Anulare act administrativ fiscal. Decizia 220/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 220/
Ședința publică din 05 Martie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Consiliul Jud.H și Președintele Consiliului Jud.H, cu sediul în M C, nr.5, jud.H, împotriva sentinței nr.2934/18.12.2008 pronunțată de Tribunalul Harghita.
La apelul nominal se prezintă recurenții-pârâți prin consilier juridic, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că recursurile au fost declarate și motivate în termen legal, iar intimata-reclamanta - FDFEE MCa depus întâmpinare(22 - 29 dosar).
Nefiind cereri formulate, instanța acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta recurenților-pârâți solicită admiterea celor două recursuri, respingerea acțiunii și a contestației reclamantei ca neîntemeiată, constatarea legalității și temeiniciei dispoziției președintelui consiliului județean și a existenței obligației de plată a reclamantei.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 2934 din 18 decembrie 2008, Tribunalul Harghitaa admis acțiunea formulată de reclamanta Filiala de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice MCî mpotriva pârâților Consiliul Județean H și Președintele Consiliului Județean H, a anulat dispoziția nr. 459/2007 emisă de Președintele Consiliului Județean H, a admis contestația nr. 6623 din 23 mai 2007 formulată de reclamantă și a anulat obligația de plată a reclamantei stabilită prin titlul executoriu nr. 5/2007, emis de pârâtul Consiliul Județean H, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin nr. 39/2003 Consiliul Județean Has tabilit tarife pentru exploatarea drumurilor publice din județul H, reclamantei fiindu-i impusă prin titlul executoriu nr. 5/2007 obligația de plată a sumei de 791.454 lei din care 621.683 lei reprezentând debit și 169.771 lei reprezentând majorări de întârziere. Ulterior adoptării 39/2003 a intrat în vigoare Legea nr. 318/2003, legea energiei electrice, instanța interpretând textul art. 16 alin. 8 în sensul că reclamanta, titular al licenței de distribuție a energiei electrice, este ope legis beneficiar cu titlu gratuit al unui drept de uz și servitute asupra proprietății publice a județului.
Întrucât 39/2003 a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 318/2003, instanța a considerat că nu poate fi nulă, nulitatea intervenind atunci când nu sunt respectate prevederile legale cu ocazia emiterii actului administrativ, însă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 318/2003, 39/2003 a devenit caducă în ceea ce privește obligația reclamantei de plată a taxei pentru folosință proprietății publice a județului în scopul distribuției de energie electrică.
Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat recurs pârâtul Consiliul Județean H care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, respingerea contestației nr. 6623/2007, constatarea legalității și temeiniciei Dispoziției Președintelui Consiliului Județean H nr. 459/2007 și constatarea existenței obligației de plată a reclamantei pentru utilizarea drumurilor județene, înscrise în titlul executoriu nr. 5/2007.
În motivarea recursului s-a arătat că dezlegarea dată soluționării acțiunii este întemeiată pe confundarea deosebit de gravă a elementului material reprezentat de terenurile ocupate permanent de capacitățile energetice de distribuție și furnizare a energiei electrice pe de o parte, cu terenurile aparținând aceluiași proprietar, dar, din vecinătatea terenului anterior, asupra căruia poartă un drept de uz și servitute legală în favoarea furnizorilor de energie electrică, pe de altă parte. S-a făcut trimitere la textele art. 13 din Legea nr. 213/1998, art. 16 alin. 2,3 și 4 coroborate cu art. 18 alin. 1,3,4,5 și 8 precum și cu art. 20 din Legea nr. 318/2003, aflate în consens cu deciziile incidente ale Curții Constituționale.
Recurentul a mai invocat faptul că atât în jurisprudență cât și în doctrină se face distincție între modalitățile de utilizare ale domeniului public, pe baza criteriului naturii juridice a actului din care se obligațiile de plată pentru utilizările privative ale bunurilor proprietate publică, distingându-se două categorii și anume: utilizări privative întemeiate pe un act administrativ unilateral și cele întemeiate pe un contract.
Recurenta a dorit să sublinieze că, atât formularea art. 47 alin. 4 din OG nr. 43/1997 republicată, cât și natura juridică a autorizației de ocupare, act administrativ unilateral, îndreptățesc administrația publică de a exercita în limitele legii dreptul său de apreciere pentru acordarea sau neacordarea autorizației, deoarece ocuparea materială permanentă din punct de vedere obiectiv, însă temporară și nu perpetuă din punct de vedere juridic, reprezintă o utilizare neconformă destinației a bunului domenial, întrucât aceasta determină o modificare a structurii inițiale prin incorporarea în teren a unor capacități energetice. În consecință, a precizat recurentul, obiectul dreptului de uz și servitute îl reprezintă doar terenul din vecinătatea capacității energetice iar scutirea prevăzută la art. 16 alin.8 din Legea nr. 318/2003 se referă la beneficiarii dreptului de uz și de servitute numai în privința obiectului material al drepturilor respectivi, în cazul dedus judecății, numai cu privire la terenurile din vecinătatea capacităților energetice de distribuție.
De asemenea, recurentul a subliniat, că pentru titularii de licență și autorizație, prevederile art. 20 din Legea nr. 318/2003 statuează necesitatea existenței unui drept real de proprietate, de concesionare sau de utilizare cu privire la terenul pe care se dorește înființarea sau pe care funcționează deja o capacitate energetică.
