Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 437/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 437/
Ședința publică de la 11 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Clara Elena Ciapă
JUDECĂTOR 2: Maria Ioniche
JUDECĂTOR 3: Lorența
Grefier -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 197/CA din data de 24.02.2009 pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr-, având ca obiect "anulare act de control taxe și impozite".
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față, au avut loc în ședința publică din data de 26 mai 2009, când partea prezentă a pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța în baza art.146 alin.1 Cod procedură civilă, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, potrivit art.260 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 2 iunie 2009, apoi având nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 4 iunie 2009, apoi la data de 11 iunie 2009.
CURTEA,
Asupra recursului de față,
Constată că la data de 9.01.2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice B și Administrația Finanțelor Publice a municipiului B, acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei 276/05.12.2007 emisă de DGFP B; constatarea că sumele stabilite prin decizia de impunere anuală pentru persoane fizice pe anul 2002, Nr. - din data de 19.09.2003, emisă de B nu sunt datorate; constatarea nulității absolute a înscrisului Decizie de impunere anuală pentru persoanele fizice pe anul 2002 nr. - din 19.09.2003, emisă de B; constatarea că obligația sa de plată și dreptul la acțiune al organului fiscal s-au stins ca efect al prescripției și obligarea organului fiscal la restituirea sumelor încasate fără drept.
Acțiunea reclamantului a format obiectul dosarului inițial nr- al Tribunalului Brașov. În acest dosar prima instanță a pronunțat sentința civilă nr.30/AF din 18.04.2008, prin care a admis acțiunea reclamantului și a dispus anularea actelor fiscale atacate, emise de pârâte.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat recurs pârâtele DGFP și a municipiului B, criticând această sentință, recursuri ce au format obiectul dosarului nr- al Curții de Apel Brașov. În acest dosar, Curtea de Apel Brașova pronunțat decizia civilă nr.582/R/18.09.2008 prin care a decis admiterea recursurilor declarate în cauză, și a casat sentința atacată, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul Brașov.
Ca urmare a casării, cauza s-a înregistrat din nou la Tribunalul Brașov sub nr-. În acest dosar, prima instanță după casare a pronunțat sentința civilă nr.197/CA din 24.09.2009, prin care a dispus respingerea acțiunii formulată de contestatorul în contradictoriu cu pârâtele DGFP B și
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță în rejudecarea cauzei, a reținut în fapt și în drept, următoarele:
La data de 26.09.2007, prin adresa nr. 35801/21.09.2007, pârâta B i-a comunicat reclamantului, prin alte acte, și decizia de impunere nr. -/19.09.2003 prin care s-a stabilit un impozit in sumă de 3242,90 lei. Împotriva acestei decizii de impunere, reclamantul a formulat contestație, potrivit dispozițiilor art. 205 și urm. din Codul d e procedură fiscală.
Prin Decizia nr.276/05.12.2007 DGFP Bar espins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamant.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație reclamantul, solicitând anularea acesteia si a deciziei de impunere nr. -/19.09.2003, constatarea ca sumele înscrise in aceasta din urma decizie nu sunt datorate, constarea ca obligația de plata si dreptul la acțiune al organului fiscal s-au stins prin prescripție si obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept.
In cauza a mai existat o decizie de impunere anuală pentru persoanele fizice, emisă pe numele reclamantului, pentru același an 2002, cu același număr, -, dar la o altă dată, 02.10.2003, pentru aceeași sumă. Aceasta insa a fost anulata prin Decizia nr.115/09.05.2008 prin care DGFP
Referitor la motivele de nulitate invocate de reclamant, cu privire la autoritatea care figurează in antetul deciziei de impunere nr. -/19.09.2003, instanța a constatat că, deși aceasta a fost emisă in 19.08.2002, in act figurează și ANAF, instituție înființată ulterior emiterii deciziei.
Pârâtul B motivează ca decizia de impunere poartă semnătura și ștampila unității emitente și este întocmita pe formularul prevăzut de legiuitor la data comunicării acesteia.
Instanța a mai reținut ca, această comunicare s-a făcut in anul 2007 deși decizia de impunere a fost emisă in anul 2003, așa încât pe formular a apărut ANAF, instituție ce nu exista in anul 2003. Aceasta eroare nu este insa de natura sa prin ea însăși la anularea deciziei de impunere, fiind evident ca printarea deciziei s-a făcut in anul 2007 când a fost comunicata, iar înscrierea ANAF-ului este doar o eroare materiala.
Decizia contestata a fost insa semnata si stampilata, astfel ca a fost emisa cu respectarea dispozițiilor art 43 Cod procedură fiscala.
Mai mult, instanța a reținut ca in cauza nu lipsește nici una din mențiunile prevăzute de art.46 Cod procedură fiscala, a cărei lipsa se sancționează cu nulitatea actului administrativ fiscal contestat, respectiv: "Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu."
Formularul deciziei de impunere comunicat reclamantului nu poarta mențiunea "", astfel ca susținerea reclamantului in acest sens nu are nici un fundament.
