Anulare act administrativ . Sentința 797/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR.797
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 12 02 2010
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: Bîcu Vasile
GREFIER- - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta FEDERAȚIA ROMÂNĂ DE, având ca obiect anulare act administrativ.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 05 02 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta sentință, când Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea pentru data de 12 02 2010.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la 17.02.2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta FEDERAȚIA ROMANǍ DE solicitând anularea măsurii suspendării sale pentru 4 etape dispuse de către Biroul al Federației Române de în ședința de 16.12.2008 și obligarea pârâtei la plata de daune interese constând în contravaloarea remunerațiilor neîncasate pe timpul suspendării și daune de imagine în cuantum de 20.000 lei, precum și plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că Ia data de 05.11.2008 și la data de 10.11.2008, a fost delegat de către forurile competențe ale Federației Române de să arbitreze meciurile din etapele V și VI ale Campionatului Național de - A 2008 -2009 dintre echipele T și S (etapa V) și Clubul Sportiv Universitatea B și Clubul Sportiv U- CN( etapa VI).
Ulterior acestor două partide de baschet la mai bine de o lună de Ia epuizarea acestora, mai precis la data de 17.12.2008, a aflat, în mod incidental (din accesarea -ului de internet al Federației), faptul că în ședința din data de 16.12.2008 a Biroului atât el cât și o colegă a sa au fost suspendați pentru 4 etape, respectiv pentru etapele XIII, XIV, XV și XVI ale Campionatului Național de - A, "Ca urmare a memoriilor depuse de unele echipe privind desfășurarea jocului de baschet și a unor înregistrări video".
Având în vedere toate aceste lucruri, a solicitat Federației Române de, luarea de măsuri urgente, arătând că i-au fost încălcate și cele mai elementare drepturi, nefiindu-i comunicat în nici un fel decizia, memoriile sau măcar data Ia care a avut loc ședința în care a fost suspendat, arătând astfel că contestă decizia luată, solicitând în subsidiar să i se comunice toate actele care au stat Ia baza emiterii acestei decizii pentru a-și putea pregăti apărarea în fața instanței de judecată.
Astfel, consideră că sunt îndreptățit Ia introducerea prezentei acțiuni, din următoarele motive:
1. Decizia luată de către Biroul al Federației Române de, este lovită de nulitate absolută deoarece a fost luată de către o instanță necompententă.
Astfel, așa cum a arătat, singurul organ abilitat să ia decizii în materia sancționării arbitrilor de baschet este Colegiul Central al de, acest fiind abilitat în acest sens de prevederile art. 117 din Statutul - (,Colegiul Central al sesizează și propune judecarea și sancționarea arbitrilor în conformitate cu Regulamentul de Disciplină").
Acest lucru este confirmat de conducerea Federației, care în cuprinsul procesului verbal nr. 3 din data de 27.12.2008 recunoaște faptul că procedura de suspendare a reclamantului a fost încălcată (", prin președintele va prezenta Biroului solicitarea ca deciziile de sancționare a arbitrilor să fie luate respectând o succesiune firească. În urma rapoartelor (sesizărilor) primite de către Comisia ă aceasta va însărcina Judecătorul Unic cu analizarea situațiilor problemă, urmând ca acesta să-și dea verdictul și să îl transmită Comisiei Comisia ă trimite hotărârea Judecătorului Unic pentru a fi discutată și pentru a se hotărî sancțiunile pe care le consideră de cuviință și respectarea, urmând ca acestea să fie comunicate Comisiei e /Biroului pentru validare").
Un alt argument ce vine în sprijinul celor afirmate este cuprins în cadrul art. 159, lit. b, pct. II din Statutul - ("Biroul reprezintă instanța de judecată a tuturor deciziilor și hotărârilor atacate prin recurs, cu respectarea Regulamentului de disciplină"), care arată foarte clar că Biroul al Federației Române de reprezintă instanța de recurs pentru toate deciziile luate în primă instanță de forurile inferioare ale Federației.
2. Toate aceste hotărâri au fost luate cu încălcarea flagrantă a prevederilor constituționale referitoare la dreptul Ia apărare și liberul acces Ia justiție.
