Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 2647/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2647/2008
Ședința publică din 14 noiembrie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Leon Rus
JUDECĂTORI: Sergiu Leon Rus, Rodica Filip Eleonora
- - Președintele secției
GREFIER: -
S-a luat spre examinare recursurile declarate de către pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI B-N și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B, împotriva Sentinței civile nr. 762/CA din 30 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița -N, în contradictoriu cu reclamantul intimat -, având ca obiect anulare act de control taxe și impozite - restituire taxă de primă înmatriculare.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursurile se află la primul termen de judecată, sunt scutite de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, precum și că prin însăși memoriile de recurs s-a solicitat, potrivit art. 242 alin. 2.pr.civ. judecarea cauzei în lipsă.
Se constată că recursurile sunt declarate și motivate în cadrul termenului procedural, precum și că au fost comunicate cu intimatul.
La data de 10 noiembrie 2008 s-a înregistrat la dosar întâmpinare din partea reclamantului intimat -, prin care solicită respingerea ambelor recursuri, acordarea cheltuielilor de judecată și, totodată, judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, în raport de obiectul cauzei și înscrisurile existente la dosar, reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr.762 din 30 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosarul nr-, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului ridicată de pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului B-N și Administrația Finanțelor Publice a municipiului
A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâților Administrația Finanțelor Publice a mun. B și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului B-N și în consecință a fost anulat actul administrativ fiscal nr. 2727/18.02.2008 emis de DGFP BN - Biroul Autorizări și Supravegheri Fiscali și actul administrativ fiscal nr. 3388/10.03.2008 emis de DGFP BN.
Au fost obligate pârâtele să îi restituie reclamantului suma de 3.919,81 lei (RON), încasată cu titlu taxă specială auto la prima înmatriculare în România și dobânda legală de la data plății și până la pronunțarea sentinței.
Totodată au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 343,5 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că prin cererea înaintată la DGFP B-N reclamantul a solicitat restituirea sumei de 3919 lei, reprezentând taxa pe auto la prima înmatriculare în România a auto, dar prin adresa (actul) nr. 2717 din 18.02.2008 DGFP B-N - Biroul Autorizări și Supraveghetori Fiscali îi comunică reclamantului că taxa specială de primă înmatriculare plătită de acesta s-a făcut în baza art. 2141și 2142din Legea nr. 571/2003, respectiv că taxa s-a încasat legal și nu poate fi restituită.
Împotriva adresei mai sus menționat reclamantul a formulat Contestație - plângere administrativă prealabilă solicitând revocarea actului și restituirea sumei de 3919 RON încasată nelegal în baza actului administrativ pe care îl consideră nelegal și contrar Constituției și legislației europene, însă DGFP B-N îi comunică reclamantului, cu adresa nr. 3388 din 10.03.2008 că actul contestat este un act financiar eliberat de Trezoreria mun. B și nicidecum un act administrativ, astfel că nu îndeplinește condițiile unei contestații așa cum este reglementată în art. 206 și art. 209 din OG nr. 92/2003.
În condițiile în care reclamantei i s-a pretins plata taxei speciale de primă înmatriculare prevăzută de art. 2141și 2142din OG nr. 92/2003 și a achitat-o, după c are a solicitat restituirea acesteia, iar cererea de restituire a fost respinsă prin cele două acte emise, mai sus menționate, se constată că aceste acte sunt acte unilaterale, ce exprimă voința unilaterală a autorității emitente de respinge cererea de restituire a taxei.
Aceste acte au fost emise în regim de putere publică și în vederea executării în concret a legii (art. 2141și 2142din obligația de a plăti taxa de primă înmatriculare, refuzându-se restituirea acesteia.
Așa fiind, actele atacate de reclamantă sunt acte administrative în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 și prin urmare, este neîntemeiată susținerea celor două pârâte conform căreia actele nu ar avea caracterul unor acte administrative. În consecință, excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, ridicată de pârâte, prin întâmpinare, este neîntemeiată și va fi respinsă.
Potrivit art. 2141- 2143din Legea nr. 571/2003 (prevederi legale în vigoare în perioada 1.01.2007 - 1.07.2008) reclamantului i s-a pretins plata taxei speciale de primă înmatriculare în România pentru autoturismul second-hand marca, tip TB/G/, cu nr. de înmatriculare - pentru care s-a eliberat cartea de identitate a vehiculului.