Referitor la tardivitatea emiterii deciziei de impunere, instanța a apreciat această apărare a reclamantului ca nefondată. Potrivit art. 3 din 569/2003, decizia putea fi emisă până la data de 30.09.2003, așa încât decizia emisă la data de 19.09.2003 a fost emisă in termen.
Raportat la această dată de 30.09.2003 și la dispozițiile art. 91, 131 Cod procedură fiscală, potrivit cărora termenul de prescripție este de 5 ani, termen ce începe sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui in care s-a născut creanța fiscala, instanța a apreciat că nu este prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligația fiscală și, respectiv, dreptul de a cere executarea silită. Aceasta deoarece comunicarea deciziei s-a realizat in termenul legal de prescripție de 5 ani.
Cu privire la cuantumul impozitului stabilit, instanța a reținut că organele fiscale au respectat dispozițiile 52/2003 și datele rezultate din declarația de venit global, suma stabilită fiind cea corectă.
Astfel, din documentele de la dosar, respectiv din fisele fiscale, s-a reținut ca reclamantul a obținut in anul 2002 un venit din salarii in suma totala de 33.657 RON din care s-au scăzut cheltuielile profesionale in suma de 18 RON, obținându-se un venit global in suma de 33.638 RON, din care s-au mai scăzut deducerile personale in suma de 2.040 RON, rezultând un venit anual global in suma de 31.598 RON. La aceasta suma s-a stabilit un impozit in suma de 10.887 RON, iar in urma plaților anticipate cu titlu de impozit, a rămas un rest de plata de 3.242 RON, stabilita prin decizia in litigiu.
Reclamantul nu a dovedit vreun alt mod de calcul al impozitului, nici ca ar fi plătit alte sume anticipat cu titlu de impozit, in condițiile art.1169 Cod civil, astfel ca instanța a apreciat calculul expus in decizia contestata ca fiind corect.
de toate aceste considerente, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 218 din Codul d e Procedură Fiscală și art. 18 din. 554/2004, a respins acțiunea reclamantului ca nefondata.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, din B, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând instanței să admită recursul și să modifice sentința Tribunalului Brașov nr.197/Ca din 24.02.2009 și în consecință să admită acțiunea reclamantului astfel cum a fost formulată și să desființeze actele fiscale emise de pârâte și contestate în cauză.
În dezvoltarea criticilor de recurs se invocă următoarele aspecte de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate: Hotărârea atacată nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină, iar pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii, motiv de casare conform prevederilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă. Un alt motiv de recurs este că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii motiv de casare conform prevederilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În fapt, recurentul a susținut că instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei a făcut o aplicare greșită a legii cu privire la cerințele de valabilitate pe care trebuie să le îndeplinească decizia de impunere.
Se invocă faptul că, instanța de fond a îmbrățișat susținerile pârâtelor și nu a soluționat toate excepțiile invocate de reclamant.
În acest sens, recurentul a susținut că instanța de fond în mod greșit a apreciat ca legal actul emis în 2007, respectiv decizia de impunere ca fiind printată și comunicată în anul 2007 reclamantului, iar "înscrierea ANAF - pe această decizie reprezintă doar o eroare materială".
Dacă era vorba de o eroare materială a organelor fiscale, tot acestea trebuia să o corecteze printr-un alt act fiscal și nu instanța de judecată din oficiu, așa încât instanța s-a substituit pârâtelor care nici nu s-au apărat în acest sens.
Recurentul a susținut că, instanța a reținut în motivarea hotărârii pronunțate argumente contradictorii în ce privește data emiterii deciziei de impunere din 19.09.2003, ca fiind emisă la 19.08.2002, iar ulterior menționează că această decizie de impunere a fost emisă în anul 2003, iar printarea deciziei s-a făcut în 2007 când a fost comunicată.
În acest sens, recurentul a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la înlăturarea prezumției de dată certă prevăzute de art.1182 cod civil și efectele juridice produse de această situație.
Instanța de fond, în mod greșit a respins excepția tardivității emiterii deciziei de impunere dar, pe de altă parte a reținut că decizia comunicată în 2007 nu poartă mențiunea "", respingând în mod nelegal și fără nici un fundament apărarea și susținerile reclamantului.
În mod greșit a apreciat și reținut instanța de fond faptul că, decizia de impunere contestată a fost semnată și ștampilată și că a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art.43 Cod procedură fiscală.
Instanța nu a ținut cont de faptul că la data de 19.09.2003 era un alt conducător al organului fiscal și ștampila valabilă instituției era cea cu nr.4, iar în 2007 ștampila cu nr.5 și alt conducător fiscal, instituția fiind în subordinea ANAF.
Se invocă de recurent faptul că decizia de impunere din 19.09.2003, anexată la scrisoarea nr.35801 din 21.09.2007 a este semnată de șeful Administrației Publice - d-l și nu de d-l, numele înscris pe decizie.
Față de aceasta rezultă că, în realitate, decizia nu este semnată de conducătorul organului fiscal sub un dublu aspect: este aplicată o parafă, nu o semnătură originală, procedeu care nu este prevăzut de lege deci nu este permis, este parafa semnăturii unei persoane care la data întocmirii documentului nu avea calitatea de conducător al organului fiscal emitent.
