Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 223/2010. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIENr. 223/CA/2010
Ședința publică de la 10 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Lucian Ioan Gherman
JUDECĂTOR 2: Gabriela Costinaș
JUDECĂTOR 3: Nicoleta
Grefier
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu împotriva sentinței nr. 432/30.09.2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta recurentei, consilier juridic, lipsă fiind intimata reclamantă - CLUB INTERNAȚIONAL SRL prin lichidator.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care arată că recursul este scutit de taxa de timbru.
Intimata a comunicat la dosar întâmpinare, solicitând și judecarea în lipsă.
Reprezentanta recurentei depune la dosar delegația de reprezentare, arătând că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat instanța acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului pentru motivele expuse în scris și pe care le susține oral. Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 6 din HG 831/1997 care reprezintă dispoziție specială în ceea ce privește conținutul documentelor și modalitatea de achiziție a acestora. Intimata reclamantă a înregistrat în evidența contabilă un număr de 56 de facturi de achiziționare de diverse bunuri, emise de societăți fictive, neplătitoare de impozite și taxe la bugetul statului cu toate că s-a făcut dovada că aceste societăți nu sunt înregistrate la. Instanța de fond în mod greșit a reținut că pe baza facturilor provenind de la furnizori neînregistrați la organele fiscale și la Registrul Comerțului se poate deduce TVA-ul înscris și aferent achizițiilor.
La întrebarea instanței, reprezentanta recurentei arată că recursul grațios a fost soluționat la 1 septembrie 2009, precizând că Parchetul nu a comunicat rezoluția, iar ulterior demersurilor făcute s-a obținut rezoluția timp în care societatea a intrat în faliment. Pasivitatea nu incumbă doar organului fiscal ci și administratorului societății. Administratorul judiciar a fost cel care a observat că nu s-a soluționat recursul grațios.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față
Reclamanta CLUB INTERNAȚIONAL prin lichidator a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu:
-anularea Deciziei nr. 93/1.09.2008 privind soluționarea de către pârâtă a contestației formulate de către reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 6338/8.12.2004,
-constatarea încălcării de către pârâtă a prevederilor art. 2 litera h din Legea nr. 554/2004 prin soluționarea contestației depuse,în termen de 3 ani de la înregistrarea acesteia.
În motivarea acțiunii a arătat că prin Raportul de inspecție fiscală nr. 6338/ 8.12.2004 - perioada verificată 1.10.1999- 31.12.2001 și 1.01.2004 - 30.06.2004, în urma verificării tuturor documentelor justificative utilizate de către societate, s-a apreciat că un număr de 56 de facturi nu îndeplinesc condițiile pentru a fi admise ca documente justificative, deoarece deși înregistrate în contabilitatea societății, au fost emise de societăți comerciale care nu au fost înregistrate la Oficiul Registrului Comerțului, adică societăți fictive, neplătitoare de impozite și taxe la bugetul de stat.
Reclamanta a mai arătat că organul de control constatat că acestea nu pot fi luate în calcul la stabilirea obligațiilor fiscale, a anulat facturile și a stabilit impozit pe profit, TVA de plată, dobânzi și penalități de întârziere suplimentare, în cuantum de 329.917 lei. A mai precizat că legislația fiscală aplicabilă la data nașterii raportului juridic nu făcea nici o referire la elementele care trebuiau îndeplinite pentru ca un document să aibă caracter justificativ. Pârâta a luat decizia fără temei legal și în contradicție cu principiul unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem. După cum rezultă din dispozițiile art. 1 aliniat 2 din nr.HG 831/ 1997 și ale art. 6 din nr.HG 831/1997 legea însăși indică zona în care trebuie așezată răspunderea ca fiind cea în care se înregistrează venituri. Rezultă că răspunzători în fața legii sunt cei care își înregistrează venituri, eschivându-se astfel de la plata impozitelor și taxelor și nu cei care mizând pe principiul bunei credințe în relațiile comerciale preiau aceste documente în necunoștință de cauză și desfășoară mai departe o activitate contabilă corectă. Reclamanta a mai precizat că buna sa credință a fost evidențiată și în decizia de neîncepere a urmăririi penale, în dosarul deschis cu privire la această cauză. Criteriile privind emiterea de documente fiscale au fost pentru prima dată precizate prin Legea nr. 345/2002 iar apoi prin Legea nr. 571/2003 când s-au reglementat cu caracter unitar, atât obligativitatea prezentării de către cumpărător a documentelor justificative cât și mențiunile sau informațiile care să rezulte din acestea.
Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, reclamanta a arătat că împotriva Deciziei de impunere nr. 6338/8.12.2004 a depus în termen contestație, respectiv la data de 7.01.2005 iar pârâta prin Decizia nr. 2/24.01.2005 a suspendat soluționarea contestației în temeiul art. 214 aliniat 3 din nr.OG 92/2003 motivat de faptul că a fost formulată sesizarea penală nr. 16.720/24.12.2004. Prin rezoluția din data de 15.04.2005 Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiua dispus neînceperea urmăririi penale în cauză. Din momentul comunicării rezoluției Parchetului, organul fiscal ar fi trebuit să reia procedura soluționării contestației în conformitate cu prevederile art. 214 aliniat 3 și să se încadreze în termenul legal. Pârâta nu a procedat în acest mod și în baza Deciziei de impunere a solicitat la data de 24.07.2007 deschiderea procedurii insolvenței, ca și când acesta nu ar fi fost contestată. Doar la sesizarea judecătorului sindic, în data de 26.08.2008, organul fiscal a reluat soluționarea contestației, aproape la trei ani de la termenul legal în care aceasta ar fi trebuit soluționată. Reclamanta a menționat că soluționarea de către pârâtă a contestației i-ar fi oferit posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ încă din anul 2005 existând astfel posibilitatea de a evita intrarea în procedura insolvenței. Reclamanta a mai menționat că este pe deplin îndreptățită să solicite constatarea de către instanță a încălcării de către pârâtă a prevederilor art. 2 litera h din Legea nr. 554/2004 și anularea Deciziei nr. 93/1.09.2008.
Pârâta prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii și pe cale de consecință menținerea actelor administrative atacate respectiv a Deciziei nr. 93/1.09.2008 și a Deciziei de impunere nr. 6338/8.12.2004 precum și menținerea obligației de plată a sumei totale de 329.917 lei.
În motivarea întâmpinării cu referire laimpozitul pe profit, pârâta a arătat că, reclamanta a considerat cheltuială deductibilă la determinarea profitului impozabil suma de 293.887 lei, sumă înregistrată în evidența contabilă în baza unor facturi emise de societăți comerciale care nu erau înregistrate la Oficiul Registrului Comerțului, neplătitoare de impozite și taxe. Pârâta a mai arătat că, având în vedere că reclamanta a dedus în perioada 1.10.1999 - 30.06.2004 TVA în valoare de 58.704 lei în baza facturilor fiscale s-au aplicat dispozițiile art. 6 din nr.HG 831/1997 și organele de control au exclus de la deducerea cheltuielilor, facturile care nu conțineau date corespunzătoare cu înregistrările obligatorii la organele fiscale și la registrul comerțului, aplicând sancțiunea fiscală potrivit căreia procurarea și utilizarea de formulare tipizate cu regim special de înscriere și numerotare din alte surse decât cele prevăzute în prezenta hotărâre sunt interzise iar operațiunile consemnate în aceste formulare nu pot fi înregistrate în contabilitate iar bunurile care fac obiectul tranzacțiilor respective sunt considerate fără documente legale de proveniență. De asemenea, dacă furnizorii nu au fost înregistrați ca persoane juridice rezultă că nu a existat nici operațiunea de vânzare - cumpărare iar achiziția înregistrată de reclamantă nu poate fi recunoscută ca fiind reală și ca bază a justificării cheltuielilor deductibile la determinarea profitului impozabil și nici ladeducerea
Tribunalul Sibiu prinSentința nr. 432/2009a admis acțiunea formulată de reclamantă prin lichidator judiciar, a anulat decizia nr. 93/1.09.2008 emisă de pârâtă privind soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere nr. 6338/8.12.2004 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală Sibiu și a constatat încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 2 lit.h din Legea 554/2004 prin nesoluționarea contestației reclamantei în termenul legal.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în esență că,
aprecierea furnizorilor din facturile enunțate ca fiind fictivi este eronată atâta timp cât între data emiterii facturilor (2000-2001) și data efectuării controlului (2004) respectivele societăți puteau fi înregistrate la Registrul Comerțului și dizolvate, astfel că informațiile primite au fost apreciate ca nerelevante.
