Anulare act administrativ . Sentința 317/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 3.03.2009
SENTINȚA CIVILĂ NR. 317
Ședința Publică din 26 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Răzvan Pătru
GREFIER: - -
S-a luat în examinare acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta din România, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantul lipsă avocat, pentru pârâtă se prezintă avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că s-au depus la dosar, prin registratura, din partea pârâtei note scrise însoțite de un set de înscrisuri.
Avocatul pârâtei depune la dosar, pentru comunicarea cu reclamantul, a unui exemplar de pe notele scrise însoțite de un set de înscrisuri, instanța înmânând avocatului reclamantului aceste înscrisuri.
Avocații părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri, pune în discuția părților excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea cauzei și excepția necompetenței Curții de Apel Timișoara în soluționarea cauzei și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Avocatul pârâtei solicită admiterea excepțiilor, întrucât Legea cultelor nr. 489/2006 prevede la art. 26 al.2 că pentru probleme de disciplină internă sunt aplicabile prevederile statutare și canonice.
Avocatul reclamantului solicită respingerea excepției necompetenței Curții de Apel în soluționarea cauzei, având în vedere faptul că natura juridică a actului atacat este una administrativă, cultele religioase fiind declarate prin lege ca fiind persoane juridice de utilitate publică, că nu poate fi îngrădit accesul liber la justiție, astfel că orice persoană se poate adresa instanței de judecată dacă este vătămată printr-un act administrativ. De asemenea solicită respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea cauzei având în vedere prevederile art. 5 al.2 din Legea nr. 554/2004, iar pe fond solicită admiterea acțiunii.
Avocatul pârâtei solicită respingerea acțiunii reclamantului.
CURTEA
Deliberând asupra prezentei acțiuni în justiție, constată:
1. Acțiunea reclamantului:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Timișoara -Secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. 267/59/3.03.2009, reclamantul - preot paroh al Bisericii din A - a solicitat, în contradictoriu cu din România, anularea hotărârilor Bisericii din România adoptate în 2 și 3 octombrie 2008, precum și suspendarea executării acestor hotărâri.
sa a arătat că hotărârile respective sunt nule, fiind adoptate cu încălcarea dispozițiilor art. 11 și 50 din Hotărârea de Guvern nr. 400/2008, privind Statutul Bisericii din România.
Reclamantul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin.1 din Statut, sinodul se întrunește de regula din 3 în 3 ani, în caz de nevoie poate fi convocat oricând. În caz excepțional se trimite invitație in scris cu o luna înainte, specificând locul, data și ordinea de zi exactă.
În calitatea sa de preot-paroh al Bisericii - A, reclamantul a arătat că a notificat la data de 25.09.2008 conducerea Bisericii - din România cu intenția reprezentanților parohiei de a participa la Sinod. Conform reclamantului, cererea a rămas fără răspuns. Deși textul art. 50 alin.1 din Statut impune obligativitatea comunicării ordinii de zi a lucrărilor, aceasta nu a fost comunicată celor care au participat la lucrările. Nu a fost prezentată nicio propunere spre dezbaterea celor prezenți la lucrările, deși prin hotărârile se statuează norme cu caracter imperativ care reglementează activitatea Bisericii și care au efect asupra tuturor enoriașilor si parohiilor.
Potrivit art. 11 alin.1 din Statut, în cadrul Bisericii - din România, guvernarea bisericii se realizează pe baza principiului sinodo-prezbiterial, conform căruia, în condițiile formulate de Canon, fiecare membru al comunității bisericești are dreptul de a participa la conducerea bisericii in mod direct sau prin reprezentanții săi legali, iar conform alin.2, organizarea si funcționarea Bisericii - din România respecta principiul parității, respectiv influența egală a elementului clerical și laic.
