Anulare act administrativ fiscal. Decizia 204/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA NR.204/CA
Ședința publică de la 31 martie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Dan Mircea Tăbâltoc
JUDECĂTOR 2: Iustinian Obreja Manolache
Judecător - -
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe recurenta B -, domiciliată în I,-, bloc 910,.7,.34, județul I, în contradictoriu cu intimata CASA DE ASIGURARI DE SANATATE I, având ca obiect-anulare act administrativ, recurs împotriva sentinței nr.1729/ca din 12.09.2007 a Tribunalului Iași.
La apelul nominal făcut,în ședința publică,lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Se dă citire referatului cauzei de către grefier, referat din care rezultă că dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 24 martie 2008, fiind con- semnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din această încheiere, și că, din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a se da posibilitate părților de a depune concluzii scrise, s-a dispus amânarea pronunțării la 31 martie 2008.
După deliberare,
CURTEA DE APEL,
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 1729/CA din 12 septembrie 2007, Tribunalul Iași a respins acțiunea formulată de reclamanta B - - în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Asigurări de Sănătate I, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamanta exercită funcția de notar public și că, prin raportare la veniturile realizate de către aceasta, ca persoană fizică, din activitățile independente desfășurate ca notar public, pârâta Iae mis o decizie de impunere asupra contribuției de asigurări de sănătate, datorată de reclamantă pentru perioada ianuarie 2000 - decembrie 2004, întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 145/1997 și ale art. 4 din OUG nr. 150/2002, care-i conferă celei în cauză calitatea de asigurat și o obligă la plata contribuției legale la fondul asigurărilor sociale de sănătate.
Prima instanță a reținut ca fiind necontestat faptul că reclamanta a înțeles să uzeze de dreptul său de asigurat, prin efectul legii, atunci când s-a înscris la medicul de familie, la data de 28 iunie 2001, fapt pentru care i s-a eliberat carnetul de asigurat nr. - și că ceea ce se contestă prin acțiune este dreptul de a efectua verificări și de a stabili obligații fiscale, în condițiile în care ea nu și-a manifestat opțiunea de a deveni asigurat al acestei instituții de asigurări de sănătate, contestându-se atât valabilitatea actului de control, cât și întinderea și legalitatea obligației principale și a celei accesorii.
Raportându-se la dispozițiile art. 54 alin. 2 din Legea nr. 145/ 1997, ale art. 53 alin. 2 din nr.OG 150/2002, ale art. 38 alin. 1 din nr.OG 86/2003 și la art. 91 Cod procedură fiscală, prima instanță a constatat că persoanele care nu sunt salariate, dar care au îndatorirea legală de a-și asigura sănătatea, au obligația de a comunica, direct casei de asigurări de sănătate în a cărei rază teritorială domiciliază, veniturile impozabile, în vederea stabilirii și achitării contribuției la asigurările sociale de sănătate și că pârâta nu este doar beneficiarul pasiv al contribuțiilor vărsate de asigurați, ci are atribuții exprese de a stabili și de a urmări achitarea contribuției datorate de asigurații nesalariați, caracterul oarecum general al normei evocate nefiind de natură să afecteze dreptul de control al caselor de asigurări de sănătate, atâta timp cât ceea ce primează, ori de câte ori legea nu este suficient de clară, sunt principiile pe care este construit sistemul de drept respectiv.
Tribunalul, recunoscând și caselor de asigurări de sănătate județene, calitatea de administratori ai fondului, a apreciat că în speță contribuțiile la fondul de asigurări sociale de sănătate fac parte din categoria obligațiilor fiscale și că, conform art. 91 alin. 2 Cod procedură fiscală, s-a legiferat posibilitatea delegării dreptului de a efectua inspecții fiscale, situație confirmată de adresa nr. 94051 din 2 iulie 2004 a Autorității Naționale de Administrare Fiscală, care se referă explicit și la notarii publici, stabilind totodată că dreptul de control al caselor de asigurări de sănătate și-a găsit consacrarea, expresă și fără echivoc, prin OG nr. 94/2004, care stabilește că, până la data de 1 ianuarie 2006, activitatea de colectare, control și soluționare a contestațiilor privind creanțele bugetare reprezentând contribuția de asigurări sociale de sănătate aparține Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.
