Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 1574/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--26.08.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 1574
Ședința publică din 16 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Dascălu Maria Cornelia
JUDECĂTOR 2: Maria Belicariu
JUDECĂTOR 3: Rodica
GREFIER: -
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta recurentă T împotriva sentinței civile nr. 541 din 12.05.2009 în contradictoriu cu pârâtele intimate Direcția Fiscală a Municipiului T, Primăria Municipiului T și Municipiul T reprezentat prin Primar, având ca obiect anulare act de control taxe și impozite.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat în reprezentarea reclamantei recurente și consilie juridic -, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se comunică 1 exemplar din întâmpinarea depusă de pârâta intimată Direcția Fiscală a Municipiului T reprezentantei reclamantei recurente care la rândul său depune dovada achitării timbrării cu taxă judiciară de timbru în sumă de 4 lei și timbru judiciar de 0,3 lei conform mențiunii de pe procedura de citare.
Nemaifiind formulate alte cereri instanța acordă cuvântul părților în dezbaterea recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate cu obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată și în recurs.
Reprezentantul pârâtei intimate solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Timiș la data de 25.04.2008, sub nr-, reclamanta SRL a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce va pronunța, în contradictoriu cu pârâții, Direcția Fiscală a Municipiului T, Primăria Municipiului T și Municipiul T reprezentat prin Primar să dispună: anularea deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pentru anul 2007 nr. 20698/11.09.2007 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita suma de 4.824 lei cu titlu de impozit datorat pentru apartamentele nr. 8 și 20 din imobilul situat în - C -, nr. 1; anularea dispoziției nr. 16/18.11.2007 emisă de Direcția Fiscală a Municipiului T prin care a respins contestația formulată împotriva deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pentru anul 2007 nr. 20698/11.09.2007, dispoziție comunicată prin adresa nr. --/08.11.2007 a aceleiași instituții; scutirea societății reclamante de la plata impozitului în
cuantum de 4.824 lei; și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 541/12.05.2009, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta - SRL S M, în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA FISCALĂ A MUNICIPIULUI T și MUNICIPIUL T REPREZENTAT PRIN PRIMAR și s-a anulat decizia de impunere nr. 20698/2007 și Dispoziția 16/2007 emise de pârâta Direcția Fiscală a Municipiului
În motivarea hotărârii atacate s-a reținut în esență următoarele:
La data de 03.04.2007 reclamanta a cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1327 de BNP --Curuți din T, apartamentele 8 și 20 din clădirea situată în T, Dr. nr. 1 (în prezent Str. - -).
Potrivit adresei nr. 776/24.04.2007 emisă de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a județului T, la care face referire expresă contractul de vânzare-cumpărare, imobilul este monument istoric și este cuprins la poz. 86 în Lista Monumentelor Istorice.
Litigiul dintre părți este determinat de faptul că pârâta Direcția Fiscală a Municipiului T pretinde de la reclamantă plata impozitului pe clădiri referitor la cele două apartamente emițând în acest sens decizia de impunere nr. 20698/11.09.2007 prin care a stabilit în sarcina reclamantei un impozit pe clădire aferent anului 2007 de 4.824 lei, pe când reclamanta pretinde că este scutită de plata acestui impozit, în esență, deoarece clădirea este monument istoric.
Pârâta pretinde că scutirea nu operează deoarece apartamentele sunt folosite pentru activități economice fapt ce rezultă din prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 Cod comercial. Coroborând această prezumție cu dispoziții din Decretul 31/1954 referitoare la definiția și scopul persoanei juridice, trage concluzia că din chiar cuprinsul textelor de lege rezultă, pe cale de interpretare, că apartamentele sunt folosite pentru activități economice. Pentru acest considerent a respins contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere, prin decizia nr. 16/18.11.2007.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic judiciar specialitatea construcții în ianuarie 2009, întregul imobil precum și cele două apartamente se aflau în lucru pentru restaurare, consolidare, renovare.
Așadar, în fapt, tribunalul a reținut că în prezent, apartamentele nu sunt folosite pentru desfășurarea unei activități economice sau de altă natură datorită lucrărilor amintite. Rămâne însă să stabilească ce efect poate avea asupra impozitării art. 4 Cod comercial.
Potrivit art. 250 al. 1 pct. 2 Cod fiscal, printre clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt și acelea care, potrivit legii, sunt clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee ori case memoriale, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.
