Anulare act administrativ fiscal. Decizia 1077/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 24.06.2009
DECIZIA CIVILĂ NR.1077
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 08.10.2009
PREȘEDINTE: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 2: Diana Duma
JUDECĂTOR 3: Maria Belicariu
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.161/18.02.2009, pronunțată în dosarul nr-, al Tribunalului C-S, în contradictoriu cu reclamanții - intimați, și și cu pârâții - intimați PREFECTURA JUDEȚULUI S prin COMISIA JUDEȚEANĂ PENTRU APLICAREA LEGII NR.290/2003, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C-S, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamantul - intimat personal și în reprezentarea reclamantelor - intimate și i, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței, la data de 28.09.2009 întâmpinare însoțită de un set de acte din partea reclamantului - intimat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reclamantul - intimat solicită respingerea recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul C-S, sub nr. 3535/115/10.12.2007, reclamantul, în nume propriu și în calitate de mandatar al reclamantelor și, a chemat în judecată pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Serviciul pentru Aplicarea Legii 290/2003, Prefectura Județului S prin Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Ordinului emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003, ordin prin care a fost respinsă contestația împotriva Hotărârii nr. 152/29.12.2005, adoptată de Comisia Județeană S, pentru aplicarea Legii nr.290/2003.
De asemenea, a solicitat anularea Hotărârii nr.152/29.12.2005, a Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr.290/2003 din cadrul Prefecturii Județului
Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.290/2003, la emiterea unei hotărâri care să conțină cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate și valoarea acestora, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Tribunalul, prin sentința nr.91/23.01.2008, a admis excepția necompetenței materiale invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de APEL TIMIȘOARA.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, recurs admis de Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Astfel, prin Decizia nr.461/16.04.2008, s-a dispus casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Tribunalul C-S - Secția de contencios administrativ fiscal și contravențional.
Cauza a fost reînregistrată la această instanță, sub nr.3535.1/115, la data de 27.06.2008.
Prin sentința civilă nr.161/18.02.2009 tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Prefectura Județului S prin Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr.290/2003. A admis acțiunea formulată de reclamanții, și, și a anulat Ordinul nr.275/2007, emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 și a Hotărârii nr.152/29.12.2005, a Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr.290/2003 din cadrul Prefecturii Județului Totodată instanța a obligat pârâta Prefectura Județului S prin Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 să emită o nouă hotărâre pe seama reclamanților, privind cuantumul compensațiilor prevăzute de Legea nr.290/2003, pentru bunurile mobile și imobile cuprinse în cererea acestora.
În motivarea sentinței s-a reținut prin încheierea din ședința publică din data de 10.09.2008 că instanța s-a pronunțat cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 din cadrul Prefecturii Județului În ce privește pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, Tribunalul a avut în vedere art.18 al.4 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, potrivit cărora plata despăgubirilor bănești solicitate în baza Legii nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se face prin Direcția Economică din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și, ca urmare, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice a fost scos din cauză, ca fiind fără calitate procesuală pasivă. Referitor la pârâta Prefectura Județului S - Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr.290/2003, Tribunal a respins excepția de procedură invocată, reținând că aceasta este emitenta Hotărârii nr.152/29.12.2005, a cărei anulare este cerută de către reclamanți.
În motivare se arată că la data de 16.09.2003 antecesorul reclamanților, defunctul G, a formulat cererea nr.14951, la Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr.290/2003, din cadrul Prefecturii Județului S, prin care a solicitat acordarea despăgubirilor sau compensațiilor prevăzute de lege.
Se menționează că Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, din cadrul Prefecturii Județului S, prin Hotărârea nr. 152/29.12.2005, a respins cererea petentului G, în calitate de moștenitor după defuncții și.
Se arată că cererea a fost respinsă pe motiv că petentul nu a făcut dovada părăsirii forțate a teritoriilor ocupate de către autorii după care a solicitat despăgubirile sau compensațiile prevăzute de lege, nu a făcut dovada că s-a adresat instituțiilor abilitate pentru procurarea de acte, că bunurile solicitate nu au fost transmise pe bază de convenție civilă unor terțe persoane și nici dovada proprietății bunurilor după luna martie 1944. De asemenea, s-a mai reținut că petentul nu a depus actele de deces ale autorilor săi.