În acest sens învederează instanței de judecată faptul că nu a avut cunoștință, nefiindu-i comunicate, de memoriile echipelor în baza cărora a fost suspendat, nu a știut și încă nu știu care dintre echipele arbitrate de către el a efectuat aceste memorii, de asemenea nu a avut cunoștință de data și locul în care s-a ținut ședința în care a fost suspendat, totodată nu i s-a comunicat niciodată decizia sa de suspendare și nu în ultimul rând nu i s-a garantat în nici un fel măcar vreo șansa de putea avea vreo apărare în ceea ce îl privește.
De asemenea nu a avut acces la ele niciodată, deși a solicitat aceste lucruri de nenumărate ori (mai precis de trei prin intermediul unor cereri scrise depuse la Registratura Federației), Ia regulamentele exacte și în vigoare de la data suspendării sale, toate aceste date fiind preluate de către el de site-ul Federației.
În acest sens arată instanței faptul că au fost încălcate prevederile art. 6 parag 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede faptul ca orice persoană are dreptul Ia judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
Astfel, autorii Convenției au sistematizat textul art. 6, împărțind garanțiile procedurale în garanții generale, prevăzute în primul paragraf, aplicabile oricărei proceduri care intră în câmpul de reglementare al art. 6 și în garanții speciale în materie penală, prevăzute în paragrafele 2 și 3 ale textului.
În privința accesului Ia justiție, Curtea reține faptul că odată cu existența unui litigiu civil, dreptul de acces la un tribunal constituie un element inerent al tuturor garanțiilor procedurale prevăzute în Convenție. În lipsa accesului la justiție în materie civilă, în concepția Curții, toate celelalte garanții de procedură sunt inutile, întrucât ele se grefează pe liberul acces la o instanță. Nu este însă suficientă posibilitatea formală de a angaja o acțiune, ci este necesar ca accesul Ia justiție să fie efectiv.
Mai trebuie spus că dreptul la acces liber la justiție nu se circumscrie decât domeniului de aplicabilitate a art. 6:,contestații asupra unor drepturi și obligații civile" și,acuzație în materie penală". În materie penală însă, accesul la justiție cunoaște o accepție diferită față de accesul la justiție în materie civilă, implicând mai degrabă dreptul de a supune analizei unui judecător o acuzație de natură penală, decât dreptul de acces la un judecător.
În accepțiunea dată de organele jurisdicționale create prin Convenție, noțiunea de acces efectiv la justiție implică în primul rând obligația statelor de a acorda tribunalului o competență de plină jurisdicție pentru a-i permite să examineze cauza pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept.
Această exigență nu implică însă, cel puțin în materia actelor administrative, obligativitatea unui control de oportunitate, fiind suficient, pentru a fi respectate dispozițiile art. 6, un control de legalitate (astfel se impunea în cazul său în lipsa unei comunicări în ceea ce îl privește a învinuirii măcar garantarea unei cai de atac și comunicarea implicită și obligatori a deciziei de suspendare motivate atât în fapt cât și în drept).
În al doilea rând, accesul efectiv la justiție implică obligația pozitivă a instanțelor de a asigura în mod real posibilitatea oricărei persoane de a-și susține cauza în fața unui judecător.
Dincolo de aspectele privind contactarea unui avocat relevate de cauzele sau și, una dintre hotărârile cele mai interesante în materie este cea din cauza Airey.
În reglementarea Ia nivelul statelor contractante a dreptului la acces la un tribunal, Curtea le recunoaște însă acestora o anumită marjă de apreciere, instanța europeană mulțumindu-se să verifice dacă prin limitările stabilite de către state nu se afectează însăși substanța dreptului și dacă scopul urmărit prin limitările respective este proporțional cu mijloacele utilizate. Astfel, statele pot să impună anumite condiții pentru introducerea unei acțiuni judecătorești - precum plata unor taxe de timbru, introducerea acțiunii într-un anumit termen sau alte condiții de formă și de fond - cât timp acestea sunt rezonabile. În acest sens trebuie menționat că instanța europeană este destul de exigentă în analiza caracterului rezonabil al acestor limitări. De exemplu, a decis că impunerea unei autorizații ministeriale pentru ca un deținut să poată comunica cu un avocat nu este o limitare rezonabilă a accesului liber la justiție.