În ce privește prezumția de comercialitate, tribunalul a constatat că, după ce art. 3 Cod comercial enumeră faptele de comerț, art. 4 prevede că, afară de acestea, se socotesc ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul.
Văzând aceste prevederi legale, tribunalul a fost de acord cu pârâta în sensul că, într-adevăr, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă este unul comercial. De asemenea, este dincolo de orice îndoială că apartamentele fac parte din patrimoniul reclamantei și nu pot fi afectate în mod legal unei alte destinații decât scopului final al societății comerciale, obținerea de profit.
Totuși, aceste aspecte sunt lipsite de relevanță deoarece art. 250 Cod fiscal exceptează de la scutire încăperile "care sunt folosite pentru activități economice" ceea ce înseamnă că apartamentele ar trebui să fie folosite în mod efectiv în acest scop. Aceasta este o chestiune de fapt și nu de drept. Legiuitorul nu condiționează excepția de la scutire de calitatea de comerciant ci doar de afectațiunea concretă a încăperii. Tribunalul nu observă nici un motiv pentru care să nu poată da unei încăperi o destinație de locuit, de exemplu pentru angajați, asociați, etc. În astfel de situații încăperea nu este folosită pentru activități economice iar comerciantul va fi scutit de impozitul pe clădiri în cazul în care clădirea este monument istoric.
Pentru aceleași considerente sunt lipsite de relevanță aprecierile pârâtei cu privire la legislația contabilă, care nu este incidentă în speță.
În consecință, tribunalul, în temeiul art. 18 din Legea 554/2004, a admis acțiunea, a anulat decizia de impunere nr. 20698/2007 și dispoziția 16/2007 emise de pârâta Direcția Fiscală a Municipiului T, reclamanta fiind scutită de impozitul pe clădiri atâta vreme cât nu folosește pentru activități economice cele două apartamente.
În temeiul art. 274 Cod procedură fiscală, a obligat pârâta să plătească reclamantei 764,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din care 4,3 lei taxe judiciare de timbru și timbru judiciar și 700 lei onorariu expert.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SMs olicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat.
În motivare se arată că în mod greșit prima instanță a obligat pârâta numai la plata sumei de 764,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Consideră că soluția este greșită pentru următoarele considerente:
Reclamanta recurentă a efectuat cheltuieli de judecată constând în taxe judiciare de timbru și timbru judiciar, onorariu de expert în cuantum de 700 lei și onorariu de avocat, în cuantum de 4.165 lei, conform facturii nr. - din 20.11.2007, onorariu achitat cu avizul de credit nr. - din data de 14.12.2007, suma fiind inclusă în suma globală achitată cu acest document.
În temeiul dispozițiilor art. 274.pr.civ. arată că este justificată obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuieli de judecată din prima instanță.
În drept, recurenta invocă disp. Art. 304 pct. 9. pr. Civilă.
La dosar a depus întâmpinare pârâta Direcția Fiscală a Municipiului T, solicitând respingerea recursului ca fiind nefondat, neîntemeiat și nelegal.
În motivarea întâmpinării se arată că practica judiciară instituie regula conform căreia cheltuielilor de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite cu acte, documente, înscrisuri justificative.
Din enunțul art. 274 aliniatul 1.pr.civ. reiese că, în mod expres ca rambursarea cheltuielilor de judecată se face prin cerere expresă (accesorie sau principală).
Această cerință este un reflex al principiului disponibilității. Partea are dreptul de a obține restituirea cheltuielilor de judecată, iar dacă înțelege să beneficieze, să uzeze de acest drept are obligația de a cere în mod formal acest lucru., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
În ceea ce privește dovada cheltuielilor de judecată solicitate amintește că articolul 129 aliniatul 1 din Codul d e procedură civilă statuează:"părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor nr. 723 aliniatul 1, precum și să-și probeze pretențiile și apărările".
Solicită să se observe că recurenta a solicitat cheltuieli de judecată, printr-un capăt de cerere accesoriu, cuprins în acțiunea de contencios administrativ în judecată având ca obiect anulare act administrativ.
În acest context în speță, este incidentă regula potrivit căreia accesoriu urmează calea principalului - sequitur principalem.
