Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 292/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 292/2010
Ședința publică de la 04 Februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Monica Diaconescu
JUDECĂTOR 2: Radu Rareș Dușa
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de către reclamantul împotriva sentinței civile nr. 2559/15.07.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș, privind și pe intimații DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE M, ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE B M, ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU, având ca obiect anulare act de control taxe și impozite taxă de poluare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat în reprezentarea intereselor recurentului, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că nu s-a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar aferente recursului declarat, precum și faptul că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin 2.pr.civ.
Se mai menționează faptul că la data de 17 decembrie 2010 s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare formulată de DGFP M, iar la 20 ianuarie 2010 a depus la dosar întâmpinare intimata Administrația Fondului pentru Mediu.
Reprezentantul recurentului depune la dosar împuternicirea avocațială, chitanța privind onorariul avocațial și dovada achitării taxelor judiciare de timbru aferente recursului, conform mențiunilor din citație, constatându-se astfel că recursul este legal timbrat.
Constatând că nu sunt alte cereri de formulat, Curtea, după deliberare, în temeiul dispozițiilor art. 150 pr.civ. declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pentru concluzii asupra recursului.
Reprezentantul recurentului pune concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial, conform chitanței justificative depuse la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2559/15.07.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș, s-a respins cererea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice M, Administrația Finanțelor Publice B M și Administrația Fondului pentru Mediu B, având ca obiect excepția de nelegalitate a deciziei de stabilire a taxei pe poluare și restituirea taxei pe poluare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la stabilirea taxei de poluare a cărei restituire se cere, s-a emis un act administrativ fiscal intitulat Decizie de calcul a taxei pe poluare pentru autovehicule, depus în copie la dosar de reclamant.
Acest act reprezintă un titlu de creanță fiscală care putea fi atacat în termen de 30 de zile de la comunicare, în condițiile reglementate de art. 205 și urm. din Codul d e procedură fiscală.
Contestația prevăzută de Codul d e procedură fiscală, este o cale administrativă de atacat obligatorie, derogatorie de la dreptul comun în materie de contencios administrativ, reglementată de Legea nr. 554/2004, modificată.
În condițiile de mai sus, procedura excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 modificată, nu este aplicabilă în materia actelor administrative având ca obiect stabilirea creanțelor fiscale.
Întrucât reclamantul nu a atacat actul administrativ de stabilire a taxei pe poluare, în condițiile prevăzute de lege, cererea de restituire a acestei taxe nu este întemeiată.
În materia refuzului de îndeplinire a unui act administrativ, procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă această reglementare la actele administrative a cărei revocare este posibilă.
Întrucât primul petit privind excepția de nelegalitate nu a putut fi admis, tribunalul consideră că examinarea pe fond a cererii de restituire a taxei pe poluare, pe motiv de nelegalitate a OUG nr. 50/2008 modificată, a devenit inutilă, acest din urmă capăt de cerere având caracter subsidiar.
II. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Maramureș.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9.pr.civ. reclamantul a susținut și detaliat că taxa de poluare încalcă prev. art. 90 din Tratatul de instituire a comunităților europene.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 17 decembrie 2009, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Mas olicitat respingerea recursului ca nefundat și să se mențină sentința instanței de fond.
Administrația Fondului pentru Mediu () a înregistrat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul.
Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente.
1. Așa cum corect a reținut instanța de fond, stabilirea cuantumului și a obligației plății taxa de poluare instituită de OUG nr. 50/2008 au fost stabilite prin decizia de calcul în urma căreia reclamantul a plătit suma de 10.417 lei prin chitanța seria - nr. - din 5 decembrie 2008.
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor art. 5 și art. 7 din OUG nr. 50/2008 stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor OG nr. 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel fiind, actul autorității fiscale reprezintă un titlu de creanță și constituie înștiințare de plată conform legii. De asemenea, Curtea reține că decizia poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării sub sancțiunea decăderii, potrivit dispozițiilor art. 207 alin. 1 din Codul d e procedură fiscală.
Natura juridică a acestui act este surprinsă de însuși legiuitorul delegat în conținutul art. 7 din OUG nr. 50/2008 și a fost determinată de inițierea și desfășurarea procedurii de infrigement demarată de Comisia Europeană în cursul căreia una dintre criticile adresate statului a fost aceea că taxa nu este stabilită pe baza unui act administrativ de impunere care mai apoi să poată fi contestat în concret și efectiv de către contribuabil.
Curtea observă că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea procesual fiscală pentru a contesta în substanță legalitatea stabilirii taxei de poluare ci s-a mărginit să declanșeze un litigiu distinct de contestare a legalității actului administrativ fiscal uzitând de procedura excepției de nelegalitate prev. la art. 4 din Legea nr. 554/2004 dublată de cererea de restituire a sumei plătite demers prin care se contestă practic baza legală și factuală a stabilirii și perceperii taxei de poluare.
Or, câtă vreme actul administrativ fiscal nu a fost atacat pe procedura specială derogatorie de la dreptul comun al contenciosului administrativ (recursul paralel instituit de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004) acesta nu poate fi supus cenzurii de legalitate pe calea specială a excepției de nelegalitate prev. la art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Și este așa, deoarece procedura de contestare a legalității actului administrativ fiscal în înțelesul art. 41 din Codul d e procedura fiscală presupune o cale de atac specială administrativă, respectiv contestația prevăzută de art. 205 și urm. pr.fisc.
Așa fiind, legalitatea acestui act nu poate fi cercetată de instanța de contencios administrativ pe cale directă în procedura contenciosului administrativ și, pe cale de consecință, legalitatea acestui act nu poate fi cercetată nici pe calea excepției de nelegalitate.