În privința noțiunii de instanță, și asupra cerințelor pe care aceasta să le întrunească pentru a fi recunoscută ca atare de instanța de contencios european, s-a reținut de către C faptul că un,tribunal" se caracterizează prin rolul său jurisdicțional: acela de a tranșa, pe baza unor norme juridice și în cadrul unei proceduri organizate, orice chestiune privind cauza ce i-a fost adusă spre rezolvare.
Tribunalul trebuie, de asemenea, să îndeplinească anumite condiții - independență, imparțialitate etc. - care figurează în chiar textul art. 6 pentru a putea fi numit astfel.
Pe de altă parte, însă, prin,tribunal" în sensul art. 6 nu se înțeleg doar jurisdicțiile în sens clasic, integrate într-o structură judiciară ordinară din statul în cauză. În consecință, dacă instanțele clasice care statuează în primă instanță sunt, fără îndoială,tribunal" în accepțiunea europeană a termenului, rămâne de analizat dacă situația celorlalte organe care tranșează diverse litigii de natură civilă, penală, constituțională sau administrativă".
Într-o primă situație ușor specială se află instanțele de apel și de recurs. C puțin în materie civilă, Convenția nu impune statelor obligația de a crea instanțe de apel sau de recurs, însă, în măsura în care statele membre au ales să creeze astfel de instanțe, părțile contractante trebuie să se asigure că în fața acestora sunt respectate exigențele dreptului Ia un proces echitabil. Pe de altă parte, însă, organele de la Strasbourg au recunoscut totuși anumite particularități ale procedurilor în apel sau în recurs, precizând că pentru a verifica echitabilitatea procedurii, procesul trebuie privit în ansamblu și nu distinct pe fazele sale. Elementul de care trebuie să se țină seama în aprecierea respectării exigențelor procesului echitabil în fața instanțelor de apel sau de recurs este rolul pe care acestea îl au în cadrul ansamblului procedurii. Cu cât rolul acestora este mai redus, cu atât exigențele pe care trebuie să le îndeplinească procedura din fața lor sunt mai reduse.
Revenind Ia speță, anume asupra aplicabilității prevederilor art. 6 acelor organe administrative sau cu o natură asemănătoare chemate să tranșeze diverse litigii, de foarte multe ori de natură patrimonială sau cu implicații patrimoniale.
Intrând în această categorie diversele organele disciplinare - cum ar fi, în sistemul român, Consiliul Medicilor, Consiliul de Disciplină al barourilor etc. - organele administrativ jurisdicționale - cum ar fi Curtea de Conturi - autoritățile care examinează recursurile grațioase sau alte asemenea organisme - spre exemplu, comisiile de disciplină a federațiilor sportive.
Prin,tribunal" Curtea nu înțelege doar instanțele clasice, ci orice organ care tranșează litigii, în baza unor norme și a unei proceduri, astfel de organe ar putea fi socotite tribunale, în sensul Convenției, iar, dacă obiectul litigiului este de natură civilă sau penală, ar putea intra în discuție art. 6.
Totuși, atunci când aceste organe examinează numai recursuri,strict grațioase" ele nu sunt,tribunal", iar art. 6 nu li se aplică. Spre exemplu, s-a judecat astfel în ipoteză existența în dreptul italian, în care o parte dintre actele administrative pot fi atacate pe calea unei proceduri obținute în contencios sau pe calea unui recurs extraordinar Ia Președintele Italiei care poate să anuleze decizia administrativă. Aceasta din urmă procedură nu este acoperită de art. 6 pentru că Președintele italiene nu este un tribunal, recursul în fața sa fiind strict grațios în opinia Curții.