Prevederile legale invocate de pârâtă nu prevăd nici un element care să definească caracterul justificativ al unui document, ele generând obligații doar pentru emitenții facturilor nu și pentru cei care își justifică o cheltuială efectiv realizată prin acestea.
În fine, cu privire la TVA instanța de fond a reținut că invocarea de către.pârâtă a dispozițiilor art. 24 alin. 1 lit. a din Legea 345/2002 (privind criteriile a de stabilire a mențiunilor și informațiilor pe care trebuie să le conțină documentele justificative) încalcă principiul neretroactivității legii civile, actul normativ fiind aplicabil în perioada 01.06.2002 - 31.12.2003 iar facturile au fost emise în perioada 2000-2001.
Referitor la cel de-al doilea petit al acțiunii s-a reținut că față de faptul că prin Rezoluția procurorului din data de 15.04.2005 s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale, organul fiscal era obligat să continue procedura administrativă suspendată la data de 24.01.2005 imediat ce a primit această soluție și să o soluționeze în 30 de zile nu să aștepte 3 ani și 4 luni pentru a finaliza soluționarea acesteia prin Decizia nr. 93/01.09.2008. Neprocedând în acest fel organul fiscal a încălcat dispozițiile art. 2 lit. h din Legea 554/2004.
*
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În expunerea motivelor se arată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, în primul rând s-a apreciat că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 6 din HG 831/1997 care reprezintă dispoziție specială în ceea ce privește conținutul documentelor și modalitatea lor de achiziție. Prima instanță a greșit atunci când nu a luat în considerare adresa nr. 20430/09.09.2004 a Serviciului Tehnologia Informației din care rezultă că furnizorii reclamantei nu există ca persoane juridice nefiind înregistrare la Oficiul Registrul Comerțului și nici ca plătitoare de taxe și impozite.
În al doilea rând se apreciază că prima instanță nu a aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. 6 lit. m din OG 70/1994, respectiv art. 1 alin. 2 și 5 și art. 6 din HG 831/1997, texte care conduc la concluzia că facturile care nu aparțin furnizorilor înscriși în ele, facturile de la furnizori care nu sunt înmatriculați la Oficiul Registrul Comerțului și care nu sunt procurate de la distribuitori autorizați nu îndeplinesc calitatea de document justificativ care să permită deductibilitatea fiscală a sumelor cuprinse în ele.
În al treilea rând se susține că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 19 lit. a din OUG 17/2000 și cele ale art. 25 lit. c din OUG 17/2000 care prevăd în mod expres condițiile de justificare a documentelor contabile necesare pentru deducerea TVA.
Se mai critică sentința pe motiv că soluția se bazează pe o simplă supoziție, în sensul că furnizorii reclamantei puteau fi înmatriculați la Oficiul Registrul Comerțului anterior anului 2000 și apoi radiați în condițiile în care recurenta a făcut dovada că aceștia nu sunt înregistrați ca plătitori de taxe și impozite, nu sunt înmatriculați la Oficiul Registrul Comerțului, codurile fiscale și numerele de înregistrare la Oficiul Registrul Comerțului de pe facturi aparțin altor societăți.
În fine, cu privire la cel de-al doilea petit, se apreciază că soluția este nelegală, atâta timp cât organul administrativ a pronunțat o soluție iar reclamanta nu a fost prejudiciată în nici un mod. Totodată aceasta avea posibilitatea să solicite în temeiul art. 2 și art. 8 din Legea 554/2004 obligarea organului administrativ să emită o decizie privind soluționarea contestației și nu să vină acum să susțină vătămarea produsă prin întârzierea soluționării recursului administrativ.