În considerentele sentinței se reține că împotriva Hotărârii nr. 152/29.12.2005, au formulat contestație reclamanții, și, în calitate de moștenitori ai autorului G, decedat la data de 04.02.2006, conform actului de deces nr.20/2006.
Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin Ordinul nr.275/2007, a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanți, apreciind ca temeinică și legală hotărârea atacată.
În motivarea deciziilor mai menționate, s-a susținut că atât petentul G, cât și moștenitorii acestuia, reclamanții din proces, nu au făcut dovada decesului bunicului.
Instanța a reținut că din declarația martorei, autentificată prin încheierea nr.1867/03.09.2003, de către Biroul Notarului Public a reieșit că autorul reclamanților, respectiv numitul, a decedat în comuna, înainte de data refugiului, motiv pentru care, cu toate diligențele depuse, reclamanții nu au putut intra în posesia actului de deces. Referitor la faptul că autorul reclamanților, respectiv defunctul G, nu a făcut dovada că s-a adresat instituțiilor abilitate, din adresa nr. 2300/18.11.2004, emisă de Arhivele Naționale din cadrul Direcției Județene B, rezultă că acesta a depus diligențele necesare cu privire la calitatea de refugiați a părinților săi, și. În același timp, din declarațiile autentificate ale martorilor, și, a reieșit că în timpul invaziilor trupelor sovietice, prin anul 1944, satul în care s-au născut și au locuit autorii reclamanților, respectiv satul, a fost ocupat și demolat, iar părinții și bunicii reclamanților au fost nevoiți să se refugieze în comuna, Județul Se menționează că martorii au declarat că și ei au fost refugiați din aceeași localitate și, drept consecință, cunosc că familia reclamanților s-a refugiat în România, ca urmare a ocupării satului de către trupele sovietice. În ce privește faptul că bunurile mobile și imobile rămase pe teritoriul nu au fost înstrăinate, din declarația pe proprie răspundere a autorului reclamanților, defunctul G, declarație autentificată sub nr.2494/09.11.2004, la Biroul Notarului Public, a reieșit că bunurile mobile și imobile nu au fost înstrăinate unor terțe persoane.
Din analiza actelor dosarului, tribunalul a reținut că reclamanții nu au depus înscrisuri care să dovedească proprietatea bunurilor mobile și imobile rămase pe teritoriul actual al Ucrainei, dar au depus diligențele necesare obținerii actelor de proprietate, conform adresei nr.663/10.04.2007, emisă de Arhiva de Stat din Ucraina.
Totodată, reclamanții, cu declarațiile autentice date de petentul G, au făcut dovada că părinții acestuia, respectiv și au fost proprietarii următoarelor bunuri imobiliare, în localitatea sat,: o casă de locuit construită din lemn și acoperită cu șindrilă (draniță), compusă din două camere și o tindă (sală), o casă de locuit compusă dintr-o cameră și o tindă, anexe gospodărești (un grajd pentru animale și magazii), suprafața de 20 de prăjini teren construcție, aferentă celor două case de locuit, suprafața de 5 ha teren arabil, situat în intravilanul comunei, suprafața de 3 ha teren fânaț și 2 ha teren, situat în Șesul.
Se învederează de către instanță că declarațiile pe proprie răspundere ale petentului sunt confirmate și de declarațiile autentice ale martorilor și.
În același timp, potrivit dispozițiilor art.8 alin. 2^1) din Legea nr.290/2003, Comisiile județene, respectiv a municipiului B, pentru aplicarea <LLNK 12003 290 10 201 0 18>Legii nr.290/2003 au obligația de a convoca petenții sau alte persoane, în vederea lămuririi unor situații în care exista neclarități privind calitatea succesorală a petentului, dovada refugiului sau a proprietății asupra bunurilor pentru care se cer despăgubiri ori compensații.
Or, în speță, nici Comisia Județeană S, nici Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a invitat reclamanții în vederea lămuririi neclarităților privind dovedirea calității de refugiați a autorilor reclamanților, ori a proprietății bunurilor.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului se arată că, la cererea pe care petentul Gaa dresat-o Comisiei Județene S de aplicare a Legii nr.290/2003, nu a putut atașa "acte doveditoare" a pretențiilor sale.