Concluzionând, susține că soluționarea capătului de cerere privitor la cheltuielile de judecată trebuie să beneficieze de aceeași atenție a judecătorului, necesară în judecarea cererii principale, trebuie să respecte toate principiile procedurii civile, cererii accesorie aplicându-i-se regimul procesual stabilit pentru cererea principală.
Ținând cont de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată convertite în onorariu de avocat care, așa cum s-a văzut mai sus, respectă regimul oricărei cereri adresate instanței, apreciază că și pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie respectate dispozițiile art. 112 aliniatul 1 punctul 5 aliniatul 2, 116, 132 și 138.pr.civ.
Nu poate fi acceptată nici o abatere de la această exigență. Încălcarea ei reprezintă cea mai flagrantă nesocotire a principiului contradictorialității.
Solicită să se observe că recurenta a depus, în probatoriu înscrisuri prin care dovedește efectuarea cheltuielilor de judecată convertite în onorariu de avocați odată cu depunerea cererii de recurs.
În aceste condiții, consideră că este tardiv, la acest moment a se depune înscrisuri în dovedirea unui capăt de cerere.
Se mai consideră că în mod legal prima instanță a admis cheltuielile de judecată numai în ceea ce privește taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de expert, întrucât doar aceste cheltuieli au fost dovedite în condițiile prevăzute de legislația procesual civilă.
Chiar și în situația în care se acceptă depunerea chitanței de plată a onorariului de avocat la închiderea dezbaterilor, instanța în baza rolului activ ce-i este impus și permis totodată, trebuie să aducă la cunoștința părții adverse cuantumul onorariului pentru ca aceasta în măsura în care apreciază necesar, să solicite aplicarea art. 274 aliniatul 3.pr.civ.
În sensul celor enunțate s-a pronunțat și Curtea Europeană, când a hotărât în cauza Lungoci împotriva României statuând la art. 59 că " deoarece reclamanta nu a precizat valoarea acestor cheltuieli și nu a depus nici un document justificativ în acest sens, Curtea decide să nu îi acorde nici o sumă cu acest titlu.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente, inclusiv art. 3041Cod procedură civilă și văzând că nu sunt incidente disp. Art. 306 alin. 2. pr. Civilă, instanța constată că recursul formulate este neîntemeiat, urmând a fi respins, după cum urmează:
Din enunțul disp. art. 274 aliniatul 1. pr. civ. reiese, în mod expres ca rambursarea cheltuielilor de judecată se face prin cerere expresă, principală sau accesorie.
Cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite cu acte, documente, înscrisuri justificative.
Deși prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată, pe parcursul procesului a depus la dosar, timbru judiciar de 0,3 lei, aflat la fila 5, delegația de avocat, însă fără dovada onorariului avocațial, fila 6 dosar fond, taxa de timbru de 4 lei, conform chitanțelor aflate la filele 44, 45, dovada plății avansului onorariului de expert în cuantum de 600 lei, conform nr. 97/02.12.2008, aflat la fila 115 din dosar.
Curtea constată că în mod legal prima instanță a admis cheltuielile de judecată numai în ceea ce privește taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de expert, întrucât doar aceste cheltuieli au fost dovedite efectiv până la momentul închiderii dezbaterilor.
Cheltuielile reprezentând onorariu avocat nu au fost depuse la instanța de fond, iar actele atașate la cererea de recurs, respectiv factura și extrasul de cont cu referire la suma de 4.165 lei ca reprezentând onorariu avocat au fost emise la data de 20.11.2007, cu mult înainte ca recurenta reclamantă șă introducă acțiunea pe rolul instanței de judecată -25.04.2008, acte ce nu fac trimitere la dosarul de față.
Prin neacordarea acestor cheltuieli reclamanta nu a fost prejudiciată, întrucât are la îndemână o acțiune separată de drept comun privind acordarea cheltuielilor de judecată suportate cu litigiul de față.
Motivele invocate prin cerea de recurs nu se încadrează în prev. art. 304 pct. 9. pr. Civilă, care să ducă la modificarea hotărârii recurate.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta SMî mpotriva sentinței civile nr. 541/CA/12.05.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
-
Red.B/12.01.2010
Tehnodact /2 ex./12.01.2010
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Judecător:
Președinte:Dascălu Maria CorneliaJudecători:Dascălu Maria Cornelia, Maria Belicariu, Rodica