Acest autovehicul a fost înmatriculat inițial în Republica Federală Germania, așa cum rezultă din actul și a fost cumpărat de reclamant cu factura nr. - din 30.01.2008.
Reclamantul susține că taxa specială de înmatriculare achitată este nelegală și solicită restituirea acesteia.
Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituția României, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar în cuprinsul prevederilor alin. 4 ale aceluiași articol, se prevede că Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2.
Raportat la aceste prevederi constituționale și la art. 11 alin. 1 din Constituție, conform cărora Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, și ținând seama că România a ratificat Tratatul privind aderarea la prin Legea nr. 157/2005 și de la 1 ianuarie 2007 devenit stat membru al Uniunii Europene, aplicarea dispozițiilor din legislația României se face în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul comunitar.
În considerarea celor mai sus arătate, se constată că dispozițiile art. 2141- 2143din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (introduse prin Legea nr. 343/2006), prin care s-a stabilit taxa specială pentru autoturisme și autovehicule contravin dispozițiilor art. 90 paragraf I din Tratatul de instituire a Comunității Europene, potrivit cărora nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare, deoarece se face o discriminare între ce privește nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene, care este mai mare decât taxa percepută produselor naționale similare.
Din art. 2142din Legea nr. 571/2003 rezultă că, taxele speciale pentru autoturisme și autovehicule se plătesc cu ocazia primei înmatriculări în România, indiferent de unde provin, chiar dacă au fost înmatriculate într-un alt stat al Uniunii Europene.
Așa fiind, perceperea taxei, determinată de trecerea graniței de stat a României, de către autoturismul ce a fost înmatriculat într-o țară comunitară și apoi importat în România este interzisă de prevederile art. 90 paragraful 1 din Tratatul de instituire a Comunității Europene. De menționat că pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România nu se percepe taxa specială în discuție.
În considerarea principiului supremației dreptului comunitar în raport cu dreptul intern și a competenței instanțelor judecătorești în aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul de aderare din prevederile alin. 2, prevăzută de art. 148 alin. 4 din Constituția României, instanța a constatat că dispozițiile art. 2141- 2143din Legea nr. 571/2003 în vigoare la data pronunțării prezentei sentințe, nu sunt în concordanță cu prevederile art. 90 paragraf 1 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și astfel, acțiunea reclamantului a fost admisă, dispunându-se anularea actelor administrativ fiscale atacate și restituirea taxei speciale de primă înmatriculare achitată de reclamant în cuantum de 3.919,81RON. Cum, reclamantul a fost lipsit în mod nelegal de suma mai sus menționată, pârâții îi datorează acestuia și dobânda legală aferentă acestei sume, în baza art. 1084 raportat la ar. 1082 Cod civil, din momentul achitării taxei de către reclamant și până la pronunțarea prezentei sentințe.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, pârâții au fost obligați să plătească reclamantului suma de 345,5 lei cu titlu cheltuieli de judecată, justificate prin achitarea timbrului judiciar, taxei judiciare de timbru și onorariului de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-N, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii recurate și, în principal, admiterea excepțiilor invocate, iar în subsidiar, respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041.pr.civ.
1.În temeiul art. 234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și art. 150 din Tratatul de instituirea a Comunității Europene a Energiei () și în fața instanței de recurs s-a invocat necesitatea declanșării procedurii de trimitere prejudiciale în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90, paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene cu consecința suspendării soluționării prezentei cauze până la pronunțarea hotărârii prejudiciale.
În susținerea pretențiilor intimatul a invocat dispozițiile art. 90, paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene unde s-a arătat că " nici un stat membru nu va aplica, direct sau indirect, asupra produselor provenite din alte state membre, nici un impozit sau taxă în afara celor percepute direct sau indirect, pentru produse similare de origine internă ".
Concluzia intimatului este aceea ca dispozițiile art. 2141- 2143din Codul fiscal, în temeiul cărora a achitat taxa solicitată, nu sunt compatibile cu normele comunitare mai sus menționate.