Având în vedere dificultățile deosebite întâmpinate de persoanele îndreptățite în legătură cu procurarea actelor doveditoare, Legea nr.290/2003 în art.2 alin (4) teza II, permite solicitanților "în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate". În acest sens sunt depuse declarațiile martorilor și. Ulterior, pe parcursul acestui proces, au fost depuse și declarațiile martorilor și, însă doar în copie xerox care nu îndeplinesc condiția legii privind autentificarea declarațiilor martorilor.
Se mai arată că pentru dovedirea proprietății, în "Concluziile " intimatul susține că "pentru a face dovada demersurilor efectuate, depune adresa Arhivei de Stat, comunicată surorii sale.
Analizând acest document reiese că intimatele nu au solicitat acestei instituții eliberarea unui document pentru dovedirea proprietății ci relații privind refugiul autorilor: "În fondul de arhivă - nu se află informații cu privire la repatrierea cetățenilor din satul -".
Se menționează faptul că Arhiva de Stat nu este o instituție abilitată să producă documente pentru dovedirea refugiului ci pentru dovada proprietății bunurilor pentru care se solicită despăgubiri.
Pentru dovedirea proprietății reclamantul trebuia să se adreseze și Primăriei, localitate pe raza căruia se aflau bunurile. Această instituție este într-adevăr abilitată să producă unul din următoarele înscrisuri: chitanță de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, rapoarte de expertiză, orice alte înscrisuri prin care puteți face dovada proprietății bunurilor rămase după deportare în satul, comuna.
Pentru dovedirea refugiului autorilor la dosar nu este depusă decât o negație a Directei Județene Ba A rhivelor Naționale. În completare intimații trebuiau să se adreseze cu o cerere și Primăriei localității unde s-au refugiat prima dată autorii, respectiv comuna de.
În ceea ce privește dovada decesului autorului " ", în intimatul a oferit informații contradictorii. Inițial acesta a susținut că "- a arătat că bunicii lor și, autorii tatălui G, au părăsit forțat teritoriul din - -". Ulterior, a declarat că "- bunicul lor, arătă că acesta a decedat în în timpul războiului și nu a putut procura documente care să ateste acest lucru - și arhiva de stat a Regiunii informează că nu există înscrisuri despre moartea cetățenilor satului -. -". însă, intimatul a făcut referire la adresa Arhivei de Stat, comunicată surorii acestuia, în care nu face nici o mențiune despre eventualul deces al autorului. Iar dovada unui alt demers, pe lângă o altă instituție abilitată (Ministerul Apărării - în cazul în care autorul a decedat pe front) nu se face.
În drept au fost invocate dispozițiile art.114 Cod procedură civilă, art.696 și urm. Cod civil, Legea nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, nr.HG1120/2006.
Legal citat, reclamantul - intimat a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.
În considerentele întâmpinării se arată că a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că, regula este că cererile formulate în baza Legii nr.290/2003 să fie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, iar excepția de la regulă este reprezentată de situația imposibilității dovedite de a procura aceste înscrisuri, când cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile autentice a cel puțin doi martori.
Precizează că există dovada corespondenței cu Arhiva de Stat a Regiunii care atestă faptul că fondul de arhivă al Primăriei din Comuna, județ pe anii 1943-1944 nu conține informații cu privire la repatrierea cetățenilor din satul - având în vedere acest fapt, nu este posibil să informăm repatrierea familiei, și G în România.
De asemenea mai arată că s-a probat faptul că a depus toate diligențele necesare obținerii unor astfel de documente de la Arhivele Naționale ale Regiunii în condițiile prevederilor art.2 alin (4) și (5) din nr.HG1102/2006 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003 cu modificările și completările ulterioare.
Se mai arată că a recurs la proba cu cei doi martori pentru dovedirea pretențiilor, întrucât s-a aflat în imposibilitatea de a procura actele doveditoare în susținerea pretențiilor. La dosar există declarațiile autentificate ale martorilor. Pentru exemplificare depune Nota de fundamentare emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - serviciul pentru aplicarea Legii 290/2003 dată într-o speță identică. Dovada filiației după autori, a făcut-o cu acte de stare civilă depuse la dosarulcauzei.