Reclamanta intimată a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate dar și al dispozițiilor art. 304 indice 1 din Codul d e procedură civilă curtea constată că acesta este fondat și urmează să-l admită pentru următoarele considerente:
Prin Decizia de impunere nr. 6338/08.12.2004 și Raportul de inspecție fiscală nr. 6338/8.12.2004, Activitatea de Inspecție Fiscală Sibiu, a constatat următoarele:
Referitor la impozitul pe profit:
În perioada verificată 01.10.1999-31.12.2001 și 01.01.2004-30.04.2004 - INTERNAȚIONAL SRL Sibiu a considerat cheltuiala deductibilă la determinarea profitului impozabil suma de 293.887 lei(2.938.876.316 lei) suma înregistrată în evidența contabilă în baza unor facturi emise de societăți comerciale care nu sunt înregistrate la Oficiul Registrului Comerțului, neplătitoare de impozite și taxe, conform adresei nr. 20430/9.09.2004 emisă de Serviciul Tehnologia Informației din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului B, societăți prezentate în Raportul de inspecție fiscală anexat la Decizia de impunere contestată.
Facturile fiscale care au stat la baza înregistrării în contabilitate a sumei de 293.887 lei ( 2.938.876.316 lei) au fost emise de societăți fictive neplătitoare de impozite și taxe la bugetul statului și în consecință nu exista temei legal pentru a fi luate în considerare la calculul obligațiilor fiscale. Inexistența societăților comerciale furnizoare conduce la concluzia că nu s-a realizat un raport juridic între - CLUB INTERNAȚIONAL SRL Sibiu și societățile comerciale furnizoare, drept pentru care facturile fiscale și chitanțele de plată a contravalorii acestor facturi nu pot fi opuse societăților comerciale furnizoare. Faptul că bunurile materiale sunt înregistrate în contabilitatea beneficiarului nu înlătură răspunderea acestuia pentru prejudiciul creat bugetului de stat prin majorarea cheltuielilor în baza facturilor fiscale care nu aparțin unor societăți comerciale.
În drept, organul de inspecție fiscală a invocat prevederile art.4 și art.6 alin.2 din Legea contabilității nr. 82/1991-republicată, art.1 alin.1 și art.6 din HG nr.831/1997, art.4 alin.3 din OG nr.70/1994-republicată așa cum a fost completată cu lit.p din OG40/1998 și art.4 alin.6 lit.m din OUG nr.217/1999.
Față de cele arătate, organul de inspecție fiscală a calculat pentru perioada 01.10.1999-30.06.2004 impozit pe profit suplimentar în suma de 73.325 lei (733.249.411 lei) precum și dobânzi și penalități de întârziere aferente în sumă de 94.324 lei( 943.244.21 lei), respectiv 13.829 lei ( 138.289.219 lei).
Referitor la taxa pe valoarea adăugată.
Societatea comercială CLUB INTERNAȚIONAL SRL Sibiu a dedus taxa pe valoarea adăugată în sumă de 58.704 lei(587.046.885 lei) aferentă facturilor emise de societăți comerciale care nu sunt înregistrate la Oficiul Registrului Comerțului, neplătitoare de impozite și taxe, conform adresei nr. 20430/09 09 2004 emisă de Serviciul Tehnologia Informației din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a municipiului B, societăți prezentate în Raportul de inspecție fiscală anexat la Decizia de impunere contestată.
Întrucât facturile fiscale care au stat la baza înregistrării în contabilitate a operațiunilor economice au fost emise de societăți fictive, neplătitoare de impozite și taxe la bugetul statului nu exista temei legal pentru a fi luate în considerare la calculul obligațiilor fiscale.
De asemenea, s-a reținut că societatea nu a prezentat copia de pe documentul legal care atesta calitatea de plătitor de taxă pe valoare adăugată a furnizorului pentru facturile cu o valoare a TVA-ului mai mare de 20 milioane lei așa cum se prevede la art. 25 lit.B pct.b din OUG nr.17/2000.