Reclamantul a considerat că modul în care a fost convocat și modul în care s-au derulat lucrările Bisericii - din România din zilele de 2 si 3 octombrie 2008 finalizate printr-o serie de hotărâri necomunicate nici pana la data promovării prezentei acțiuni, încalcă dispozițiile art. 50 alin.1 și art.11 din Statutul Bisericii și contravin principiilor care guvernează funcționarea Bisericii - din România, principii statuate și consolidate istoric in interiorul Bisericii si care sunt de esența cultului evanghelic-lutheran.
Reclamantul a apreciat că hotărârile Bisericii - din România emise în zilele de 2-3 octombrie 2008 au fost emise cu încălcarea drepturilor sale care derivă din calitatea sa de simplu enoriaș al Bisericii si cu ignorarea dispozițiilor art. 11 si art.50 din Statut, motive pentru care înțelege să se adreseze instanței de judecată pentru a obține anularea lor.
În drept, reclamantul a invocat art. 1, 7, 10 din Legea nr. 554/2004, art.11, 50 din Statutul Bisericii - din România.
2.Întâmpinarea pârâtei.
La termenul de judecată din 22.06.2009 pârâta din România a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiuni reclamantului ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării pârâta din România arată că reclamantul face o confuzie între diferitele organe ale bisericii, activitatea și rolul acestora, precum și prevederile statutului și ale canonului determinând posibilitatea membrilor bisericii de a participa în mod direct ori prin reprezentanți legali la activitatea acestor organe.
Potrivit art. 12 al.1 din Statutul Bisericii, este organul electoral suprem al parohiei și al protopopiatului, cu rol de reprezentare și administrare, legislativ și electoral.
Adunarea generală, este potrivit art. 12 al.2 organul electoral suprem al parohiei și al protopopiatului, cu rol de reprezentare și administrare.
este potrivit art. 13 este organul de guvernare și executiv al Bisericii din România, la toate nivelele.
Articolele 157-163 din Canon - Normele Bisericii din România reglementează componența, modul de convocare și competența acestuia, iar art. 159 arată expres că la lucrările pot fi invitați, conform ordinii de zi, diferiți funcționari sau angajați ai bisericii care participă doar cu drept de consfătuire la ședințele. Reclamantul nu este membru al și nu există o obligație de a invita persoane care nu au calitate de membru, astfel că reclamantului nu ia-u fost încălcate drepturile sale atunci când nu a putut participa personal la lucrările, chiar dacă a solicitat expres acest lucru.
Pârâta susține că nu au fost încălcate prevederile art. 11 al.1 din Statutul Bisericii și care prevede că guvernarea bisericii se realizează pe baza principiului sinodo - prezbiterial, fiecare membru al bisericii având dreptul să participe la conducerea bisericii în mod direct sau prin reprezentanții săi legali, în condițiile în care activitatea se realizează nu direct, ci prin intermediul reprezentanților legalii ai comunității bisericii.
a fost convocat conform prevederilor art. 4 din Statutul Bisericii, adică prin comunicarea fiecărui membru al a unei invitații în scris specificând locul, dat și ordinea de zi exactă.
Invitația a fost comunicată și domnului din A, delegat cu drept de vot, membru al.
Reclamantul a comunicat Episcopiei Biserici, o adresă cu nr. 118/2008 din 25.09.2008, înscris prin care reclamantul a comunicat episcopiei numele persoanei care a fost împuternicită, în ședința prezbiteriului din data de 24.09.2008, să se prezinte în numele parohiei arădene la lucrările, înscris ce dovedește că reclamantul a avut cunoștință de convocarea, iar din prevederile statutare nu există vreo obligație ca în mod expres și personal să i se comunice reclamantului informații privind lucrările.
La termenul din 26.20.2009, instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței instanței de contencios administrativ și excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, invocată ce.
3. Aprecierea instanței:
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța constată următoarele:
3.1Cu privire la excepțianecompetenței instanței de contencios administrativ, instanța precizează că a pus în discuția părților această excepție, raportată la natura juridică a actelor a căror anulare a solicitat-o reclamantul, instanța de contencios administrativ fiind competentă să soluționeze prezenta cerere numai în măsura în care actele respective au natură juridică administrativă.