2. Tot pe cale de excepție s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii intimatului. Intimatul a formulat o cerere, prin care a solicitat Direcției Generale a Finanțelor Publice B-N restituirea taxei speciale achitată în cuantum mai sus arătat.
S-a considerat că acțiunea intimatului este inadmisibilă întrucât adresele invocate, ce au fost emise de organul financiar, nu constituie acte administrativ fiscale în sensul dispozițiilor cuprinse în Codul d e proc. fiscală, unde la art. 41 se arată că " în înțelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau strângerea drepturilor și obligațiilor fiscale ".
Actele atacate, nefiind acte administrative, nu pot fi contestate potrivit procedurii prevăzute de art. 205 și următoarele din Codul d e proc. fiscală, iar mai apoi potrivit Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, unde la art. 1, alin. 1 se prevede că persoana care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un înțeles legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin ne soluționarea în termenul legal, se poate adresa instanței de contencios administrativ cu o acțiune pentru anularea actului și repararea pagubei.
3. Pe fond s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile în sensul respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată
S-a considerat că soluția instanței de fond este neîntemeiată pentru motivele de mai jos.
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a suferit de la data intrării în vigoare mai multe modificări și completări prin acte normative. Astfel prin legea nr. 343/2006 Codul fiscal a fost modificat și completat, dispozițiile intrând în vigoarea începând cu data de 01.01.2007. Prin legea menționată au fost introduse art. 2141 - 2143, unde se reglementează o obligație fiscală de plată, denumită " taxa specială ", stabilindu-se nivelul taxei, modul de calcul și exigibilitatea ei.
S-a arătat instanței de judecată că potrivit reglementarilor mai sus menționate taxa specială se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, atât în cazul celor noi cât și în situația celor rulate.
Taxa specială se aplică nu numai autoturismelor rulate ci și autoturismelor noi produse în țară și în străinătate. Legea nu face nici o deosebire cu privire la vechimea sau proveniența autoturismelor, taxa specială fiind aplicabilă în situația în care autoturismul se înmatriculează pentru prima dată în România.
Taxa specială pentru autovehicule, cu un pronunțat caracter de taxă pe poluare, este un instrument având ca principal scop modificarea comportamentului de deteriorare a mediului. Taxa specială auto se plătește cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor pe teritoriul României și a fost considerată o alternativă de tranziție, instituită ca urmare a faptului că după aderarea la Uniunea Europeană, în conformitate cu principiul liberei circulații a mărfurilor între statele membre, România a renunțat la actele normative care restricționau înmatricularea autovehiculelor cu norma de poluare mare ( de menționat că de la 1.07.1998 nu era permisă înmatriculare a autovehiculelor non-euro și Euro 1, iar de la 1.01.2002 și a celor cu Euro 2 ).
4. Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond și din perspectiva acodării dobânzilor, susținând că se impunea respingerea acestei cereri deoarece încasarea taxei s-a realizat în temeiul unui act normativ, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a indicat modul de calcul al dobânzilor solicitate.
5. La punctul 5 din motivele de recurs, recurenta a arătat că odată cu intrarea în vigoare a nr.OUG 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, precum și a nr.HG 686/2008 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a acesteia, acțiunea reclamantei este inadmisibilă, în condițiile în care aceste acte normative reglementează modalitatea în care taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1.01.2007 - 30.06.2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor acestor noi acte normative se restituie de bună voie de către organul fiscal competent din subordinea ANAF.
Prin întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursurile declarate Curtea reține că acestea sunt fondate pentru următoarele comsiderente:
1. Prima critică formulată de recurentă vizează necesitatea ca instanța de fond să fi sesizat Curtea de Justiție cu o procedură de obținerea unei hotărâri preliminare vizând interpretarea art. 90 parag. 1 din Tratatului de instituire a Comunității Europene, în continuare Tratat, cu referire la dispozițiile dreptului intern consacrate de Codul fiscal dispoziții pe care organul fiscal a înțeles să le aplice și, totodată, să se dispună suspendarea judecării cauzei până la obținerea unei astfel de hotărâri.