Principala problemă pe care o ridică astfel de proceduri, este aceea a independenței și imparțialității judecătorilor, care, de aproape fiecare dată, se identifică cu o parte a procesului, fiind astfel departe de a fi independenți față de parte și, de cele mai multe ori, față de executiv. Ar însemna, în aceste condiții, ca pentru aproape orice astfel de procedură, Curtea să constate o violare a Convenției. Instanța europeană a infirmat însă o astfel de analiză, stabilind, printr-o jurisprudență constantă, că exigențele unui proces echitabil sunt respectate în măsura în care decizia unei astfel de instanțe poate fi atacată în fața unui tribunal, care să respecte toate garanțiile prevăzute de art. 6.
De asemenea un ultim aspect ce trebuie avut în vedere în ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 6 din Convenție se referă la calitatea tribunalului care a judecat în cauza de față.
Curtea afirmă deseori că mecanismul de garantare al Convenției vizează protecția unor drepturi efective și concrete, și nu a unor drepturi teoretice și iluzorii. În acest context, este insuficient faptul că statele permit accesul Ia justiție, ci trebuie obligatoriu ca tribunalul în cauză să îndeplinească anumite calități pentru a putea fi numit tribunal. Curtea a precizat acest lucru într-una dintre deciziile sale dintre cele mai importante afirmând că rolul jurisdicțional al unui organ nu este suficient pentru ca acesta să fie apelat ca tribunal, ci trebuie ca acest organ să răspundă unei serii de garanții procedurale, între care cele mai importante sunt independența și imparțialitatea membrilor care îl compun. Însăși ideea de justiție conduce la această concluzie fiind greu de imaginat echitatea în lipsa celor două aspecte care trebuie să caracterizeze activitatea jurisdicțională.
Totodată acesta trebuie să respecte principiile oralității, publicității, contradictorialității procesului civil.
Astfel, independența tribunalului este calitatea acestuia de a nu primi ordine ori sugestii, de orice natură, sau, cu alte cuvinte, capacitatea de a decide singur asupra litigiului., la rândul său, este calitatea celui care statuează după cum îi dictează conștiința, păstrând balanța egală între acuzare și apărare. Pe scurt, independența presupune absența oricărei subordonări - sau nici o legătură cu vreun terț - pe când imparțialitatea se analizează doar în raport de magistrat - adică fără a face vreo referire Ia vreun terț. Pe de altă parte însă, se observă astfel că cei doi termeni sunt apropiați, pentru că o justiție independentă are toate șansele să fie și imparțială, independența fiind una dintre condițiile prealabile pentru imparțialitate. De aceea, vom analiza mai întâi condițiile care sunt cerute unei instanțe pentru a fi socotită independentă, în raport de exigențele Curții.
Mai înainte însă trebuie precizat, ca o condiție fundamentală, că tribunalul trebuie să fie prevăzut de lege, exigență care vizează în principal instanțele extraordinare (lucru inexistent în cauza noastră, subsemnatul fiind judecat de o instanță ce nu avea competențe în acest sens nefiind prevăzută de statutul Federației ca fiind ca atare) Convenția interzicând astfel crearea de tribunale ad hoc. Legea trebuie să fixeze nu doar competențele instanței și procedura, ci însăși modul de creare al acesteia. Totuși, Comisia a declarat compatibilă cu art. 6 legea austriacă care, după ce stabilea principiile de bază în funcționarea unui tribunal de muncă, lăsa Ia dispoziția executivului crearea, în caz de nevoie, a unei astfel de instanțe.
Prin urmare, ținând seama de toate aceste considerente, consideră că i s-a încălcat în mod clar dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și accesul liber la justiție, așa cum sunt acestea prevăzute în cuprinsul Convenției, prin numeroasele abuzuri la care a fost supus de conducerea Federației Române de.
3. De asemenea arată faptul că toate regulamentele existente în momentul de față sunt neclare și neprofesioniste, având numeroase neclarități și suprapuneri de competențe între organele jurisdicționale.
Altfel, învederează instanței faptul că numeroase dintre aceste Statute și Regulamente nu au fost aprobate în conformitate cu prevederile, nefiind supuse votului Adunării Generale.
