că in cauză competența aparține instanțelor de contencios administrativ.
In ceea ce privește refuzul nejustificat al intimatei eaî ncheia contractul de concesiune, arată că licitația s-a încheiat in urmă cu 2 ani și 6 luni, fiind invocate motive care la momentul acesteia nu au fost aduse la cunoștință, iar dreptul de a solicita constatarea acestui refuz nejustificat poate fi apărat doar in fața instanței de contencios administrativ.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1640/2009 a Tribunalului București, urmare a admiterii excepției de necompetență materială a instanței, a fost declinată în favoarea Judecătoriei sector 5 B acțiunea formulată de reclamanta - SRL n contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI, acțiune prin care reclamanta solicitase obligarea pârâtului la încheierea contractului de concesiune a terenului aparținând domeniului privat al municipiului, obținut urmare a câștigării licitației de către reclamantă.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că actul a cărui încheiere se solicită nu constituie un contract administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, întrucât nu vizează bunuri proprietate publică ale unității administrativ teritoriale. Prin urmare, arată tribunalul, nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor de concesiune sunt aspecte de competența judecătoriei, ca instanță de drept comun conform art. 1.pr.civ., neexistând vreun act normativ cu caracter special care să prevadă în competența instanței de contencios administrativ soluționarea unor astfel de litigii, în care nu sunt deduse judecății raporturi de drept public.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta - SRL, solicitând instanței casarea ei și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță aceluiași tribunal, ca instanță de contencios administrativ.
În motivarea recursului său, reclamanta a arătat că Primăria mun. B, care are calitatea de concedent în cauză, este o instituție publică administrativ-teritorială, iar contractul de concesiune are ca obiect un teren aflat în proprietatea acesteia; or, dreptul de concesiune fiind un drept real se exercită și încetează în regim de drept public. Exercitarea dreptului de concesiune în regim de drept public este accentuată de dreptul prevăzut în contractul-cadru de concesiune, unde la art. 14 lit. b se prevede că acesta poate înceta și "în cazul în care interesul național sau local o impune, prin denunțarea unilaterală de către concedent cu plata unei despăgubiri juste și prealabile în sarcina concedentului".
Contractul de concesiune este în mod evident un contract administrativ având ca obiect un teren aflat în proprietatea statului, or între dreptul de proprietate publică al statului și cel de proprietate privată al acestuia nu există diferențe, reglementarea lor fiind comună.
De asemenea, reclamanta a contestat în instanță refuzul nejustificat al pârâtului de a încheia contractul de concesiune, or acest refuz poate fi cenzurat doar de instanța de contencios administrativ.
Deși legal citat, intimatul pârât nu și-a trimis reprezentant în fața instanței și nici nu a depus întâmpinare la dosar.
Examinând prezentul recurs prin prisma motivelor invocate, Curtea îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta recurentă înțelege să contureze sfera contractelor administrative, nota în accepțiunea legii contenciosului administrativ, care și reglementează jurisdicția administrativă, dincolo de reglementările acestei legi.
Or, așa cum corect a reținut tribunalul, art. 2 alin. 1 lit. c definește actul administrativ ca "actul unilateralcu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică,executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".
Prin urmare, în accepțiunea legii contracte administrative sunt doar cele care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, iar nu și cele proprietate privată a statului sau unităților administrativ teritoriale, aici regăsindu-se distincția cu privire la care recurenta arată că nu ar exista între bunurile proprietate publică și cele proprietate privată.
Or, potrivit art. 2 alin. 1 lit. f din aceeași lege, contenciosul administrativ este "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născutfie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ,în sensul prezentei legi,fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".
Textul conturează limitele jurisdicției instanțelor de contencios administrativ, la care se adaugă, desigur, litigiile atribuite în competența instanțelor de contencios administrativ prin reglementări speciale, această ultimă ipoteză nefiind însă întrunită în speță.
Prima ipoteză a textului mai sus menționat ca acest conflict să fi izvorât dintr-un act administrativîn accepțiunea legiinu este, prin urmare, incidentă în speță.
Urmează a se analiza, din perspectiva celuilalt motiv de recurs, dacă cererea reclamantului urmărește a sancționa un refuz nejustificat al pârâtului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau interes legitim.
Curtea apreciază că refuzul nejustificat la care face referire textul mai sus redat vizează emiterea de acte administrative unilaterale, iar spre această concluzie ne duce interpretarea coroborată a art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, din lecturarea împreună a art. 8 alin. 1 (privind obiectul acțiunii judiciare) cu art. 18 alin. 1 (privind soluțiile pe care le poate pronunța instanța) versus art. 8 alin. 2 cu art. 18 alin. 4 rezultă că refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri vizează refuzul de eliberare a unui act administrativ sau de efectuare a unei operațiuni administrative, pe când refuzul de încheiere a unui contract administrativ se regăsește subsumat nu refuzului de soluționare a unei cereri potrivit art. 8 alin. 1, ci"itigiilor care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ"potrivit art. 8 alin. 2.
În lumina considerentelor ce preced, Curtea apreciază ca justă aprecierea tribunalului în sensul că nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor de concesiune a bunurilor din domeniul privat al unității administrativ teritoriale nu sunt supuse, potrivit legii nr. 554/2004 sau vreunei alte reglementări speciale, jurisdicției de contencios administrativ, ci sunt de competența judecătoriei, ca instanță cu plenitudine de competență, astfel că - în temeiul art. 312 alin. 1.pr.civ. - va respinge ca neîntemeiat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă - SRL împotriva sentinței civile nr. 1640 din data de 29.04.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a IX a Contencios Administrativ și Fiscal, in dosarul nr-, in contradictoriu cu intimatul - pârât PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 7 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./dact.2 ex.MN/MN
Jud. fond
Președinte:Monica NiculescuJudecători:Monica Niculescu, Eugenia Ion, Vasile Bîcu