Cu privire la natura juridică a actelor a căror anulare a solicitat-o domnul, instanța observă că aceasta contestă legalitatea unor hotărâri adoptate de Bisericii din România la datele de 2 și 3 octombrie 2008.
Conform art. 10 din Statutul Bisericii - din România - anexă la Hotărârea de Guvern nr. 400 din 9 aprilie 2008, privind recunoașterea Statutului Bisericii - din România, care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 296 din 16 aprilie 2008 - "- din România este o organizație autonomă care gestionează toate problemele proprii și își alcătuiește Canonul, legile și regulamentele interne specifice."
În privința Bisericii, art. 12 alin. 1 din Statut prevede că" este organul decizional suprem, cu rol de reprezentare și administrare, legislativ și electoral".
În raport cu aceste reglementări, Curtea observă că Bisericii din România este organul decizional al acestei biserici, a cărei organizare este autonomă în raport cu aceea a Statului Român.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".
În privința definiției autorității publice, potrivit art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin autoritate publică se înțelege "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".
Instanța observă că din România nu este organ de stat sau al unei unități administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, din România este una din cultele religioase recunoscute de Statul Român. Astfel, conform art. 49 alin. 1 din Legea nr. 489 din 28 2006, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007, " la data intrării în vigoare a prezentei legi, în România funcționează 18 culte recunoscute, conform anexei care face parte integrantă din prezenta lege", iar în anexa legii respective, la punctul 9, este menționată din România.
Or, conform art. 8 alin. 1 din Legea nr. 489/2006, "cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice".
Așadar, instanța reține că pârâta din România este persoană juridică de utilitate publică, iar potrivit art. 2 alin. 1 lit. b) teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sunt asimilate autorităților publice persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Având în vedere aceste reglementări legale, instanța reține că din România este asimilată unei autorități publice, având competența de a emite acte administrative.
Instanța reține însă că din faptul că din România este asimilată unei autorități publice nu rezultă că toate actele emise de aceasta sunt acte administrative. În acest sens, instanța subliniază că - potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 - nu sunt acte administrative toate actele emise de autorități publice, ci numai acele acte care - emanând de la astfel de autorități - sunt emise"în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".Urmează, așadar, ca instanța să evalueze dacă actele în cauză îndeplinesc aceste condiții.
În privința actelor contestate în prezenta cauză, instanța amintește că acestea sunt hotărâri adoptate de Bisericii din România.
Instanța observă că, inițial, domnul nu a depus la dosar copiile acestor hotărâri, susținând - astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din 22.04.2009, atașată la fila 67 dosar - că nu este în posesia acestora, dar că le contestă în integralitatea lor, pentru motive legate de modul de convocare a.
Fiind depuse la dosar aceste hotărâri, la filele 101-124, domnul nu a precizat alte motive de nulitate ale hotărârilor respective, și nici nu a indicat în ce constă vătămarea domniei sale prin adoptarea acelor hotărâri de către Sinod, astfel încât instanța a pus în vedere părților, la termenul din 22.06.2009, conform încheierii atașate la fila 136 dosar, să își expună punctul de vedere cu privire la natura juridică a actelor atacate, respectiv să argumenteze dacă acestea sunt sau nu acte administrative.
Examinând actele contestate în prezenta cauză, instanța amintește că acestea sunt hotărâri adoptate de Bisericii din România, hotărâri prin care sunt modificate Canonul, Normele Bisericii - din România și Regulamentul al Casei de Pensii și Ajutor al Bisericii.
Așadar, prin aceste hotărâri sunt modificate acte normative obligatorii pentru membrii Bisericii din România, în condițiile în care organul emitent, respectiv Bisericii respective, este organul decizional suprem, cu rol de reprezentare și administrare, legislativ și electoral, potrivit art. 12 alin. 1 din Statut.