Totodată suntem prezenți în fața unei decizii luate la distanță de mai bine de o lună de terminarea meciurilor incriminate, aceasta nefiind luată în termenul legal de 4 zile de la finalul oricărei partide, fiind astfel tardivă. De asemenea această decizie presupune că a fost luată la sesizarea unor echipe și a unui evaluator al arbitrajului prestat de către el, încălcând astfel din nou prevederile statutare care prevăd expres (partea introductivă a cererii) faptul că propunerile referitoare Ia suspendarea arbitrilor sunt făcute doar de comisarul de meci, care este singurul care poate evalua calitatea arbitrajului, funcția de evaluator neexistând în cadrul.
De altfel dorind rezolvarea cât mai rapidă a litigiului existent având în vedere faptul că nu i-au fost comunicare nici unul dintre motivele suspendării, în data de 07.01.2009 a depus la registratura o cerere prin care solicita eliberarea de copii conforme cu originalul a unor acte, o parte dintre ele fiind deja publicate pe site-ul Federației Române de. Răspunsul primit Ia această cerere (anexăm de asemenea la prezenta solicitare) a fost, citez: "În ceea ce privește eliberarea de copii, conform cu originalul, acestea vor fi puse Ia dispoziție, conform normativelor în vigoare, instanței de judecată la solicitarea acesteia" prin aceasta încălcându-se art. 6 și 7 din legea 544 din 12 octombrie 2001.
Văzând această dovadă de rea-credință din partea pârâtei, în data de 12.02.2009 a adresat un nou memoriu Ministerului T și Sportului (înregistrat sub nr. 528), iar mai mult în data de 13.02.2009 (47/13.02.2009) a adresat o nouă adresă, prin care solicită comunicarea acelorași date în baza cărora a fost suspendat.
Prin urmare, ținând seama de prevederile art. 2 lit. b și c, art. 7 alin. 1 și 7, art. 8, art. 10 alin. 1, art. 11 alin. 1, art. 17 alin. 1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, cât și a prevederilor art. 12.3.12, art. 12.3.20, art. 4.2.2.1, art. 4.2.2.6, art. 106 lit. h, art. 117, art. 159 lit. b pct. II din Statutul, consideră că sunt îndreptățit la admiterea prezentei cereri și anularea măsurii suspendării pentru 4 etape dispuse de către Biroul al Federației Române de în ședința de 16.12.2008, cât și obligarea pârâtei la plata de daune interese constând în contravaloarea remunerațiilor neîncasate pe timpul suspendării și daune de imagine în cuantum de 20.000 lei.
În probațiune, reclamantul solicită proba cu înscrisuri.
La 28.05.2009, pârâta a depus întâmpinare, solicitând instanței să respingă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul, pentru următoarele considerente:
Invocăm excepția necompetenței materiale a Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția Contencios Administrativ.
Potrivit art. 3 pct. 1 Cod proc civ, Curțile de apel judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale.
Apreciază că în speță acest text legal nu este aplicabil, pentru următoarele considerente:
- Federația Română de este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă, neguvernamentală, apolitică și fără scop lucrativ, constituită în conformitate cu legea nr. 69/2000 și OG nr. 26/2000, înscrisă în Registrul Federațiilor de la Grefa Tribunalului București;
- Federația Română de nu este o autoritate administrativă centrală, care să poată determina competența Curții de APEL BUCUREȘTI;
- actele emise de Federația Română de nu sunt acte administrative, în sensul legii nr. 554/2004, invocată de reclamant în motivarea în drept a cererii de chemare în judecată;
- măsura sancționării, atacată de reclamant, nu este un act administrativ, în sensul legii nr. 554/2004.
II. Pe fondul cauzei, învederează următoarele:
1. Cu privire la solicitarea de a se anula măsura suspendării pentru 4 etape a reclamantului
Reclamantul a fost suspendat pentru etapele XIII-XVI ale Campionatului Național de - Întrucât toate aceste etape s-au desfășurat deja, apreciază că acest capăt de cerere a rămas fără obiect.
În subsidiar, învederează faptul că măsura suspendării a fost luată de organul competent, în conformitate cu dispozițiile statutare.
