Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 2386/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2386
Ședința publică din 7 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Floarea Tămaș
JUDECĂTORI: Floarea Tămaș, Eleonora Gheța Maria Hrudei
- -
GREFIER: ---
S-a luat spre examinare recursul formulat de către pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI M, în nume propriu și pentru ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B-M, împotriva Sentinței civile nr. 1448 din 19 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată -, privind și pe pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B-M, având ca obiect anulare act de control taxe și impozite - taxă de primă înmatriculare.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul se află la primul termen de judecată, este scutit de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, precum și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2.pr.civ.
Raportat la cauza dedusă judecății se reține că recursul este formulat și motivat în cadrul termenului procedural, precum și că a fost comunicat.
La data de 5 octombrie 2009 s-au înregistrat la dosar concluzii scrise din partea reclamantei intimate -, prin intermediul cărora solicită respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentelor la cheltuieli de judecată în recurs, sens în care anexează chitanța privind onorariul avocațial și împuternicirea avocațială a domnului avocat -., concluzii prin care se solicită și judecarea cauzei în lipsă.
În dimineața acestei zile, 7 octombrie 2009, înainte de începerea dezbaterilor, a sosit la dosarul cauzei, prin fax înregistrat la registratura instanței, o cerere din partea reprezentantului reclamantei intimate, prin care solicită judecarea cauzei în lipsă deoarece apărătorul ales nu se poate prezenta în instanță din motive medicale, sens în care anexează un certificat medical.
Curtea, în raport de obiectul cauzei și înscrisurile existente la dosar, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Din examinarea actelor dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1448 pronunțată la data de 19.05.2009 în dosar nr- al Tribunalului Maramureș au fost respinse excepțiile formulate de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice M în nume propriu și pentru Administrația Finanțelor Publice B M; admisă acțiunea formulată de către reclamanta împotriva pârâtelor Direcția Generală a Finanțelor Publice M și Administrația Finanțelor Publice B și în consecință s-a constatat nulitatea actului administrativ emis de Administrația Finanțelor Publice BMp rivind soluționarea contestației înregistrate de reclamantă sub nr. 19080/04.07.2008.
S-a constatat nelegalitatea încasării la bugetul de stat a sumei de 3.514 lei reprezentând taxa specială de înmatriculare achitată cu chitanța nr. - din 03.09.2007.
A fost obligată pârâta Administrația Finanțelor Publice B M să restituie reclamantului suma de 3.514 lei cu dobânda legală calculată de la data achitării ei și până la restituirea efectivă.
Totodată au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 741 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel instanța a reținut că excepția prescripției procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din legea 554/2004, nu poate fi primită având în vedere că taxa specială de înmatriculare a fost percepută în baza unui act normativ care s-a constata a fi nelegal, și nu în baza unui act administrativ.
În aceste condiții sunt aplicabile prevederile art. 7 ind. 1 din legea 554/2004 care arată că în cazul actului administrativ normativ, plângerea poate fi formulata oricând, deci acțiunea este imprescriptibilă.
În ceea ce privește excepția invocată de pârâtă, instanța constată ca procedura de infrigement și cea a recursului prealabil sunt proceduri facultative pentru instanțele interne, și sunt aplicate la aprecierea instanței doar în situația în care textele actelor normative comunitare sunt primitoare de mai multe înțelesuri putând conduce la soluții diferite. Ori în cazul de speță textul Tratatului european invocat în apărare de către reclamanta, este foarte clar și fără echivoc stabilește interdicția de stabilire a unor taxe noi peste cele prevăzute și asumate de statele membre, inclusiv de România.
Cu privire la fond se reține de instanță că Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste. Astfel, art. 90 (1) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esențialul acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei dintr-o țară comunitară, în România.
Aplicarea taxei introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, în situația în care acestea au fost deja înmatriculate în țara de proveniență, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, taxa nu se mai percepe.
Între principiile dreptului comunitar, obligatorii pentru instanțele judecătorești române, astfel cum s-a menționat prin referirile la art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, facem referiri la supremația dreptului comunitar, în speță a art. 90 (1) din Tratat și conchidem că prin modificarea codului fiscal și introducerea taxei speciale pentru autovehicule, legiuitorul a încălcat în mod direct dispozițiile menționate ale Tratatului.
Art. 90 alin. 1 din Tratat face parte, de la data de 1 ianuarie 2007, din ordinea de drept a României și astfel reclamanta, persoană juridică română, se poate adresa autorităților administrative precum și instanțelor judecătorești în scopul de a-i restabili drepturile conferite de această reglementare comunitară de bază și care i-au fost încălcate prin aplicarea reglementărilor dreptului național cu caracter contrar de către autoritățile administrative cu ocazia reînmatriculării în România a autoturismului.