Dat fiind caracterul normativ obligatoriu al acestor acte adoptate de Bisericii din România, instanța reține că acestea sunt emise în regim de putere publică, putere recunoscută oficial de Statul Român, care garantează autonomia organizatorică a cultelor religioase recunoscute legal.
În consecință, instanța reține că hotărârile contestate în prezenta cauză de domnul sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În consecință, instanța reține caracterul nefondat al excepției necompetenței instanței de contencios administrativ.
3.2. Cu privire la excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța reține că din România a invocat dispozițiile art. 26 alin.2 din Legea nr.489/2006 privind regimul general al cultelor, conform cărora " pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice".
Pârâta a învederat că, potrivit Capitolului IX (disciplina bisericească), art. 60 din Statutul Bisericii din România, comisiile disciplinare bisericești sunt competente să judece, printre altele, delictele de disciplină bisericească și plângerile și problemele privind administrarea bisericii, deci chiar domenii în care s-au adoptat hotărâri conform celor arătate mai sus, iar la alin.3 al art.60 din Statut se prevede că, procedura disciplinară bisericească este reglementată prin regulament separat.
Totodată, pârâta a arătat că punctul VI din Canonul (Normele) Bisericii reglementează Disciplina, stabilind competența comisiilor de disciplină și modul de soluționare a plângerilor, inclusiv cele formulate împotriva hotărârilor din domeniile în care s-au adoptat hotărârile atacate.
Astfel, la Capitolul, art.305 din Canon, se reglementează în mod expres plângerea administrativă formulată împotriva unei măsuri prejudiciabile.
La rândul său, domnul a invocat dispozițiile art. 21 din Constituția României precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la accesul liber la justiție, arătând că acest drept ar fi încălcat în cazul în care ar fi împiedicat să promoveze o acțiune judiciară împotriva actelor administrative emise de pârâtă și pe care le consideră nelegale.
sa a invocat și faptul că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 menționează expres, în art. 5, actele administrative împotriva cărora sunt inadmisibile acțiunile în justiție, fără a indica și actele administrative emise de cultele religioase.
În această privință, instanța observă, în primul rând, că domnul a contestat mai multe hotărâri adoptate de Bisericii din România, hotărâri prin care sunt modificate Canonul, Normele Bisericii - din România și Regulamentul al Casei de Pensii și Ajutor al Bisericii.
Deși domnul a precizat că înțelege să conteste toate hotărârile adoptate de Sinod în 2 și 3 octombrie 2008, instanța constată că domnul nu a indicat niciodată în ce au constat vătămările aduse domniei sale prin modificarea, a Normelor Bisericii - din România și a Regulamentul al Casei de Pensii și Ajutor al Bisericii. sa a contestat legalitatea acestor acte exclusiv prin prisma pretinsei nelegalități de convocare și de desfășurare a lucrărilor, aspect pe care instanța îl consideră ca ținând de un contencios administrativ obiectiv, care nu este permis a fi exercitat de către reclamant, care poate ataca în justiție numai actele administrative prin care au fost vătămate drepturile sau interesele sale legitime, astfel cum prevede și art. 1 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ, text conform căruia "orice persoanăcare se considerăvătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public".
Instanța reține, în absența oricărei precizări cu privire la vătămarea adusă reclamantului prin fiecare din actele adoptate de Sinod în 2 și 3 octombrie 2008, că domnia sa pare a contesta modificările aduse în privința procedurii disciplinare, având în vedere extrasul din procesul verbal al ședinței Conciliului din 2 și 3 octombrie 2008, atașat la fila 98 dosar, din care rezultă că în ședința respectivă Conciliul a decis inițierea procedurii disciplinare față de reclamantul și față de domnul
Așadar, în absența oricărei alte precizări din partea reclamantului, instanța nu poate reține existența unei vătămări pricinuite domniei sale prin modificarea, a Normelor Bisericii - din România și a Regulamentul al Casei de Pensii și Ajutor al Bisericii cu privire la alte aspecte decât cele referitoare la reglementarea procedurii disciplinare, aceasta fiind singura modificare care pare a afecta situația reclamantului.