Sub acest aspect instanța de fond a invocat faptul că procedura de învestire a Curții de Justiție cu o cerere de recurs de interpretare a normelor Tratatului este obligatorie doar pentru instanța de recurs și de vreme ce litigiul supus jurisdicției sale nu se află într-o asemenea fază a respins sesizarea. De asemenea a mai arătat că în speță instanța de fond nu are a se pronunța asupra interpretării Tratatului ori a altor acte emise de instituțiile Uniunii ci este învestită doar cu chestiunea de a stabili dacă norma internă în materie este conformă cu cea europeană, încât nu se impune aplicarea procedurii prevăzute la art. 234 din Tratat.
Este real că art. 234 (ex.177) din Tratat face o distincție între instanțele judecătorești din punct de vedere al libertății pe care o au de a cere pronunțarea unei hotărâri preliminare. Altfel spus, instanțele ale căror decizii nu mai sunt susceptibile de o cale de atac au obligația să formuleze cererea (art. 234 alin. 3 din Tratat) pe când celelalte instanțe judecătorești ale căror hotărâri sunt susceptibile de atac nu mai sunt obligate, acestea având facultatea de aoc ere (art. 234 alin. 2 din Tratat).
Prin urmare, instanța de fond nu era obligată de Tratat să declanșeze procedura de obținere a unei hotărâri preliminare, dar aceasta poate face o evaluare pertinentă a litigiului și deci poate pentru considerente serioase să facă o atare sesizare.
Curtea reține însă că o atare sesizare nu se impunea în cauză. De aceea nici Curtea nu a pus în discuție din oficiu necesitatea sesizării Curții de Justiție în sensul și scopul urmărit de pârâtele recurente.
Deși Curtea are obligația sesizării Curții de Justiție cu o cerere de obținere a unei hotărâri preliminare conform art. 234 alin. 3 din Tratat, această procedură nu se impune a fi declanșată deoarece nu mai este necesară și utilă.
Este de notat că instanțele de care face vorbire art. 234 alin. 3 din Tratat au libertatea de a analiza pertinența și utilitatea obținerii unei interpretări date de către Curtea de Justiție pentru soluționarea unei cauze deduse judecății.
Astfel, Curtea reține cu trimitere la hotărârea pronunțată în cauza CILFIT că în speță nu este necesară o interpretare a Tratatului deoarece pe de o parte o astfel de interpretare a fost obținută anterior în cauza conexată și iar pe de altă parte însuși Guvernul României a admis că normele interne de drept care consacrau instituția taxei de primă înmatriculare sunt contrare Tratatului.
Este suficient să cităm din preambulul Ordonanței de urgență nr. 50/2008: -ținândcont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale( ).
Așa fiind Curtea reține că nu se impune sesizarea Curții de Justiție, nefiind necesară și utilă obținerea unei hotărârii a instanței comunitare vizând interpretarea Tratatului și în aceeași măsură nu este necesară și oportună nici suspendarea cauzei.
Așa fiind acest motiv de recurs urmează a fi apreciat ca nefondat.
2. Cât privește critica conform căreia înscrisurile atacate nu ar avea regimul juridic al unor acte administrative fiscale, Curtea reține următoarele:
Conform actelor depuse în copie la dosar reclamanta a plătit în contul Trezoreriei municipiului B, entitate care funcționează în cadrul pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului B, taxa specială auto la prima înmatriculare în România pentru 45 de autovehicule importate din statele membre ale UE ( 6 dos. fond) iar ulterior la data de 31 martie 2008 înregistrat la DGFP Boc erere de restituire a acestor sume ( 11 dos. fond) pârâta răspunzând (12 dos. fond). Pârâta susține că adresele emise nu constituie act administrativ sau act administrativ fiscal în sensul Legii nr. 554/2004 ori al pr.fisc. și ca atare acțiunea în contencios administrativ trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Curtea observă că această adresă materializează în corpul ei manifestarea de voință a autorității fiscale de a respinge (refuza) cererea de restituire a taxei speciale plătită de reclamantă invocând ca justificare dispozițiile legale ale dreptului material fiscal aplicabile acestui raport juridic care, în opinia acesteia, sunt în vigoare și produc efecte juridice (14 dos. fond).