Prima instanță a considerat că lipsa unor prevederi exprese care să reglementeze modalitățile de control, de finalizare a acestuia, sau activitatea de soluționare a eventualelor contestații, nu constituie un impediment pentru pârâtă întrucât, chiar și în lipsa unor reglementări detaliate, sunt aplicabile, prin asimilare, procedurile specifice utilizate în materia controlului financiar fiscal, apreciind că, din această perspectivă, decizia de imputare nr. 555/12 ianuarie 2005, și decizia nr. II /3/118 din 28 februarie 2005 satisfac exigențele art. 42 Cod procedură fiscală referitoare la conținutul și motivarea actului administrativ fiscal, forma sintetică a acestora neputând să conducă la anularea valabilității lor.
În ceea ce privește plata contribuției la fondul de asigurări sociale de sănătate, prima instanță a apreciat că există un raport direct, acoperitor, între reclamantă și I, că în derularea acestui raport pârâta, ca parte a sistemului ce administrează respectivul fond, are dreptul de a stabili și urmări achitarea contribuției datorate de cetățenii români, că insuficienta reglementare ori neclaritatea legii nu pot constitui suport al actului de sustragere a reclamantei de la îndeplinirea unor obligații legale imperative, că activitatea de control derivă din raportul obligațional, creat prin efectul legii, că acesta se poate realiza chiar și în lipsa unor proceduri proprii, în speță fiind aplicabile principiile și normele specifice consacrate în materia inspecției fiscale și că însuși legiuitorul a înțeles să confirme, chiar dacă printr-un act normativ ulterior, dreptul de control al în materie.
Examinând excepția lipsei competenței materiale a organelor emitente, lipsa calității de asigurat și pretinsa nelegalitate a modalității de calcul a accesoriilor aferente obligației principale, Tribunalul a apreciat că această chestiune a fost examinată de Curtea de Apel Iași, cu ocazia soluționării recursului declarat împotriva încheierii pronunțate în cauză la data de 31 mai 2005, prin decizia nr. 188/CA din 24 octombrie 2005, și că, în ceea ce privește cuantumul creanței fiscale, expertul a concluzionat că acesta a fost corect determinat, acțiunea reclamantei fiind găsită nefondată, în ansamblul ei.
Tribunalul a înlăturat de asemenea raportul de expertiză extrajudiciară invocat de reclamantă, pe motiv că în cauză s-a administrat proba cu expertiza, că reclamanta uzat de dreptul de a face obiecțiuni la raportul de expertiză ce s- întocmit, că sumele stabilite ca obligație de plată sunt rezultatul preluării informațiilor necesare din baza de date deținută de organele fiscale, în lipsa declarațiilor de venituri pe care asiguratul era obligat să le depună la casă și a datelor referitoare la veniturile obținute de reclamantă din activitatea lucrativă desfășurată și că acțiunea se întemeiază în realitate pe chiar culpa reclamantei, care a urmărit să eludeze dispozițiile legale imperative referitoare la obligația de a contribui la fondul public de asigurări de sănătate.
Împotriva acestei sentințe a introdus recurs reclamanta B - -, care critică hotărârea primei instanțe pe motiv că a omis să pună în discuția părților excepția ce a ridicat privitor la lipsa capacității juridice a și a I, apreciind că acestea au fost constituite nestatutar, fapt de natură atrage nulitatea deciziilor emise, Tribunalul omițând de altfel să se pronunțe, prin hotărâre, asupra acestor excepții, considerând că abia la data de 26 iulie 2006 pârâta și au intrat în legalitate, statutele anterioare neconținând dispoziții privind relațiile cu alte case de asigurări, cu oficiile teritoriale, precum și cu asigurații, ori cu privire la funcționarea organelor de conducere, omisiuni de natură să susțină excepția lipsei capacității de exercițiu a I, excepție ce a ridicat prin raportare la dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, lipsa unui statut valabil și lipsa capacității de exercițiu atrăgând după sine nulitatea absolută a actelor administrative emise.