Cu privire la decesul autorului, se arătă că acesta a decedat în în timpul războiului și nu a putut procura documente care să ateste acest lucru, iar satul în care a domiciliat acesta a fost demolat și arhiva de stat a Regiunii informează că nu există înscrisuri despre moartea cetățenilor satului -.
Se menționează cu privire la construcțiile pentru care au fost solicitate despăgubiri, acest lucru a fost dovedit de declarația autentificată a doamnei din care rezultă că bunurile lăsate în localitatea sunt următoarele: suprafață de 20 de prăjini, teren pentru construcție împreună cu două case de locuit (una compusă din două camere și tindă, iar cealaltă cu o cameră și tindă) și anexe gospodărești (grajduri și magazii), suprafața de 5 hectare teren arabil situat în intravilanul comunei, suprafața de 8 hectare teren fânaț și 2 hectare teren situat în Șesul. Aceleași bunuri sunt cuprinse și în declarația autentificată a tatălui lor G cu precizarea că în plus au mai existat animale, un de porc și o plantație cu circa 100 pomi fructiferi.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurentă cât și în conformitate cu dispozițiile art.3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază neîntemeiat recursul, motiv pentru care acesta urmează a fi respins, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Curtea constata ca la data de 16.09.2003 antecesorul reclamanților, defunctul Gaf ormulat o cerere prin care a solicitat acordarea despăgubirilor sau compensațiilor prevăzute de lege, cererea fiind înregistrată sub nr.14951, la Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr.290/2003, din cadrul Prefecturii Județului
Prin Hotărârea nr.152/29.12.2005, a fost respinsă cererea petentului G, în calitate de moștenitor după defuncții și, reținându-se în motivarea acesteia că petentul nu a făcut dovada părăsirii forțate a teritoriilor ocupate de către autorii după care a solicitat despăgubirile sau compensațiile prevăzute de lege, nu a făcut dovada că s-a adresat instituțiilor abilitate pentru procurarea de acte, că bunurile solicitate nu au fost transmise pe bază de convenție civilă unor terțe persoane și nici dovada proprietății bunurilor după luna martie 1944. De asemenea, s-a mai reținut că petentul nu a depus actele de deces ale autorilor săi.
Împotriva Hotărârii nr.152/29.12.2005, au formulat contestație reclamanții, și, în calitate de moștenitori ai autorului G, decedat la data de 04.02.2006, conform actului de deces nr.20/2006 iar pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin Ordinul nr.275/2007, a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanți, apreciind ca temeinică și legală hotărârea atacată.
În motivarea deciziilor mai menționate, s-a susținut că atât petentul G, cât și moștenitorii acestuia, reclamanții din proces, nu au făcut dovada decesului bunicului.
Curtea constată că prima instanța a reținut în mod corect că din declarația martorei, autentificată prin încheierea nr.1867/03.09.2003, de către Biroul Notarului Public a reieșit că autorul reclamanților, respectiv numitul, a decedat în comuna, înainte de data refugiului, motiv pentru care, cu toate diligențele depuse, reclamanții nu au putut intra în posesia actului de deces.
Curtea constată că susținerea pârâtei în sensul că defunctul G, nu a făcut dovada că s-a adresat instituțiilor abilitate, este neîntemeiată față de împrejurarea că din adresa nr.2300/18.11.2004, emisă de Arhivele Naționale din cadrul Direcției Județene B, rezultă că acesta a depus diligențele necesare cu privire la calitatea de refugiați a părinților săi, și.
În acest sens sunt și declarațiile autentificate ale martorilor, și din cuprinsul cărora a rezultat că în timpul invaziilor trupelor sovietice, prin anul 1944, satul în care s-au născut și au locuit autorii reclamanților, respectiv satul, a fost ocupat și demolat, iar părinții și bunicii reclamanților au fost nevoiți să se refugieze în comuna, Județul
declarațiilor testimoniale este dovedită de împrejurarea că înșiși martorii au declarat ca au fost refugiați din aceeași localitate și, drept consecință, cunosc că familia reclamanților s-a refugiat în România, ca urmare a ocupării satului de către trupele sovietice.