Astfel:
Federația Română de are, printre atribuțiile principale, și judecarea litigiilor sportive dintre membrii săi (cluburi, secții de baschet, asociații, antrenori, arbitri, observatori și alte persoane oficiale) privind activitatea de baschet, adoptând hotărârile și măsurile corespunzătoare (art. 14 lit. t din Statut).
Biroul are următoarele atribuții (art. 87):
organizează, coordonează, conduce și controlează, între Generale, întreaga activitate din domeniul jocului de baschet și adoptă hotărâri și măsuri organizatorice, tehnice, economice și administrative, pentru bunul mers al acesteia;
asigură realizarea programelor, planurilor de activitate și hotărârilor Generale și acționează pentru respectarea Statutului, regulamentelor și normelor generale ale Federației;
organizează și coordonează activitatea antrenorilor, arbitrilor și instructorilor de baschet;
acționează pentru instaurarea unui climat de ordine și disciplină intonate domeniile activității de baschet;
adoptă măsuri în urma analizelor, rapoartelor și informărilor privind:
II. activitatea comisiilor și colegiilor centrale, a asociațiilor județene cu secții de baschet, a antrenorilor, arbitrilor și a altor domenii de activitate de baschet.
Față de aceste dispoziții statutare, Biroul este unicul organism competent să coordoneze, să controleze și să dispună măsuri față de activitatea arbitrilor.
2. Cu privire Ia capătul de cerere privind obligarea subscrisei la plata de daune-interese.
Solicită obligarea reclamantului la plata taxei de timbru corespunzătoare pretențiilor formulate, conform art. 2 din Legea nr. 146/1997, sub sancțiunea anulării acestui capăt de cerere.
Solicită respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata de daune-interese ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul nu a făcut dovada unui prejudiciu material sau moral care ar trebui reparat prin acordarea de daune-interese.
Măsura suspendării pentru 4 etape, chiar dacă ar fi desființată de instanță, nu a putut aduce prejudicii materiale certe reclamantului, întrucât nu există certitudinea că reclamantul ar fi fost desemnat să arbitreze vreun meci în aceste etape.
Procedura desemnării arbitrilor pentru fiecare etapă implică tragerea Ia sorți. Întrucât numărul arbitrilor este mai mare decât numărul meciurilor din fiecare etapă, nu este posibil ca fiecare arbitru să arbitreze în fiecare etapă câte un meci. Deci este posibil ca reclamantul să nu fi fost desemnat prin tragere la sorți la niciunul din meciurile etapelor XIII - XVI, din cadrul cărora a fost suspendat. Iar arbitrii primesc remunerația doar în funcție de numărul meciurilor arbitrate, nu și după alte considerente.
Față de acestea, apreciază că prejudiciul nu are caracter cert cu privire la existența sa, ci doar unul eventual, și drept urmare nu se poate dispune repararea acestuia.
Reclamantul solicită și repararea unui prejudiciu moral, constând în atingerea dreptului la imagine, fără a preciza însă în ce anume constă această atingere și ce prejudicii i-au fost aduse, în mod concret.
Curtea a considerat că este competentă să soluționeze această cerere, deoarece pârâta este o autoritate publică în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, text de lege potrivit căruia sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obțiinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Pe de altă parte, măsura luată de pârâtă este un act administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, deoarece este un act unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Curtea a încuviințat părților proba cu înscrisuri.
Curtea reține că în baza art. 21 din Constituția României, orice persoană are acces liber la justiție, iar jurisdicțiile administrative sunt facultative. Așadar, reclamantul are dreptul să se adreseze unei instanțe judecătorești, în cazul încălcării dreptului la exercitarea profesiei sale. De aceea, potrivit art. 21 din Constituția României, instanțele judecătorești au competența generală de soluționare a cererii reclamantului.
În privința competenței materiale, Curtea a considerat că este competentă să soluționeze această cerere, deoarece pârâta este o autoritate publică în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, text de lege potrivit căruia sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obțiinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Pe de altă parte, măsura luată de pârâtă este un act administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, deoarece este un act unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
De asemenea, Curtea a apreciat că cererea nu trebuie timbrată deoarece vizează un conflict de muncă între părți.