Recurenta a invocat, totodată, nelegalitate sentinței atacate, considerând că s-a făcut o greșită interpretare a legii în ceea ce privește obligativitatea asigurării și în ceea ce privește dobândirea calității de asigurat, apreciindu-se că s-a făcut confuzie între obligativitatea asigurării și dobândirea calității de asigurat, atunci când s-a reținut că, prin efectul legii, o persoană dobândește în mod automat calitatea de asigurat și că din această calitate decurg obligația de plată a contribuției, recurenta susținând că obligația de plată se naște doar începând cu data primei solicitări de acordare a serviciilor medicale, înlăturarea raportului de expertiză extrajudiciară și neadmiterea cererii de a se efectua o nouă expertiză fiind apreciată ca fiind o încălcare a drepturilor sale procesuale, în condițiile în care s-a reținut, într-un mod apreciat ca fiind nepermis, că întreaga motivație a demersului său judiciar se bazează pe propria-i culpă.
Se mai susține, de către recurentă, că neobservându-se limitele cauzei deduse judecății, prima instanță nu s-a pronunțat în mod nemijlocit asupra cererilor vizând necompetența materială a organelor emitente, calitatea sa de asigurat și legalitatea calculului obligațiilor accesorii, apreciindu-se că trimiterile la Decizia nr. 188/CA din 24 octombrie 2005 a Curții de Apel Iași nu înlătură obligația instanței de fond de a soluționa toate pretențiile deduse judecății și nici obligația se pronunța asupra tuturor motivelor de nelegalitate a deciziei de impunere, invocate.
Recurenta mai invocă și lipsa de temei legal a sentinței atacate, pe motiv că a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 145/1997, nr.OG 150/2002, nr.OG 86/2003 și Codului d e procedură fiscală, neobservând că pârâta nu a întocmit nici un act de control privind stabilirea contribuției de asigurări sociale de sănătate, că un asemenea act nu i-a fost comunicat, și că contribuțiile fiscale datorate de notarii publici, atât în calitatea lor de angajatori, cât și în calitate de persoane fizice asigurate, făceau obiectul unui singur raport juridic fiscal, având ca subiect Statul, pe de parte, și notarul public, pe de altă parte, având competențe exclusiv în domeniul colectării contribuțiilor, din nici o normă legală nerezultând calitatea sa de administrator al Fondului de asigurări sociale de sănătate.
S-a mai invocat, de către reclamantă, încălcarea principiului neretroactivității legii, prin faptul invocării dispozițiilor nr.OUG 150/2002 ca temei al obligațiilor stabilite pentru perioada ianuarie 2000 - ianuarie 2003, apreciindu-se că stabilirea contribuției pentru această perioadă este nelegală; inexistența calității de asigurat, atâta timp cât nu există nici o declarație cu privire la contribuția de asigurări și nici o cerere de acordare a asistenței medicale; greșita calculare a contribuției prin raportare la datele comunicate de Administrația Finanțelor Publice, apreciindu-se că, într-un asemenea caz, contribuția trebuia calculată la salariul de bază minim brut pe țară, precum și inexistența temeiului legal de percepere a dobânzilor și penalităților, art. 55 din nr.OUG 150/2002 sancționând neachitarea contribuției doar prin plata majorărilor de întârziere, greșit aplicându-se regulile referitoare la executarea silită a creanțelor bugetare, reguli considerate ca aparținând dreptului comun, ce diferă de reglementarea specială evocată.
Recurenta apreciază, de asemenea, că prin soluția adoptată, prima instanță a ignorat faptul încălcării de către pârâtă a principiului unicității în efectuarea controlului și că decizia atacată s-a dat cu încălcarea prevederilor art. 42 alin. 2 lit. f din Codul d e procedură fiscală, neindicându-se în cuprinsul actului temeiul de drept a controlului și a măsurii de stabilire a contribuției pentru perioada 2000 - 2002, în condițiile în care în preambulul deciziei nu se face decât enumerare a unor acte normative, fără a se indica în mod concret temeiul de drept, astfel cum impun reglementările evocate, omisiune apreciată fi de natură să atragă nulitatea absolută a actului.