Din această perspectivă, Curtea constată că un astfel de act întrunește toate condițiile specifice ale actului administrativ în înțelesul dat de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c) precum și ale alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, textul din urmă asimilând actelor administrative unilaterale, între altele, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Pe de altă parte, actul întrunește și trăsăturile actului administrativ fiscal în înțelesul dat acestei noțiuni de prevederile art. 41.pr.fisc. Actul a fost emis de către organul fiscal competent în aplicarea legislației privind restituirea unei taxe speciale instituite de legea fiscală și aceasta chiar dacă reclamanta a achitat respectiva taxă în temeiul unei dispoziții legale și nu a unui act de impunere al autorității fiscale.
De altfel, chiar pârâta recurenta DGFP Boi nvită pe reclamantă să se adreseze cu plângere secției de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Bistrița -
Împrejurarea că reclamanta a ales să facă plata voluntară a obligației impuse de lege, fără o decizie de impunere din partea vreunui organ fiscal, nu îi înlătură acesteia posibilitatea de a contesta baza legală pe temeiul căreia a făcut plata iar în caz de succes să ceară apoi organului fiscal care a încasat respectiva taxă ori jurisdicției competente să i se restituie. Trebuie menționat că taxa specială de primă înmatriculare are regimul juridic al unei creanțe fiscale în înțelesul art. 21 alin. 1.pr.fisc. În acest sens dispozițiile art. 21 alin. 4 din același cod prevăd fără echivoc că:În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.
Din această perspectivă, excepția inadmisibilității acțiunii, a refuzului jurisdicției de a statua asupra legalității impunerii și a restituirii taxei nu poate fi considerată întemeiată și drept urmare soluția tribunalului d e respingere a unei atari excepții se vădește a fi legală.
3. În legătură cu criticele incidente fondului cauzei, Curtea reține următoarele:
Recurenta susține că acțiunea reclamantului este în mod vădit netemeinică și nelegală și deci trebuia respinsă ca atare, invocând în principal normele de drept intern aplicabile speței.
În cauza de față tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (în continuare, Tratat).
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a CJCE că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag.1 din Tratat s-a decis în cauza conexată și unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Cum România este stat membru al Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte, obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și Guvernului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precitate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Tribunalul ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele Tratatului de așa manieră pentru a i se recunoaște particularului dreptul său de a nu fi impus cu o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată atât de Tratat cât și de Legea de ratificare a acestuia precum și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978).
Pe cale de consecință, Curtea constată că instanța de fond a făcut corect aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale iar recursul pârâtei se vădește a fi nefondat și conform art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins ca atare.
4. Cu referire la incidența la speță a prevederilor OUG nr. 50/2008, Curtea reține următoarele:
Conform dispozițiilor art. 11 din acest act normativaxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 686/2008.
Curtea constată că la data declanșării litigiului de contencios fiscal erau aplicabile, conform principiuluitempus regit actum,normele de drept material din legea fiscală (art. 2141-art.2143fisc.), norme care deși sunt invocate cu pregnanță și prioritate de administrația fiscală au fost găsite ca neconforme cu prevederile art. 90 parag. 1 din Tratat.
Curtea reține astfel că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamantul intimat are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
În astfel de situații Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite ( A se vedea: CJCE, cazul nr. 68/79 I/S contre re danois des impts accises precum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05șiparag. 61-70).
Din această perspectivă, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Curtea mai reține, în context, că noua taxă instituită de OUG nr. 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară are alt mod de calcul și altă destinație.
Așa fiind, Curtea apreciază că nu este posibilă, pe de o parte admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantei menținând ca legală taxa specială încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal pe considerentul incidenței și efectelor produse de OUG nr. 50/2008 dar pe de altă parte nici nu se poate admite recursul cu consecința îndrumării reclamantei să urmeze procedura anevoioasă și plină de riscuri în scopul restituirii unei părți din taxă prin aplicarea noului act normativ.
A admite această teză ar însemna ca soluția dată acțiunii reclamantei să nu fie integrală și eficace, de vreme ce pârâta în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrare dreptului comunitar.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție.
Împrejurarea că la nivelul Uniunii Europene s-a decis că taxa de poluare ce urmează a se percepe prin aplicarea dispozițiilor OUG nr. 50/2008 nu este contrară Tratatului nu are nicio influență asupra dreptului reclamantului de a cere și obține restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare percepută în baza unor norme juridice anterioare acestei ordonanțe de urgență și care au fost declarate ca neconforme cu prevederile Tratatului.