Întrucât instanța constată că suma plătită de reclamant nu a fost datorată potrivit legislației comunitare, taxa trebuie restituită. Faptul că reclamantul a achitat voluntar această taxă este irelevant, întrucât altfel nu ar fi avut posibilitatea înmatriculării autoturismului în România. Cum organul fiscal a refuzat în mod expres restituirea taxei încasare, Direcția Generală a Finanțelor Public emițând o decizie în acest sens, aceasta va fi anulată. Atât această decizie, cât și adresa Administrația Finanțelor Publice constituie acte administrative fiscale în sensul art. 41 din OG92/2003 privind Codul d e Procedură Fiscală întrucât sunt emise de organele fiscale competente și privesc drepturi și obligații fiscale, astfel încât sunt cenzurabile pe calea contenciosului administrativ întrucât constituie acte administrative în înțelesul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea 544.
Cât privește dobânda legală aceasta este justificată în baza art.3 din OG 9/2000 și urmează să fie calculată de la data efectuării plății și până la restituirea sumei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE M prin ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE B-M solicitând admiterea acestuia, modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că răspunsul comunicat intimatului nu reprezintă un act administrativ în sensul art.41 pr.fiscală și ca atare dreptul la restituire nu a fost lezat prin răspuns; că soluția pronunțată de instanța de fond este greșită întrucât instanțele de judecată au stabilit că taxa instituită prin OUG.nr.50/2008 este compatibilă cu normele dreptului comunitar, chiar dacă art.11 din OUG nr.50/2008 implică o aplicare retroactivă a dispozițiilor sale, aceasta vizează respectarea principiilor fiscalității.
Soluția instanței de fond mai este criticată de recurentă și sub aspectul dobânzii acordate, arătând că deși reclamantul a solicitat dobânda legală prevăzută de Codul fiscal, instanța a acordat dobânda prevăzută de art. 3 din OG nr. 9/2000. Apoi instanța a acordat dobânda de la data achitării taxei de primă înmatriculare,deși s-a solicitat de la data pronunțării sentinței.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, a arătat că acestea se stabilesc față de titularul acțiunii, iar nu față de reprezentantul reclamantului, astfel că atât timp cât nu sunt respectate dispozițiile art. 274 Cod pr.civilă nu pot fi acordate cheltuielile de judecată.
Analizând recursul declarat Curtea reține următoarele:
Recurenta susține că adresa nu este un act administrativ și ca atare nefiind lezat intimatul cererea trebuia respinsă.
Aceste susțineri nu pot fi primite. dresă materializează în corpul ei manifestarea de voință a autorității fiscale de a respinge (refuza) cererea de restituire a taxei speciale plătită de reclamant invocând ca justificare dispozițiile legale ale dreptului material fiscal aplicabile acestui raport juridic care sunt în vigoare și produc efecte juridice.
Or, un astfel de act întrunește toate condițiile specifice ale actului administrativ în înțelesul dat de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c) precum și ale alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, textul din urmă asimilând actelor administrative unilaterale, între altele, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Pe de altă parte, actul întrunește și trăsăturile actului administrativ fiscal în înțelesul dat acestei noțiuni de prevederile art. 41.pr.fisc. Actul a fost emis de către organul fiscal competent în aplicarea legislației privind restituirea unei taxe speciale instituite de legea fiscală.
ori alte mijloace pe care le indică recurentele pe care reclamanta le-ar fi putut urma și care dacă nu sunt utilizate paralizează demersul judiciar de față nu pot conduce la concluzia că nu aduce o vătămare și că astfel este inadmisibilă acțiunea.
A argumenta pe ideea că reclamanta trebuia să utilizeze calea unei alte acțiuni în contencios administrativ preventive în vederea înlăturării refuzului de înmatriculare dat prin ipoteză de autoritatea care ar fi trebuit să facă operațiunea de înmatriculare fără plata taxei înseamnă a expune pe reclamantă, pe o durată de timp, riscului lipsei folosinței bunului său, de vreme ce fără înmatriculare un autovehicul nu poate fi folosit legal conform destinației sale.
Or, în cauză reclamanta a ales în mod legal să se supună legislației interne în materie și mai apoi să apeleze la organul fiscal pentru a recupera taxa considerând că a fost plătită fără temei legal, procedeul fiind perfect legal, deoarece orice plată făcută din eroare sau fără a exista debit este considerată nedatorată și astfel este supusă restituirii (repetițiunii).
De altfel, plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule în contul entității ce aparține de pârâtă (trezorerie) este o condiție prealabilă și obligatorie pentru înmatricularea autoturismului și pentru utilizarea acestuia în mod legal în România.