Intimata I, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, apreciind că în mod justificat a reținut prima instanță că actele administrativ-fiscale contestate au fost emise în baza și în aplicarea legii.
În recurs, recurenta a solicitat efectuarea unei noi expertize contabile, cu obiectivele enumerate în înscrisul aflat la fila 65 dosar, cerere pe care Curtea a apreciat-o ca fiind inadmisibilă, raportat la dispozițiile art. 305 Cod procedură civilă, în condițiile în care recurenta a refuzat să se conformeze dispoziției instanței din data de 25 februarie 2008 de a prezenta declarațiile anuale de venituri, pe care notarul public B- - le-a depus la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului I, declarații ce au stat la baza comunicării făcută de organul fiscal I prin adresa nr. -/12 octombrie 2004.
Raportat la această situație de fapt, la actele și lucrările dosarului, la motivele de recurs și la dispozițiile legale aplicabile. Curtea constată că cererea reclamantei este nefondată, sens în care reține următoarele;
Prin actul de sesizare, reclamanta a solicitat instanței de contencios administrativ să dispună: anularea deciziei nr. II D 35/3/118 din 28 februarie 2005, prin care i s-a respins contestația formulată împotriva deciziei de impunere din 12 ianuarie 2005, anularea deciziei nr. 555 din 12 ianuarie 2005, prin care în sarcina sa a fost stabilită o obligație fiscală însumând 1.085.780.319 lei, suspendarea executării acesteia, plata cheltuielilor de judecată și, în subsidiar, constatarea ca datorată doar unei sume estimate la 162.000.000 lei.
În susținerea acțiunii în anulare, reclamanta - recurentă a invocat un număr de șase motive, printre care se numără excepția necompetenței materiale a pârâtei de a efectua controlul, lipsa calității sale de asigurat, lipsa capacității de exercițiu a și a caselor județene de asigurări de sănătate, lipsa temeiului legal al deciziei de impunere, încălcarea principiului unicității inspecției fiscale și încălcarea principiului neretroactivității legii.
Curtea constată că, prin sentința recurată și încheierea din 31 mai 2005, pronunțată în același dosar, prima instanță a respins acțiunea în anulare în întregul ei, soluționând toate cererile ce au făcut obiectul acțiunii introductive, acțiune ce nu a suferit modificări pe parcursul desfășurării procesului și care dă limitele investirii Tribunalului.
Faptul de a nu se fi pronunțat, prin dispozitivul hotărârii, cu privire la chestiunea necompetenței materiale a organului emitent actelor contestate, cu privire la lipsa calității de asigurat a reclamantei, sau cu privire la legalitatea calculului obligațiilor accesorii, nu are semnificația unei încălcări a limitelor actului de investire, în sensul "minus petita", cum susține recurenta, întrucât în mod justificat s-a făcut distincție între obiectul acțiunii și "motivele acțiunii", astfel precum însăși reclamanta le-a definit.
Ori, atât practica judiciară, cât și doctrina, au statuat că instanțele sun obligate, conform art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, să-și motiveze hotărârea adoptată în cauza dedusă judecății, arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa, neputându-li-se însă cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, motiv ce s-ar fi invocat de către părțile în litigiu, întinderea obligației motivării putând să varieze funcție de natura deciziei adoptate, analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe, punct de vedere ce se regăsește și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cazul Torija contra Spaniei, soluționat prin Hotărârea din 9 decembrie 1994).