Cu privire la hotărârile contestate de către reclamant și care aduc modificări procedurii disciplinare, instanța amintește că a reținut caracterul administrativ al acestora.
Cât privește dreptul persoanelor vătămate prin acte administrative de a contesta în justiție aceste acte, instanța precizează că acest drept este prevăzut de art. 51 din Constituția României. Conform art. 51 alin. 1 din Constituția României, "persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei". Conform alineatului al doilea al art. 51 din Constituția României, "condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică".
Excepțiile de la această regulă sunt reglementate de art. 5 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:
a) actele administrative ale autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;
b) actele de comandament cu caracter militar".
De asemenea, conform art. 5 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ, "nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară".
Pe de altă parte, o altă lege organică - respectiv Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor - prevede, la art. 26, următoarele:
(1) "pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii.
(2)Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice.
(3) Existența organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional".
Or, modificarea procedurii disciplinare este o problemă de disciplină internă a Bisericii din România.
În acest context, instanța reține că art. 26 din Legea nr. 489/2006 instituie o altă excepție de la regula posibilității contestării în justiție a actelor administrative vătămătoare, prevăzând deplina aplicabilitate a dispozițiilor interne ale cultelor religioase în problemele de disciplină internă.
Instituirea acestei excepții printr-o altă lege decât Legea contenciosului administrativ pare fi interzisă de dispozițiile art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Pe de altă parte, instanța observă că și Legea nr. 489/2006, ca și Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, este tot o lege organică, având în vedere dispozițiile art. 73 alin. 2 lit. s) din Constituția României. În aceste condiții, nu se poate reține o prioritate de aplicare a Legii contenciosului administrativ față de dispozițiile Legii nr. 489/2006. Dimpotrivă, dat fiind caracterul special al Legii nr. 489/2006, care reglementează organizarea cultelor religioase, instanța apreciază că dispozițiile acestei legi sunt aplicabile în prezenta cauză.
În ceea ce privește încălcarea accesului la justiție prin instituirea acestei excepții, instanța observă că pretinsa încălcare a art. 21 din Constituția României a fost examinată deja de către Curtea Constituțională prin decizia civilă nr.797/03.07.2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 575 din 30.07.2008.
În această decizie, raportându-se la dispozițiile art. 29 din Constituția României, Curtea Constituțională - respingând excepția de neconstituționalitate a art. art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor - a constatat că "alcătuirea cultelor religioase este compusă din totalitatea credincioșilor de o anumită religie, că ele sunt autonome față de stat și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. Așadar, cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entități statale, deoarece ele sunt autonome față de stat. Disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârșirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Cât privește statul, Curtea Constituțională reține că acesta este o organizație politică care își realizează atribuțiile prin exercitarea funcțiilor publice. Or, statul nu exercită funcții publice și în domeniul activității interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile și personalului cultelor religioase.
Față de acestea, Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 21 din Constituție privind accesul la justiție. Astfel,instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, Curtea reține că este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.
Deosebit de aceasta, Curtea constată că dispozițiile alin. (3) al textului criticat instituie garanția liberului acces la justiție pentru membrii clerului, în cazul contravențiilor și infracțiunilor, adică în cazul săvârșirii unor acte antisociale, stabilite prin norme generale.
Așadar, Curtea Constituțională reține că dispozițiile criticate nu restrâng dreptul personalului cultelor religioase de acces la justiție atunci când se urmărește restabilirea ordinii de drept în baza normelor juridice de aplicabilitate generală, ca de exemplu: materie civilă, comercială, administrativă, penală, contravențională etc."