A admite altfel, ar însemna ca persoana ce se pretinde vătămată să ocolească procedura specifică de contestare a actului administrativ unilateral și să supună judecății direct legalitatea acestuia în cadrul altei proceduri, ceea ce nu ar putea fi admis.
Pe de altă parte, însăși maniera în care acțiunea în contencios administrativ a fost concepută este greșită. Nu se poate admite formularea unei cereri în care primul capăt de cerere să constea din excepția de nelegalitate a unui act administrativ, deoarece în termenii textului art. 4 din Legea nr. 554/2004 excepția de nelegalitate este în realitate o apărare în procesul angajat de reclamant.
Numai așa se explică legătura de cauzalitate precizată expres la art. 4 din Legea nr. 554/2004 prin sintagma:instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond
Or, din economia demersului judiciar promovat de reclamant reiese că acesta tinde ca litigiul în fond să consiste din cererea de constare a nelegalității actului administrativ fiscal pe temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Așa fiind, concluzia la care a ajuns instanța de fond, conform căreia procedura excepției de nelegalitate prevăzută la art. 4 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, nu este aplicabilă în materia actelor administrative având ca obiect stabilirea creanțelor fiscale este corectă.
2. Așa cum rezultă în mod constant din practica jurisdicțională în materie a Curții Constituționale (Decizia nr. 409/2004, 188/2004, 98/2005, 1236/2008), în legătură cu natura juridică a căii de atac administrative a contestației în procedura administrativ prealabilă în materia contenciosului fiscal, s-a reținut cu caracter unitar că:
Art. 21 alin. (4) din Constituție, care se referă la caracterul facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative, a desființat numai pentru procedura administrativă jurisdicțională condiția prealabilă constând în obligația persoanei vătămate de a se adresa cu reclamație organului administrativ emitent mai înainte de sesizarea instanței de judecată cu anularea actului considerat ilegal.
S-a mai arătat că"nici o dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ grațios sau a celui ierarhic". Actele de soluționare de către organele administrative a contestațiilor formulate potrivit dispozițiilor din Codul d e procedură fiscală nu sunt acte de jurisdicție, ci acte administrative supuse controlului instanței de judecată. De altfel, în cauza de față, așa cum precizează însuși textul criticat, "Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii".
Așa fiind, contestația prevăzută de art. 205 din Codul d e procedură fiscală fiind asimilată cu o procedură prealabilă în materie procesual-fiscală are caracter obligatoriu fiind incidente astfel și prevederile art. 109 alin. 2 din Codul d e procedură civilă.
Pe de altă parte, Curtea reține că interpretarea art. 205 din Codul d e procedură fiscală trebuie să conducă la concluzia că exercițiul contestației pe calea administrativă nu conduce la înlăturarea ori anihilarea dreptului la acțiune în fața jurisdicțiilor judiciare. Altfel spus, textul are în vedere că utilizarea contestației administrative nu închide posibilitatea ca apoi persoana nemulțumită să acționeze în fața instanței judecătorești competente.
Dar, ceea ce omite cu bună știință reclamantul recurent este că din interpretarea aceluiași text de lege reiese concluzia că, contestația este obligatorie ca procedură prealabilă sesizării instanței judecătorești.
Prin urmare, instanța competentă nu ar putea fi sesizată decât dacă și sub condiția utilizării în prealabil a mecanismului contestației pe cale administrativă.
Acesta este de fapt înțelesul și spiritul art. 218 alin. 2.pr.fisc. care prevede calea de atac la instanță și unde se arată explicit că obiectul acțiunii îl constă decizia de soluționare a contestației.
Așa fiind, faptul că reclamantul nu a utilizat procedura contestației pe cale administrativă pentru ca apoi, în eventualitatea unui răspuns nefavorabil, să-și prezerve dreptul la acțiune în fața instanței competente nu poate fi imputat instanței de fond, ci lui însuși.
De altfel, acesta nu-și poate invoca propria conduită pentru a avea apoi succes în instanță (art. 108 alin. 4 din Codul d e procedură civilă).
Curtea mai reține în final că însăși instanța de contencios constituțional a evocat cu trimitere la jurisprudența pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului că legiuitorul derivat poate institui proceduri prealabile obligatorii sesizării instanțelor judecătorești și că astfel de limitări sunt compatibile atât cu normele constituționale cât și cu cele convenționale.
Prin urmare, obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile ca exigență impusă persoanei ce se pretinde vătămată printr-un act administrativ nu-i înfrânge acesteia dreptul de acces la o instanță în sensul art. 21 din Constituția României sau art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor o,ului și libertăților fundamentale.
Astfel în Decizia nr. 188/2004 Curtea Constituțională a reținut, între altele, că:
atât jurisprudența Curții Constituționale, cât și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului au admis posibilitatea unor limitări aduse prin lege exercitării accesului liber la justiție. Astfel, Curtea Constituțională, prin <LLNK 11994 11701701 0 43>Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, stabilit că "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și modalitățile instituite prin lege".
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." [Cazul Golder contra Regatului Unit, 1975].
Pe cale de consecință, critica din recurs conform căreia calea de atac a contestației pe cale administrativă consacrată de art. 205 din Codul d e procedură fiscală nu este obligatorie și ar înfrânge art. 21 din Constituția României este fundamental eronată.
Față de cele ce preced și reținând în completare considerentele de mai sus, Curtea constată că sentința instanței de fond este legală și temeinică și astfel conform art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 2559/15.07.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș, pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECATORI GREFIER
- - --- - -
Red./Dact./4 ex/ 11.02.2010/Jud.fond:
Președinte:Monica DiaconescuJudecători:Monica Diaconescu, Radu Rareș Dușa, Liviu