Cum acțiunea în anulare viza acte administrativ - fiscale, controlul de legalitate presupunea în mod implicit verificarea condițiilor de legalitate a actelor administrative de autoritate, printre care se numără problema competenței materiale, competenței teritoriale, a faptului dacă actul s-a emis în baza și în vederea executării legii, respectarea procedurilor de emitere, îndeplinirea condițiilor de formă și a comunicării actului individual, prima instanță fiind în drept să-și grupeze argumentele și să adopte propriul său sistem de evaluare a probelor și normelor de drept incidente, fără a fi obligată să urmeze și să rezolve, pas cu pas, fiecare din motivele, argumentele, afirmațiile ori textele de lege invocate de către părți, controlul fiind unul total, sub toate aspectele, independent de modul în care ar fi fost fundamentată cererea ori de semnificația pe care partea a dat-o unuia sau altuia din motivele de nelegalitate enumerate în cuprinsul acțiunii sale.
Ca atare, și instanța de control judiciar va adopta același sistem urmărind dacă prima instanță a făcut o verificare completă și corespunzătoare a îndeplinirii de către actele administrative contestate a condițiilor de legalitate specifice, întrucât de acestea depinde, indiferent de forma și modul în care ar fi fost prezentate, soluția adoptată în cererea de anulare a deciziei de impunere și respectiv a deciziei de soluționare a contestației introdusă împotriva deciziei de impunere.
Sub acest aspect, Curtea constată că reclamanta-recurentă exercită funcția de notar public, că ea nu are statut de salariat al biroului notarial în care își desfășoară activitatea, că din exercitarea profesiei de notar cea în cauză realizează venituri, ce sunt supuse impozitării, și că este necontestat faptul că contribuabilul nu a comunicat niciodată casei județene de asigurări de sănătate în a cărei rază își are domiciliul, în mod direct, veniturile impozabile, în vederea stabilirii și achitării contribuției la fondul național unic de asigurări sociale de sănătate.
Curtea constată că obligația fiscală, stabilită prin decizia de impunere pentru persoanele fizice autorizate să desfășoare activități independente nr. 555 din 12 ianuarie 2005, pentru perioada ianuarie 2000 - 31 decembrie 2004, se circumscrie cadrului normativ stabilit prin Legea nr. 145/1997 și nr.OUG 150/2002, care i-a succedat, și că abrogarea primului act normativ, prin cel de al doilea menționat, nu a afectat principiile, structurile organizatorice, cadrul obligațional și continuitatea sistemului de asigurări sociale, de sănătate, neputându-se reține ca valabilă afirmația recurentei că, pentru perioada 2000 - 2003, nu ar fi existat baza legală pentru stabilirea obligației fiscale, omisiunea indicării actului normativ aplicabil fiecărei perioade în parte din cea controlată, neputând avea nici un fel de consecințe juridice în ceea ce privește existența și întinderea obligației fiscale, atâta timp cât ea a fost consacrată în mod imperativ, prin lege, începând cu data de 1 ianuarie 1998, când a intrat în vigoare Legea nr. 145/1997.
De altfel, conform art. 183 din Codul d e procedură fiscală în forma în vigoare la data emiterii deciziilor contestate, în soluționarea contestației, pârâta era obligată să verifice doar motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal, în raport de susținerile părților și de dispozițiile legale invocate de acestea, soluționarea contestației trebuind să se facă doar în limitele sesizării.
Ori, raportat la regulile de procedură evocate, Curtea constată că, prin contestația înregistrată sub nr. 2472/11 februarie 2005, formulată de B- -, nu în nume propriu, ci în calitate de "titular al Biroului Notarial Public, cu sediul în I, B-dul. - cel M, -.2, parter", se solicită anularea deciziei de impunere doar pentru faptul că s-ar fi încălcat competența materială, pentru lipsa calității legale a I, pentru lipsa capacității de exercițiu a și a caselor județene de asigurări de sănătate, lipsa calității de asigurat la Iac ontestatoarei, lipsa temeiului legal, încălcarea principiului neretroactivității legii, a principiului unicității inspecției fiscale, modul fraudulos de obținere a bazei de calcul, cuantumul bazei de calcul și modul de calcul a contribuției, dobânzilor și penalităților, motive reluate prin cererea adresată instanței de contencios administrativ și respectiv prin cererea de recurs de față.