Având în vedere caracterul general obligatoriu al hotărârilor Curții Constituționale, instanța nu poate ignora interpretarea dată de instanța de contencios constituțional tocmai cu referire la raportul dintre art. 21 din Constituția României și dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006. Instanța observă că reclamantul nu a invocat în prezenta cauză excepția de neconstituționalitate art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, pentru a învedera în fața Curții Constituționale alte motive de neconstituționalitate decât cele evaluate deja de către Curtea Constituțională.
În consecință, instanța va reține că, în raport cu dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 - dispoziții considerate de Curtea Constituțională ca respectând art. 21 din Constituția României, referitor la accesul la justiție - reclamantul nu poate ataca în justiție hotărârile emise de Bisericii din România în materie de procedură disciplinară, având deschisă numai calea reglementată de reglementările interne ale acestei Biserici.
Întrucât hotărârile adoptate de Bisericii din România în 2 și 3 octombrie 2008 se referă tocmai la probleme de procedură disciplinară, instanța reține că dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 interzic orice competență a instanțelor judecătorești în această materie, cu excepția - subliniată și de Curtea Constituțională - litigiilor privind acuzații de săvârșire a contravențiilor și infracțiunilor, adică în cazul săvârșirii unor acte antisociale, stabilite prin norme generale.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 paragraf 1 prin limitarea accesului la justiție, instanța constată că, într-adevăr, din dispozițiile legale menționate anterior rezultă că reclamantul nu poate contesta în justiție măsurile privind disciplina internă dispuse de.
Instanța subliniază că aplicabilitatea art. 6 paragraf 1 - inclusiv cu privire la accesul la justiție - este restrânsă la litigiile privind acuzațiile penale formulate împotriva unor persoane și la litigiile " asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil -. "
Or, prezenta cauză nu are un astfel de obiect, întrucât prin actele emise de și contestate de domnul nu s-a declanșat vreo procedură penală împotriva domniei sale. Totodată, domnul nu a menționat niciodată care ar fi acele drepturi cu caracter civil ce i-ar fi încălcate prin emiterea acestor acte de către, iar instanța subliniază că dreptul a face parte dintr-un cult religios sau dintr-un organ de conducere a unui astfel de cult nu are un caracter civil, acestea fiind singurele drepturi ce Ortodoxă fi fost încălcate prin emiterea actelor în litigiu de către pârâtă.
Din acest punct de vedere, instanța apreciază că nu este aplicabil art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului în cazul prezentului litigiu.
Însă chiar dacă s-ar reține aplicabilitatea art. 6 în cazul contestării unei reglementări privind disciplina internă a unui culte religios, instanța observă însă că - astfel cum a reținut și Curtea europeană a drepturilor omului în numeroase hotărâri pronunțate, una din ele fiind cea pronunțată în cauza Faimblat împotriva României (în paragraful 28), care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 141 din 6 martie 2009 - că "art. 6 & 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, însă căacest drept de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere. Totuși, aceste limitări nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa. Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 & 1 din Convenție decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit ( și alții împotriva Greciei, nr. 41.727/98, && 22 - 23, CEDO 2001-XII, și împotriva României, nr. 62.710/00, && 34 - 36, 26 ianuarie 2006)".
Instanța constată că în prezenta cauză reclamantului îi este interzisă contestarea în justiție a măsurilor de disciplină internă dispuse de, însă această limitare este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este proporțională cu scopul urmărit.
Cu privire la prevederea legală a limitării, instanța reține că limitarea este stabilită prin art. 26 alin.2 din Legea nr.489/2006 privind regimul general al cultelor, fiind îndeplinită cerința prevederii legale a acestei restricții.
Cu privire la scopul urmărit, acesta constă în protejarea libertății cultelor și al autonomiei de organizare a acestora. În acest sens, instanța reține că un control din partea instanțelor judecătorești ar constitui o ingerință în exercitare a unui alt drept protejat de Convenția europeană a drepturilor omului, și anume libertatea religioasă, drept reglementat de art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, conform articolului 9 al Convenției:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință sau de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora".