Inexistența societăților comerciale furnizoare conduce la concluzia că nu s-a realizat un raport juridic între - CLUB INTERNAȚIONAL SRL Sibiu și societățile comerciale furnizoare, drept pentru care facturile fiscale și chitanțele de plată a contravalorii acestor facturi nu pot fi opuse societăților comerciale furnizoare. Faptul că bunurile materiale sunt înregistrate în contabilitatea beneficiarului nu înlătură răspunderea acestuia pentru prejudiciul creat bugetului de stat prin deducerea - ului în baza unor facturi care nu aparțin unor societăți comerciale.
În drept, organul de inspecție fiscală invoca prevederile art. 4 și art.6 alin.2 din Legea contabilității nr.82/1991 republicată, art.1 alin.1 și alin.5 și art.6 din HG nr.831/1997, art.19 lit.a și art. 25 lit.c alin.2, art. 25 lit.B, pct.b din OUG nr.17/2000.
Față de cele menționate, organul de inspecție fiscală a calculat pentru perioada 01.10.1999-30.06.2004 taxa pe valoarea adăugată suplimentară de plată în sumă de 58.705 lei (587.046.885 rol) precum și dobânzi și penalități de întârziere aferente în sumă de 78.580 lei (785.803.552 rol) și respectiv 11.154 lei(111.538.908 rol).
Împotriva acestora reclamanta intimată a formulat contestație în termen înregistrată sub nr. 76/07.01.2005 însă prin Decizia nr. 2/24.01.2005 organul fiscal a suspendat procedura până la soluționarea sesizării penale nr. 16.720/24.12.2004.
Prin rezoluția din data de 15.04.2005 Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiua dispus neînceperea urmăririi penale în cauză.
La sesizarea judecătorului sindic, în data de 26.08.2008, organul fiscal a reluat soluționarea contestației, care a fost finalizată prin Decizia nr. 93/01.09.2008.
Împotriva acesteia reclamanta s-a plâns instanței de contencios administrativ la data de 08.12.2008.
ce a generat conflictul juridic dedus judecății este legată de caracterizarea facturilor prezentate de reclamantă ca și documente justificative pentru înregistrarea în contabilitate a operațiunilor și implicit pentru deducerea sumelor cuprinse în acestea din profitul impozabil, respectiv deducerea TVA aferent operațiunilor respective.
Un prim aspect ce se impune a fi lămurit privește legislația aplicabilă. Având în vedere faptul că facturile despre care se face vorbire au fost emise în perioada 2000-2001 (144-149) rezultă că legislația aplicabilă este cea în vigoare la acel moment, respectiv OG 70/1994 privind impozitul pe profit și OUG 17/2000 privind TVA, HG 834/1991 și Legea 82/1991.
OG 70/1994 stabilește în art. 4 alin. 6 lit.caracterul nedeductibil al cheltuielilor înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu îndeplinesc condițiile de document justificativ.
OUG 17/2000 stabilește în art. 25 pct. C lit. a alin. 2 regula conform căreia "documentele justificative care nu sunt procurate pe căile stabilite prin norme legale și care nu sunt corect întocmite nu pot fi înregistrate în contabilitate iar bunurile ce fac obiectul tranzacțiilor respective vor fi considerate fără documente legale de proveniență."
În același context pct. 10.6 lit. din HG 401/2000 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG 17/2000 consacră caracterul nedeductibil al TVA aferentă intrărilor referitoare la bunuri și servicii aprovizionate pe baza de documente care nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 25 lit. B din OUG 17/2000 și de HG 831/1997.
Dealtfel, în timp ce HG 831/1997 stabilește modelul documentelor justificative ce trebuie folosite (inclusiv cuprinsul acestora), regimul lor și unicul distribuitor, art. 25 pct. B lit. din OUG 17/2000 consacră obligația contribuabililor plătitori de TVA de a solicita de la furnizori sau prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate "și să verifice întocmirea corectă a acestora".
Ca urmare, cadrul normativ existent în perioada 2000-2001 stabilea în mod neechivoc faptul că documentele justificative trebuiau să fie în forma prevăzută de HG 831/1997, completate în mod corect și complet cu date reale ale unor persoane juridice care funcționează în mod legal, sub sancțiunea nedeductibilității.