Recurentul a criticat și constatarea instanței potrivit căreia nr. 39/2003 a devenit caducă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 318/2003, precizând că respectiva hotărâre este un act administrativ cu caracter normativ, cu aplicabilitatea generală asupra întregului județ prin urmare nu se adresează doar reclamantei ci și altor persoane fizice sau juridice și că, întrucât legalitatea acestei hotărâri a fost constatată de către Curtea de Apel Târgu -M în mod definitiv și irevocabil, obligația de plată subzistă.
În plus, recurentul invocă și prevederile art. 136 alin. 3 din Constituția României, art. 3 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, art. 7 din OG nr. 43/1997, art. 2 alin. 3 coroborat cu art. 14 din OG nr. 43/1997 precum și Decizia nr. 72/2004 a Curții Constituționale.
Recurentul a concluzionat că, terenurile din zona de siguranță a drumurilor județene ocupate permanent din punct de vedere obiectiv de unele capacități energetice de distribuție, formează doar obiectul utilizării privative pe baza permisiunii - autorizației de ocupare și care atrage obligația de plată a tarifului de utilizare, fără incidență în privința suprafețelor ocupate privativ a scutirii prevăzute de art. 16 alin. 8 din Legea nr. 318/2003.
Reclamanta intimată a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, motivând că recurentul trebuie să țină cont de prevederile Legii nr. 318/2003, conturându-se ideea că legiuitorul a dorit să statueze că orice teren care este ocupat de către rețele electrice de distribuție constituie și devine proprietate publică a statului și nu proprietatea județului și că societatea furnizoare de servicii de utilitate publică, așa cum este și reclamanta, este scutită de la plata oricăror taxe, tarife, obligații de plată către autoritățile centrale și locale.
Intimata a mai precizat că este beneficiar legal, potrivit art. 16 pct. 3 din Legea nr. 318/2003 al drepturilor de uz și servitute pe toată durata capacității energetice asupra terenurilor proprietate publică sau privată a statului și a unităților sale administrativ teritoriale, invocând în apărare și practică judiciară. De asemenea, s-a invocat și lipsa unui contract administrativ de stabilire a tarifelor de utilizare, chiar și în situația în care se presupune că recurentul ar fi proprietar al terenurilor pe care se află instalații electrice de distribuire a energiei electrice.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ținând cont și de incidența prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanța constată că recursul este nefondat.
Prima instanță a stabilit o stare de fapt în raport cu datele concrete ale cauzei și anume, existența unei hotărâri ale Consiliului Județean H, în speță fiind vorba de nr. 39/2003 prin care s-au stabilit tarife pentru exploatarea drumurilor publice din județul H și faptul că această hotărâre a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Legi nr. 318/2003. Față de aceste împrejurări, în mod corect prima instanță a apreciat că nu se poate vorbi de existența motivului de nulitate, motiv care ar fi trebuit să existe la data emiterii actului administrativ, cu atât mai mult cu cât legalitatea acestei hotărâri a fost constatată anterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Aspectul litigios privește efectele nr. 39/2003 după data intrării în vigoare a Legii nr. 318/2003, iar din acest punct de vedere, raționamentul instanței de fond este corect. Întrucât este vorba despre tarife de exploatarea drumurilor publice impuse de o autoritate administrativă locală, devine incident textul art. 16 alin.8 din Legea nr. 318/2003, care este foarte clar, fără echivoc în sensul că, titularii de autorizație și licență, beneficiari ai drepturilor de uz și servitute asupra proprietății publice sau private a statului și a unităților administrativ teritoriale, sunt scutiți de plata de taxe impozite și alte obligații de plată, instituite de către autoritățile publice centrale și locale.
Obiectul discuției nu îl reprezintă modul de exercitare a drepturilor de uz și servitute ci, dispoziția clară descutire de platăa taxelor, impozitelor și altor obligații de plată,instituite de autoritățipublice centrale și locale. Este evident că prin intrarea în vigoare a acestor dispoziții legale, în ceea ce o privește pe reclamantă, ca titular de autorizație în sensul legii menționate, hotărârea de obligare la tarife pentru exploatarea drumurilor publice a devenit caducă iar obligația de plată stabilită în sarcina acestora prin titlul executor 5/2007 trebuie anulată. În actuala reglementare, aceea prevăzută de Legea nr. 13/2007,Legea energiei electrice,textul art. 16 alin. 8 din Legea nr. 318/2003 este practic reluat prin textul art. 16 alin. 12.
Fiind vorba despre o dispoziție legală de scutire de plata taxelor, impozitelor și altor obligații de plată, reglementată în favoarea persoanelor pentru care se numără și reclamanta și privind taxe instituite de autorități publice centrale și locale, orice discuție cu privire a titularul dreptului de proprietate este de prisos, deoarece nu figurează ca parte în proces un alt proprietar decât statul, or, sub acest aspect, textul legal indicat este concludent, iar scutirea instituită legal. Actele normative invocate de recurent sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 318/2003, iar Decizia nr. 72/2004 a nu aduce nici un argument care să înlăture aplicarea art. 16 alin. 8 din Legea nr. 318/2003, ea privind constituționalitatea art. 37 alin. 4 din Legea nr. 318/2003, textul art. 16 alin. 8 nefiind declarat neconstituțional pe perioada aplicabilității Legii nr. 318/2003.
Față de cele ce preced, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de Consiliul Județean H și Președintele Consiliului Județean H, împotriva sentinței civile nr. 2934 din 18 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond:
-6.04.2009-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