Curtea europeană a drepturilor omului subliniază în jurisprudența sa necesitatea respectării de către stat a libertății religioase, inclusiv cu privire la asigurarea libertății de organizare a cultelor religioase, iar o asemenea libertate este incompatibilă cu exercitarea unui control de către instanțele judecătorești asupra tuturor actelor pe care le implică organizarea bisericească
Cu privire la importanța libertății religioase într-o societate democratică, Curtea europeană a drepturilor omului a arătat - în hotărârea dată la data de 13 2001 în cauza Mitropolia și alții (Cererea nr. 45701/99), la paragraful 114 - că în conformitate cu articolul 9 al Convenției, libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă unul din fundamentele unei "societăți democratice", în sensul prevăzut de Convenție. Ea figurează, în dimensiunile sale religioase, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepțiilor lor despre viață, dar ea este în egală măsură un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Este vorba de pluralism - o cucerire scumpă în decursul secolelor -, substanțial într-o astfel de societate.
Dacă libertatea de religie relevă mai întâi de toate o credință interioară, ea, de asemenea, "implică" și libertatea de "a-și manifesta religia", în mod individual sau în colectiv, în particular sau în public și în cercul persoanelor care împărtășesc aceeași credință. Mărturisirea, prin grai și fapte, este legată de existența convingerilor religioase. Această libertate implică, alia, libertatea de a adera sau nu la o religie, precum și libertatea de a practica sau nu o religie (hotărârile Grce, 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 117, 31; autres -[GC], nr. 24645/94, 34, 1999-I). Articolul 9 enumeră formele diverse pe care le poate lua manifestarea religiei sau convingerii, și anume: cultul, învățământul, practicile și îndeplinirea ritualurilor. Totuși, articolul 9 al Convenției nu protejează orice act motivat sau inspirat de o religie sau credință (hotărârea Kalac, 1 iulie 1997, 1997-IV, l p. 209, 27).
Totodată, în paragraful nr. 117 al aceleiași hotărâri, Curtea europeană a drepturilor omului "mai reamintește că, în principiu,dreptul la libertatea de religie, așa precum este definit de Convenție,exclude aprecierea din partea statului a legitimității credințelor religioase sau a modalităților de exprimare a acestora. Măsurile statului care ar favoriza un conducător sau un organ al unei comunități religioase divizate, sau care ar viza constrângerea unei comunități sau a unei părți a acesteia în scopul de aop lasa, contrar voinței sale, sub o conducere unică, ar constitui, în egală măsură, o încălcare a libertății de religie. În societățile democratice, statul nu trebuie să întreprindă măsuri pentru a garanta ca comunitățile religioase să fie plasate sau să rămână sub o conducere unică (ibidem, 52)".
Curtea europeană a drepturilor omului subliniază, de asemenea, necesitatea asigurării autonomiei de organizare a cultelor, precizând, în paragraful nr. 1178 al aceleiași hotărâri, că "deoarece comunitățile religioase există tradițional sub forma unor structuri organizate, articolul 9 trebuie să fie interpretat în lumina articolului 11 al Convenției, care protejează viața asociativă de oricare ingerință nejustificată a statului. Prin prisma acestui punct de vedere, dreptul credincioșilor la libertatea de religie, care cuprinde dreptul de a manifesta religia în colectiv, presupune ca credincioșii să se poată asocia liber, fără intervenția arbitrară a statului. Într-adevăr,existența autonomă a comunităților religioase este indispensabilă pluralismului într-o societate democratică și își are locul chiar în centrul protecției oferite de articolul 9 al Convenției(hotărârea Hassan sus-citată, 62)".
În acest context, conform jurisprudenței sale constante, Curtea europeană a drepturilor omuluirecunoaște statelor părți la Convenție o anumită marjă de apreciere pentru a decide cu privire la necesitatea existenței și întinderii unei ingerințe, dar aceasta este efectuată împreună cu controlul european, care se extinde atât asupra legii, cât și asupra deciziilor care aplică legea respectivă. Sarcina Curții este de a determina dacă măsurile luate la nivel național sunt, în principiu, justificate și proporționale.