Împrejurarea că reclamanta a ales să facă plata voluntară a obligației impuse de lege, fără o decizie de impunere din partea vreunui organ fiscal, nu îi înlătură acestuia posibilitatea de a contesta baza legală pe baza și în temeiul căreia a făcut plata iar în caz de succes să ceară apoi organului fiscal care a încasat respectiva taxă ori jurisdicției competente să i se restituie.
Din această perspectivă cele susținute de recurentă nu pot fi considerate întemeiate și drept urmare soluția tribunalului cu privire la argumentele aduse se vădesc a fi legale.
Pe fond Curtea reține de asemenea că sentința tribunalului este temeinică și legală.
Recurenta susține că acțiunea reclamantului este în mod vădit netemeinică și nelegală și deci trebuia respinsă ca atare, invocând în principal normele de drept intern aplicabile speței.
În cauza de față tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din Tratat.
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a CJCE că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag.1 din Tratat s-a decis în cauza conexată și unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Cum România este stat membru al Uniunii începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatori prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și Executivului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precitate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Tribunalul ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele Tratatului de așa manieră să i se recunoască particularului dreptul său de a nu fi impus o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată de Trata și de Legea de ratificare a acestuia precum și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978).
Ca atare, Curtea constată că instanța de fond a făcut corect aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale.
Desigur se afirmă că ar fi incidente în speță prevederile OUG nr. 50/2008. Cu privire la aceasta se reține că potrivit dispozițiilor art. 11 din acest act normativ axa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 686/2008.
Curtea reține că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamantul intimat are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
În astfel de situații Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite ( A se vedea: CJCE, cazul nr. 68/79 I/S contre re danois des impts accises precum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05șiparag. 61-70).
Din această perspectivă, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Curtea mai reține, în context, că noua taxă instituită de OUG nr. 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară are alt mod de calcul și altă destinație.
Așa fiind, Curtea apreciază că nu este posibilă, pe de o parte admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului menținând ca legală taxa specială încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal pe considerentul incidenței și efectelor produse de OUG nr. 50/2008 dar pe de altă parte nici nu se poate admite recursul cu consecința îndrumării reclamantului să urmeze procedura anevoioasă și plină de riscuri în scopul restituirii integrale a taxei prin aplicarea noului act normativ.
A admite această teză ar însemna ca soluția dată acțiunii reclamantului să nu fie integrală și eficace, de vreme ce pârâta în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrare dreptului comunitar.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-arvalidaprin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție.
Ori, din această perspectivă, aplicarea OUG nr. 50/2008 nu poate paraliza demersul reclamantei și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse în precedentul prezentelor considerente.
Sub semnul îndoieli nu pot fi puse nici reținerile instanței cu privire la dobândă. Acordarea dobânzii reprezintă o modalitate de reparare integrală a prejudiciului cauzat prin instituirea acestei taxe cu caracter discriminatoriu. Neîndeplinirea obligației de loialitate comunitară asumată de România ca stat membru justifică angajarea răspunderii autorităților fiscale pe temei delictual și obligarea la repararea prejudiciului patrimonial cauzat celor cărora li s-au perceput taxe ce contravin normelor comunitare.
Obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabil numai jurisdicțiilor ci și executivului organelor competente ale acestuia cum sunt autoritățile fiscale. În acest context al reparării se impune și obligarea la plata dobânzilor legale prevăzute de OG nr.9/2000 calculate asupra sumei de restituit începând cu data plății/achitării taxei pentru că de atunci s-a creat prejudiciul acesta fiind de altfel și concluzia dedusă implicit din argumentele aduse demersului inițiat în instanță de intimat.
Nici susținerile recurentei C cu privire la cheltuielile de judecată nu pot fi reținute. Plecând de la principiile reținute de art.274 pr.civ. în cauză s-a dovedit culpa și justificarea prin chitanțe a cheltuielilor efectuate anterior trimiterii spre rejudecare context în care din perspectiva normei arătate reținerile primei instanțe din hotărâre de completare nu pot fi considerate greșite.
Prin urmare față de cele arătate, constatând că hotărârea este temeinică și legală, Curtea în baza art.312 pr.civ. va da o soluție de respingere a recursurilor declarate.
Totodată în baza art. 274 (1) pr.civ. ce prevede că parte care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată Curtea va obliga recurenta să achite reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 700 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat deDirecția Generală a Finanțelor Publice în nume propriu și pentru Administrația Finanțelor Publice Bîmpotriva sentinței civile nr.1448 din 19.05.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș pe care o menține în întregime.
Obligă recurenta să achite intimatului cheltuieli de judecată în sumă de 700 lei.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 7 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Floarea Tămaș, Eleonora Gheța Maria Hrudei
- - - - - -
GREFIER
---
Red./
5 ex./23.10.2009
Președinte:Floarea TămașJudecători:Floarea Tămaș, Eleonora Gheța Maria Hrudei