Din această perspectivă, aplicarea OUG nr. 50/2008 nu poate paraliza demersul reclamantei și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse în precedentul prezentelor considerente.
5. În ceea ce privește critica privind acordarea dobânzilor legale solicitate până la data plății și incidența la speță a dispozițiilor art. 124.pr.fisc. Curtea reține următoarele:
Este de principiu că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 4 din Codul d e procedură fiscalăn măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.
Tot astfel, dacă suma respectivă a fost încasată și folosită fără să existe temei legal, se impune a se restitui nu numai suma plătită ci și dobânda legală calculată pe perioada cuprinsă între data creditării bugetului de stat și data restituirii integrale către contribuabil. Numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului încercat de contribuabil aflat într-o astfel de situație în care acestuia i s-a produs un prejudiciu prin acțiunea ilicită și culpabilă a organului fiscal al statului.
Așa fiind, Curtea constată că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea normelor legale și a principiilor de reparație a prejudiciului încercat de contribuabil.
Nu se poate paraliza dreptul contribuabilului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului numai pe considerentul că acesta are doar dreptul să i se restituie suma plătită fără bază legală iar dobânda se poate acorda doar dacă administrația nu rezolvă cererea de restituire în termenul prevăzut de lege, dobândă care ar curge doar de la data refuzului de a dispune restituirea sumelor solicitate.
Dacă s-ar admite teza recurentei, conform căreia indiferent de situație și de perioada de folosire a unei sume de bani achitată la bugetul de stat fără temei legal aceasta este ținută să restituie doar suma plătită la bugetul de stat de către contribuabil fără o altă reparație în ipoteza în care cererea de restituire este rezolvată în termen de 45 de zile de la înregistrare și indiferent de perioada de timp cât bugetul de stat a beneficiat de fructificare acestei sume, ar însemna ca bugetul de stat să se îmbogățească pe măsura însărăcirii patrimoniului contribuabilului cu suma ce reprezintă prețul folosinței banilor pe perioada de referință.
Or, dacă am accepta o astfel de rezolvare ar însemna ca niciodată contribuabilul să fie corect și complet despăgubit pentru prejudiciul ce l-ar încerca prin reținerea la bugetul de stat pe o perioadă de timp însemnată a unei sume fără o bază legală, punând astfel în pericol principiul răspunderii patrimoniale ce presupune reparația în natură și integrală a prejudiciului.
În ceea ce privește critica privind obligarea pârâtei la plata dobânzii, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 1088.civ. la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, iar aceasta se datorează din ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept. În situația concretă dedusă judecății dobânda nu curge de drept, astfel că devin incidente dispozițiile art. 1088 alin. 2.civ. respectiv dobânda se cuvine din ziua cererii de chemare în judecată, respectiv din 25.03.2008 până la plata integrală a debitului. În opinia Curții nu sunt incidente dispozițiile Codului d e procedură fiscală privind dobânzile în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget întrucât dispoziția legală ce reglementează o astfel de problemă face trimitere la situațiile prevăzute de art. 113 alin. 2 și respectiv art. 199.pr.fiscală, iar starea de fapt din prezenta cauză nu corespunde vreunei situații cuprinsă în dispozițiile legale menționate.
Față de cele ce preced, Curtea urmează ca în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 să admită recursul, cu consecința modificării hotărârii în ceea ce privește acordarea dobânzii legale, în sensul că stabilește această obligație începând cu data înregistrării acțiunii, 25.03.2008, până la plata integrală a debitului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice B-N și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului B- împotriva sentinței civile nr. 762 din 30 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița N pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâtele la dobânda legală începând cu data înregistrării acțiunii și până la pronunțarea sentinței, calculată asupra sumei de 3.919,81 Ron.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14 noiembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Sergiu Leon Rus, Rodica Filip Eleonora
- - - - - -
GREFIER
Red./
3 ex./18.11.2008
Președinte:Sergiu Leon RusJudecători:Sergiu Leon Rus, Rodica Filip Eleonora