Având în vedere necesitatea protejării libertății religioase, instanța apreciază că excluderea controlului judiciar statal asupra măsurilor de disciplină internă ale Bisericii are un spot legitim, protejat inclusiv prin textele Convenției europene a drepturilor omului.
Cu privire la caracterul proporțional al acestei limitări a accesului la justiție, instanța observă că această restricție este limitată exclusiv la măsurile de disciplină internă.
Astfel, dacă art. 26 alin. 1 și 2 din Legea nr.489/2006 prevăd aplicabilitatea exclusivă a prevederilor statutare și canonice pentru problemele de disciplină internă, precum și posibilitatea înființării de organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii, instanța reține că art. 26 alin. 3 din Legea nr.489/2006 limitează expres această libertate de organizare la nivel disciplinar, statuând că "existența organelor proprii de judecatănu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional".
Așadar, în situația invocării săvârșirii unor fapte grave, susceptibile a fi calificate drept contravenții sau infracțiuni, accesul la instanțele judecătorești de drept comun este garantat, situație în raport cu care instanța apreciază că această limitare este proporțională cu scopul urmărit, respectiv cu necesitatea protejării organizării interne a bisericilor.
Instanța subliniază, în acest context că recunoașterea unei competențe a instanțelor în exercitarea controlului reglementării și aplicării unor măsuri disciplinare implică, în mod inevitabil, efectuarea de către instanțele judecătorești a unor aprecieri cu privire la chestiuni de natură exclusiv religioasă și care exced în mod indiscutabil unui control de legalitate.
Or, sub acest aspect, rezultă cu evidență imposibilitatea instanțelor judecătorești de a face o apreciere a gravității unei abateri disciplinare sau cu privire la individualizarea sancțiunii disciplinare care se impune a fi aplicată. Astfel de aprecieri nu pot fi făcute în afara cunoașterii regulilor religioase aplicabile și a importanței acestor reguli sau reglementări, chestiuni pe care o instanță judecătorească laică nu le-ar putea evalua.
Având în vedere aceste aspect, instanța apreciază că în măsura în care art. 6 paragraf 1 ar fi incident în prezenta cauză, interzicerea accesului la instanțele judecătorești pentru contestarea reglementărilor de disciplină internă îndeplinește cerințele unei limitări proporționale și necesare într-o societate democratică în scopul protejării libertății de organizare a cultelor religioase.
Având în vedere aceste aspecte, instanța va admite excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, și va respinge acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta din România.
Având în vedere că instanța nu este competentă să soluționeze fondul litigiului, față de dispozițiile 15 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ, instanța va respinge, pentru aceleași motive, și cererea de suspendare a executării actelor a căror anulare o solicită reclamantul.
Cu privire la calea de atac împotriva hotărârii, având în vedere dispozițiile art. 20 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora "hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", instanța reține că împotriva prezentei hotărâri se poate exercita calea de atac a recursului în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii către părți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția necompetenței instanței de contencios administrativ
Admite excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești.
Respinge acțiunea formulată de reclamantul, - preot paroh al Bisericii din A, domiciliat în mun. A,- județ A, în contradictoriu cu pârâtadin Româniacu sediul în municipiul C-N, Bulevardul 21 2. nr. 1, județ
Respinge cererea de suspendare a executării actelor a căror anulare o solicită reclamantul.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Pronunțată în ședința publică din 26.10.2009.
PREȘEDINTE, GREFIER
- - - -
Se comunică:
- reclamantului -, - domiciliat în mun. A,- județ A
- pârâtei - din România cu sediul în municipiul C-N, Bulevardul 21 2. nr. 1, județ
Red./09.11.2009
Tehnored. / 25.11.2009/ 4 ex.
Președinte:Răzvan PătruJudecători:Răzvan Pătru