Din probele administrate, Curtea reține că Ia data de 05.11.2008 și la data de 10.11.2008, reclamantul a fost delegat de către forurile competențe ale Federației Române de să arbitreze meciurile din etapele V și VI ale Campionatului Național de - A 2008 -2009 dintre echipele T și S (etapa V) și Clubul Sportiv Universitatea B și Clubul Sportiv U- CN( etapa VI).
În ședința din data de 16.12.2008 a Biroului, reclamantul a fost suspendat pentru 4 etape, respectiv pentru etapele XIII, XIV, XV și XVI ale Campionatului Național de - A, "Ca urmare a memoriilor depuse de unele echipe privind desfășurarea jocului de baschet și a unor înregistrări video".
Hotărârea Biroului de sancționare a reclamantului este nulă deoarece:
- reclamantul nu a fost anunțat de procedura disciplinară desfășurată împotriva sa pentru a i se da posibilitatea să se apere;
- Comisia de Soluționare a, potrivit art. 4.2.2.6 din Regulamentul de disciplină este competentă să decidă sancțiunile după 4 zile de la primirea raportului comisarului jocului cât și a oricărei informații pertinente;
- Biroul nu este competent să sancționeze, în primă instanță, pe arbitri, ci ca instanță de recurs, potrivit art. 159, lit. b, pct. II din Statutul;
- sancționarea arbitrilor se face doar în termen de 4 zile de la primirea raportului comisarului jocului cât și a oricărei informații pertinente, potrivit art. 4.2.2.6 din Regulamentul de disciplină.
Din aceste motive, în baza art. 1 și 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite cererea și va anula măsura suspendării reclamantului pentru 4 etape (etapele V și VI ale Campionatului Național de - A 2008 -2009) dispusă de către Biroul al Federației Române de în ședința de 16.12.2008.
Având în vedere că reputația profesională a reclamantului a avut de suferit prin sancționarea sa nelegală, măsura sancționării sale fiind publicată pe site-ul, putând fi astfel cunoscută de orice persoană, cunoaștere în urma căreia este posibilă modificarea percepției publice asupra activității reclamantului, în baza art. 18 alin. 4 lit. e din Legea nr. 554/2004, Curtea va obliga pe pârâtă la 10 000 lei cu titlu de daune morale către reclamant.
Curtea va reține că daunele materiale reprezentând contravaloarea remunerațiilor neîncasate pe timpul suspendării nu pot fi acordate reclamantului deoarece prejudiciul invocat nu are caracter cert. Nu există certitudinea că reclamantul ar fi fost desemnat să arbitreze vreun meci în aceste etape. Procedura desemnării arbitrilor pentru fiecare etapă implică tragerea Ia sorți. Întrucât numărul arbitrilor este mai mare decât numărul meciurilor din fiecare etapă, nu este posibil ca fiecare arbitru să arbitreze în fiecare etapă câte un meci. Deci este posibil ca reclamantul să nu fi fost desemnat prin tragere la sorți la niciunul din meciurile etapelor XIII - XVI, din cadrul cărora a fost suspendat. Iar arbitrii primesc remunerația doar în funcție de numărul meciurilor arbitrate, nu și după alte considerente.
În baza art. 274. proc. civ. Curtea va obliga pe pârâtă la 6620 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTǍRǍȘTE:
Admite cererea formulată de reclamantul, cu domiciliul ales la Societatea Civilă de Avocați, și " în B,-,. 1,. 6, sector 5 în contradictoriu cu pârâta FEDERAȚIA ROMÂNĂ DE cu sediul în B,-, sector 2.
Anulează măsura suspendării reclamantului pentru 4 etape (etapele V și VI ale Campionatului Național de - A 2008 -2009) dispusă de către Biroul al Federației Române de în ședința de 16.12.2008.
Obligă pe pârâtă la 10 000 lei cu titlu de daune morale către reclamant.
Obligă pe pârâtă la 6620 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.02.2010.
PREȘEDINTE GREFIER
- - - -
Red. jud. /4 ex./03.03.2010
Președinte:Bîcu VasileJudecători:Bîcu Vasile