În ce privește faptul că bunurile mobile și imobile rămase pe teritoriul nu au fost înstrăinate, din declarația pe proprie răspundere a autorului reclamanților, defunctul G, declarație autentificată sub nr.2494/09.11.2004, la Biroul Notarului Public, a reieșit că bunurile mobile și imobile nu au fost înstrăinate unor terțe persoane.
Curtea constată că într-adevăr la dosar nu există înscrisuri din care să rezulte proprietatea bunurilor mobile sau imobile rămase pe teritoriul actual al Ucrainei însă reclamanții au făcut dovada ca au depus diligențe în vederea obținerii actelor de proprietate, conform adresei nr.663/10.04.2007, emisă de Arhiva de Stat din Ucraina.
Totodată, reclamanții, cu declarațiile autentice date de petentul G, au făcut dovada că părinții acestuia, respectiv și au fost proprietarii următoarelor bunuri imobiliare, în localitatea sat,: o casă de locuit construită din lemn și acoperită cu șindrilă (draniță), compusă din două camere și o tindă (sală), o casă de locuit compusă dintr-o cameră și o tindă, anexe gospodărești (un grajd pentru animale și magazii), suprafața de 20 de prăjini teren construcție, aferentă celor două case de locuit, suprafața de 5 ha teren arabil, situat în intravilanul comunei, suprafața de 3 ha teren fânaț și 2 ha teren, situat în Șesul.
Astfel fiind, se constată că declarațiile pe proprie răspundere ale petentului sunt confirmate și de declarațiile autentice ale martorilor și.
Curtea constată că soluția primei instanțe este în acord cu dispozițiile art.2 alin.4 din nr.HG1120/2006 conform cărora cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Totodată în alineatul 5 al aceluiași articol se menționează că imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz.
Curtea constată că susținerea pârâtei că declarațiile testimoniale nu au fost depuse în original nu este de natură să le înlăture autenticitatea sau veridicitatea cuprinsului acestora, câta vreme se afla la dosarul cauzei, îmbrăcând forma autentificată de către un birou notarial, astfel cum și legiuitorul impune prin articolul mai menționat. Totodată Curtea urmează să înlăture susținerea pârâtei în sensul că declarațiile unui martor sunt contradictorii, declarațiile testimoniale urmând să se coroboreze între ele pentru a statua asupra situații de fapt stabilite.
Trebuie să precizăm că în acord cu dispozițiile art.8 alin.2^1) din Legea nr. 290/2003, Comisiile județene, respectiv a municipiului B, pentru aplicarea <LLNK 12003 290 10 201 0 18>Legii nr. 290/2003 au obligația de a convoca petenții sau alte persoane, în vederea lămuririi unor situații în care exista neclarități privind calitatea succesorală a petentului, dovada refugiului sau a proprietății asupra bunurilor pentru care se cer despăgubiri ori compensații.
Or, în speță, nici Comisia Județeană S, nici Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a invitat reclamanții în vederea lămuririi neclarităților privind dovedirea calității de refugiați a autorilor reclamanților, ori a proprietății bunurilor.
Totodată în alineatul 7 al aceluiași articol se menționează că în vederea soluționării cererilor, comisiile prevăzute la art.5 pot solicita din oficiu, cu respectarea legii, acte și informații oricăror instituții publice din țară sau din străinătate. Prin urmare, Curtea constata că legiuitorul a impus comisiilor constituite în baza acestei legi obligații de diligență în vederea obținerii de informații necesare tocmai pentru soluționarea cererilor formulate de persoanele îndreptățite în acest sens.
Față de considerentele mai menționate, văzând și dispozițiile legale incidente, Curtea va respinge recursul promovat ca neîntemeiat și va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr.161/18.02.2009 pronunțată în dosar nr- pronunțată de Tribunalul C-
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 08.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, Pentru JUDECĂTOR,
- - - - - -
aflată în semnează
vicepreședinte
-
GREFIER,
- -
RED:/27.10.09
TEHNORED:/27.10.09
2.ex./SM/
Primă instanță:Tribunalul C-
Judecător -
Președinte:Răzvan PătruJudecători:Răzvan Pătru, Diana Duma, Maria Belicariu