Curtea constată, asemenea primei instanțe, că nici unul din aceste pretinse motive de nelegalitate nu este întemeiat, prin raportare la normele de drept material și de drept procesual aplicabile raportului juridic dedus judecății, considerând că obligațiile fiscale nu pot fi anulate doar pentru că actele prin care ele au fost stabilite nu excelează prin rigoare juridică, sau pentru că prima instanță nu a răspuns, punct cu punct, la chestiunile pe care reclamanta le-a adus în discuție pe parcursul soluționării litigiului.
Curtea apreciază că în mod justificat prima instanță a reținut că, dincolo de neclaritățile și imperfecțiunea reglementărilor în domeniul asigurărilor sociale de sănătate, ceea ce primează în cazul de față sunt principiile pe care este construit sistemul de drept.
Ori, sub acest aspect, Curtea constată că atât art. 1 alin. 2 din Legea nr. 145/1997, cât și art. 1 alin. 2 din nr.OUG 150/2002, stabilesc, în mod imperativ, că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și că ele funcționează pe principiul solidarității și subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor, aceleași norme legale evocate stabilind, prin art. 2 alin. 1 și art. 4 alin. 1 lit. a din Legea nr. 145/1997 și, respectiv, prin art. 4 alin. 1 din nr.OUG 150/2002, că sunt asigurați, prin efectul legii, toți cetățenii români cu domiciliul în țară și că, în această calitate, ei "au obligația plății contribuției de asigurare".
Ca atare, în mod justificat prima instanță a reținut că reclamanta a dobândit calitatea de asigurat prin efectul legii și că, în această calitate, nenegociabilă și necondiționată de nici un alt act sau fapt juridic, ea are obligația de a plăti contribuția de asigurare instituției publice care administrează, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 145/1997 și art. 1 alin. 3 din nr.OUG 150/2002, Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, respectiv indiferent de casa de asigurări de sănătate pentru care a optat.
Pentru existența obligației consacrate de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 145/1997 și respectiv de art. 4 alin. 1 din nr.OUG 150/2002 nu are nici o semnificație dacă asiguratul și-a exercitat sau nu dreptul de a-și alege medicul, unitatea sanitară și casa de asigurări de sănătate sau dacă apelat ori a beneficiat de pachetul de servicii asigurat de casele de asigurări de sănătate legal constituite, întrucât obligația de plată a contribuției este distinctă de exercitarea drepturilor recunoscute asiguraților, cea dintâi funcționând independent de cele născute din contractul - cadru prevăzut de art. 11 din Legea nr. 145/1997 și de art. 10 di nr.OUG 150/2002.
Întrucât Administrația Finanțelor Publice a Municipiului I, prin adresa nr. - din 12 octombrie 2004 a făcut cunoscut pârâtei că asiguratul B- a realizat venituri impozabile de 910.177.493 lei în anul 2000, de 2.188.998.107 lei în anul 2001, de 4.330.299.879 lei în anul 2002, de 1.859.972.194 lei în anul 2003 și de 1.200.000.000 lei în anul 2004, din desfășurarea activității liberale de notar public, iar art. 59 Cod procedură fiscală obligă pe emitentul adresei menționate să furnizeze aceste informații administratorului Fondului național unic de asigurări de sănătate, în condițiile în care reclamanta a refuzat să prezinte contradovezi la actul organului fiscal, deși ea este chiar declarantul veniturilor, Curtea consideră că în mod justificat prima instanță a reținut că contribuabilul, cetățean român, a realizat venituri impozabile, că în mod nejustificat acesta nu și-a îndeplinit obligația stabilită prin art. 54 alin. 2 din Legea nr. 145/1997 și de art. 53 (2) din nr.OUG 150/2002, obstrucționând în acest fel pe administratorul Fondului să-și îndeplinească atribuția de stabili și urmări achitarea contribuției.
Neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 54 (2) din Legea nr. 145/1997 și de art. 53 (3) din OUG nr. 150/2002, cu rea credință, a justificat nu doar intervenția administratorului Fondului, dar și aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 56 alin. 2 din Legea nr. 145/1997 și respectiv de art. 55 alin. 2 din nr.OUG 150/2002, care stabilesc explicit că, în caz de neachitare, în termen, potrivit legii, contribuțiilor datorate fondului, direct sau prin casele de asigurări, este în drept să calculeze majorări de întârziere, identice și egale cu cele prevăzute pentru achitarea cu întârziere a impozitelor.
În ceea ce privește cuantumul contribuției, Curtea constată că, prin statutul său de persoană care realizează venituri din activități liberale, în speță din exercitarea profesiei de notar, reclamanta datora de drept o contribuție proprie în cuantumul prevăzut de art. 55 alin. 3 din Legea nr. 145/1997 și respectiv de art. 51 alin. 2 din nr.OUG 150/2002, fără ca administratorul fondului să fie obligat să facă alte demersuri pe lângă contribuabil, sau să urmeze vreo procedură specială, de natura celei reglementate de art. 92 Cod procedură fiscală, pentru simplul motiv că în cauză contribuabilul s-a sustras de la îndeplinirea obligației de a comunica direct casei de asigurări în a cărei rază teritorială își avea domiciliul, respectiv I, veniturile impozabile, în vederea stabilirii și achitării contribuției, situația reglementată de alin. 4 al art. 53 din OUG nr. 150 /2002, privind alte categorii de persoane decât cele enumerate la art. 51 alin. 2 lit. b care statuează că: "Contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de 6,5 % care se aplicăveniturilor din activități desfășurate de persoane care exercită profesii liberalesau autorizate potrivit legii să desfășoare activități independente".
Obligația de plată a contribuției de 6,5 % revine exclusiv persoanei fizice asigurate, în speță lui B-, și nu persoanei juridice sau structurii organizatorice instituită prin lege în cadrul căreia ea își desfășoară activitatea, notarul și biroul notarial fiind, din punct de vedere fiscal, contribuabili distincți, având drepturi și obligații diferite, ce nu pot fi stinse decât prin plată.
Cât privește susținerea că abia la data de 26 iulie 2006, și casele de asigurări de sănătate județene au "intrat în legalitate", aceasta se vădește a fi totalmente greșită, întrucât în cauză nu statutele instituțiilor publice menționate sunt cele care le conferă legitimitate și competențe, ci însăși legea, în cauză fiind incidente prevederile art. 33 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.
Astfel, în ceea ce privește chestiunea statutului juridic al pârâtei, sfera atribuțiunilor și calitatea de administrator al Fondului de asigurări de sănătate, esențiale în verificarea legalității actelor administrative contestate, acestea au fost soluționate prin art. 62 și următoarele din Legea nr. 145/1997 și, respectiv, prin art. 60 și următoarele din nr.OUG 150/2002, legea fiind cea care conferă și caselor de asigurări de sănătate județene capacitate juridică, detalierea aspectelor de ordin organizatoric și funcțional, în cuprinsul statutelor emise în aplicarea legii neavând nici o înrâurire în ceea ce privește existența și executare obligației instituite în sarcina persoanelor care exercită profesii liberale de a contribui la Fondul național de asigurări sociale de sănătate, administrat de și casele județene cu o cotă de 6,5 % din veniturile realizate din exercitarea profesiei de notar, autorizată potrivit legii, obligație ce nu poate face obiect de negociere și a cărei îndeplinire nu este condiționată în nici un fel de conduită asiguratului.
Faptul că, după adoptarea Legii nr. 145/1997, pârâta a funcționat pe baza unor statute succesive nu are nici o înrâurire asupra părților, conținutului și valabilității obligației, întrucât regula generală, în orice sistem de drept, este aceea că o normă de drept produce efecte juridice până în momentul când o nouă reglementare este adoptată, eventualele necorelări sau omisiuni de reglementare nefiind relevante în cauza de față, pentru simplul motiv că obligația stabilită în sarcina reclamantei este prevăzută prin lege, iar aceasta prevalează în raport cu orice altă reglementare de putere inferioară.