Analiza acestor texte justifică concluzia că facturile care nu aparțin furnizorilor înscriși în ele, facturile de la furnizori care nu sunt înmatriculați la Oficiul Registrul Comerțului și care nu sunt procurate de la distribuitori autorizați nu îndeplinesc calitatea de document justificativ care să permită deductibilitatea fiscală a sumelor cuprinse în ele.
Ca atare susținerea instanței de fond conform căreia prevederile legale invocate de pârâtă nu prevăd nici un element care să definească caracterul justificativ al unui document, ele generând obligații doar pentru emitenții facturilor nu și pentru cei care își justifică o cheltuială efectiv realizată prin acestea este contrară literei și spiritului legii. Nu poate fi acceptată teza conform căreia beneficiarul mărfii sau serviciilor nu are nici o obligație cu privire la formalismul și realitatea datelor cuprinse în documentele justificative atâta timp cât intenționează să deducă cheltuielile sau TVA -ul aferent acestora.
Instanța de fond era obligată să-i confere valoare probatorie adresei nr. 20430 din 09.09.2004 emisă de Serviciul Tehnologia Informației din care rezultă că o parte din furnizorii reclamantei sunt fictivi întrucât datele de identificare (cod fiscal și numărul de înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului) aparțin altor societăți iar o parte din facturi au fost cumpărate de la furnizorul acreditat de alte societăți comerciale. Aceste aspecte nu fac altceva decât să conducă la concluzia că operațiunile nu au fost realizate cu furnizori reali, ceea ce atrage caracterul nedeductibil al cheltuielilor respectiv TVA - ului aferent.
Concluzia instanței de fond că între data emiterii facturilor (2000-2001) și data efectuării controlului (2004) respectivele societăți puteau fi înregistrate la Registrul Comerțului și dizolvate, este pur speculativă și lipsită de orice suport probator, înlăturarea informațiilor cuprinse în adresa nr. 20430 din 09.09.2004 fiind nejustificată.
Față de aceste considerente curtea apreciază că măsurile dispuse de organele de control au fost legale și temeinice, soluția primei instanțe de anulare a actelor administrativ fiscale fiind eronată și lipsită de temei legal.
Și soluția referitoare la cel de-la doilea petit este nelegală, solicitarea reclamantei de constatare a încălcării de către pârâtă a dispozițiilor art. 2 lit.h din Legea 554/2004 prin nesoluționarea contestației reclamantei în termenul legal, fiind lipsită de interes.
Reclamanta intimată a formulat contestație la data de 07.01.2005 însă prin Decizia nr. 2/24.01.2005 organul fiscal a suspendat procedura până la soluționarea sesizării penale nr. 16.720/24.12.2004. Deși aceasta a fost soluționată prin rezoluția din data de 15.04.2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu reluarea soluționării contestației s-a realizat doar la sesizarea judecătorului sindic, în data de 26.08.2008, aceasta fiind finalizată prin Decizia nr. 93/01.09.2008.
Până la data de 01.09.2008 reclamanta avea posibilitatea să solicite în temeiul art. 2 și art. 8 din Legea 554/2004 obligarea organului administrativ să emită o decizie privind soluționarea contestației indicând vătămarea produsă prin întârzierea soluționării recursului administrativ, însă după această dată cererea sa nu se mai justifică atâta timp cât organul administrativ a pronunțat o soluție iar reclamanta a înțeles să uzeze de dispozițiile art. 218 din Codul d e procedură fiscală.
Față de cele ce preced recursul pârâtei se dovedește întemeiat și urmează a fi admis conform art. 312 din Codul d e procedură civilă, cu consecința modificării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu împotriva sentinței nr. 432/CA/2009 pronunțată la data de 30.09.2009 de Tribunalul Sibiu -Secția Comercială și de Contencios Administrativ,
Modifică sentința atacată în sensul că:
Respinge acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta - CLUB INTERNAȚIONAL SRL prin lichidator împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 Februarie 2010.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - -- |
Grefier, |
Red.GL.
Dact./ex.4/
Jud.fond.
Președinte:Lucian Ioan GhermanJudecători:Lucian Ioan Gherman, Gabriela Costinaș, Nicoleta