Cât privește competența pârâtei de a exercita controlul și de stabili obligații fiscale în sarcina contribuabililor, persoane fizice, aceasta a fost stabilită prin art. 54 alin. 2 și art. 56 alin. 2 din Legea nr. 145/1997 și respectiv prin art. 53 alin. 2 și art. 55 din nr.OUG 150/2002, competența exclusivă, în cazul persoanelor fizice autorizate să desfășoare activități independente, fiind recunoscută pârâtei - intimate în mod explicit de Ministerul Finanțelor Publice și ulterior confirmată prin OG nr. 94/2004, astfel că nimic din tot ceea ce se impută I nu s-ar mai fi întâmplat dacă reclamanta, având statut de notar public, ar fi urmat cu bună credință procedura stabilită de legiuitor prin art. 54 alin. 2 din Legea nr. 145/1997 și respectiv art. 53 alin. 2 din nr.OUG 150/2002, nimic neputând justifica refuzul ei de a comunica I, direct, anual veniturile impozabile, "în vederea stabilirii și achitării contribuției", chiar și în ipoteza în care nu ar fi încheiat contractul de asigurare cu aceasta, sau nu ar fi solicitat și beneficiat de serviciile oferite de casa de asigurări de sănătate, întrucât nimeni nu se poate sustrage unei proceduri legale, care privește pe toți cetățenii români și este menită a susține principalul sistem de finanțare a ocrotirii și promovării sănătății populației.
Curtea constată că, raportat la dispozițiile legale evocate, nu se poate reține că, prin emiterea deciziei de impunere, s-ar fi încălcat principiul neretroactivității legii, principiul unicității în efectuarea controlului fiscal, sau că obligația ar fi lipsită de temei legal, atât în ceea ce privește obligația principală, cât și în ceea ce privește obligațiile accesorii, întrucât, în fapt și în drept, pârâta exercitat un control unic în ceea ce privește pe asigurat, că obligația a existat neîntrerupt de la data de 1 ianuarie 1998, chiar dacă a fost reglementată prin acte normative succesive, și că atât stabilirea cuantumului obligației, cât și a cuantumului accesoriilor, s-a făcut prin raportare la lege - în cazul cotei de contribuție - și la normele aplicabile obligațiile fiscale, în ceea ce privește accesoriile, indiferent de modul în care au fost ele definite, pentru stabilirea acestora organul de control și instanța neavând nevoie de interpretările și opiniile personale pe care expertul contabil le- exprimat în cuprinsul raportului extrajudiciar ce a întocmit.
Întrucât din punct de vedere matematic, corectitudinea calculului obligației a fost confirmată de expertul contabil, iar chestiunile ce țin de interpretarea și aplicarea legii sunt atributul exclusiv al instanței curtea apreciază că în mod temeinic și legal prima instanță a menținut actele administrativ - fiscale atacate, constatând că, și sub aspect formal, ele îndeplinesc cerințele art. 43 Cod procedură fiscală organul emitent nefiind ținut să realizeze o lucrare desăvârșită din punct de vedere juridic, ci doar să constate, în termeni suficient de expliciți, că contribuabilul nu și-a îndeplinit o obligație fundamentală, ce revine oricărui cetățean român și să stabilească, pe baza datelor ce i-au fost comunicate de autoritatea financiară competentă, care este suma datorată, sumă pe care cel în culpă trebuie să o achite Fondului național de asigurări sociale de sănătate, în temeiul legii.
Ca atare, constatând că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală și că reclamanta-recurentă este singura răspunzătoare de toate consecințele decurgând din neîndeplinirea unei obligații fundamentale ce revine oricărui cetățean român, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursul promovat de reclamantă ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul introdus de reclamanta B- împotriva sentinței civile nr. 1729/CA din 12 septembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31 martie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR GREFIER
Red.
Tehnored.
02 ex.
14.04.2008
Tribunalul Iași
Jud.
Jud.
Președinte:Dan Mircea TăbâltocJudecători:Dan Mircea Tăbâltoc, Iustinian Obreja Manolache