Constatările instanței trebuiau să conducă la soluția că, documentul comunicat este un duplicat deoarece a reținut că decizia ar fi fost emisă deși nu se știe - și nu s- probat în ce formă, la o dată mult anterioară datei printării și comunicării, de unde rezultă logic concluzia că nu i-a fost comunicat originalul deciziei emisă în anul 2003 ci duplicatul printat în anul 2007.
După cum a arătat prin acțiune, legea nu prevede posibilitatea întocmirii și comunicării de duplicate ale deciziilor de impunere iar potrivit legii, organul fiscal nu poate pretinde executarea creanței fiscale dacă actul nu a fost comunicat potrivit legii (art.45 Cod procedură fiscală, art.44.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului d e procedură fiscală).
În consecință, instanța a făcut o greșită aplicare a legii și a pronunțat o soluție aflată în contradicție cu propriile constatări și cu probele aflate la dosar.
De altfel, instanța nici nu a soluționat capătul de cerere privind nulitatea absolută a deciziei pentru lipsa semnăturii conducătorului organului fiscal emitent, împrejurare dovedită prin existența parafei semnăturii, aplicată cu o ștampilă, cu tuș mov, vizibilă pe exemplarul examinat de ambele instanțe și vizat spre neschimbare. Această împrejurare, arată reclamantul nu este reținută de instanța de fond, nici în enumerarea susținerilor sale, nici în propriile considerente ale sentinței, nici nu este combătută în fapt sau în drept prin soluția dată, potrivit căreia "instanța reține că în cauză nu lipsește nici una din mențiunile prevăzute de art.46 Cod procedură fiscală". Aceasta, deși atunci când instanța citează prevederile textului invocat, se observă că legea prevede drept condiție imperativă, sub sancțiunea nulității, existența semnăturii, nu a parafei semnăturii conducătorului organului fiscal.
Soluția instanței privind respingerea excepției decăderii organului fiscal din dreptul de a emite decizia de impunere este în contradicție cu constatările evocate și face o greșită aplicare a legii.
După cum a arătat prin acțiune, Decizia de impunere pe anul 2002, nr.- din 19.09.2003 a fost emisă tardiv (fiind întocmită în realitate în luna septembrie 2007), cu nerespectarea termenului de emitere prevăzut de art.3 din nr.569/2003.
Nu a fost probat de organul fiscal faptul emiterii Deciziei de impunere pe anul 2002, nr.- la data de 19.09.2003 și nici modalitatea emiterii și nu a fost depus la dosarul cauzei originalul deciziei de impunere pe anul 2002 nr.- din 19.09.2003.
În continuare susține reclamantul că, față de reținerea instanței în sensul că "printarea deciziei s-a făcut în anul 2007 când a fost comunicată" și față de lipsa oricărei probe a faptului că decizia ar fi fost emisă într-o altă formă la data înregistrării, rezultă că a fost depășit cu 4 ani termenul de decădere stabilit de nr.569/2003. Consideră că instanța a făcut o greșită aplicare a actului normativ citat ale cărui dispoziții sunt imperative iar nu dispozitive, iar aplicarea sa, nu poate fi înlăturată pe cale de interpretare.
Mai susține că instanța se află în eroare atunci când susține că nu a dovedit "un alt mod de calcul al impozitului" deoarece la dosar este depus modul de calcul corect rezultat din acordarea integrală a deducerilor personale, cu indicarea prevederilor legale incidente pentru deducerile personale neacordate de pârâta
Instanța nu precizează motivele de drept pe care își întemeiază hotărârea atunci când apreciază ca fiind corect calculul pârâtei B și ca incorect calculul depus de reclamant la dosar sau prevederile legale care ar diminua deducerile personale ce i se cuvin la cuantumul stabilit de pârâtă. Nici pârâta nu a indicat vreo prevedere legală care ar diminua deducerile personale ce i se cuvin la cuantumul stabilit prin decizia atacată. Pentru a soluționa capătul de cerere prin care a invocat prescripția dreptului material la acțiune, instanța în mod eronat a determinat începerea curgerii prescripției față de momentul emiterii deciziei de impunere.
În soluția instanței de fond face o greșită aplicare a prevederilor legale, care sunt interpretate sui-generis. Potrivit instanței, creanța fiscală se naște în raport de data emiterii deciziei, subsecvent faptului emiterii deciziei de impunere, deci la 1 ianuarie al anului următor emiterii deciziei nu în raport de momentul nașterii obligației fiscale care, potrivit legii este anul, fiscal de realizare a venitului impozabil.
Potrivit art.23 Cod procedură fiscală, creanța fiscală și obligația fiscală corelativă s-au născut în momentul în care, potrivit legii, s-a constituit baza de impunere care le-au generat, adică în cursul anului 2002, termenul de prescripție a început să curgă la data de 1 ianuarie 2003 și s-a împlinit la data de 31.12.2007, dată până la care organul fiscal nu a îndeplinit în mod valabil procedura de comunicare a unei decizii de impunere valabilă.
În drept și-a întemeiat recursul pe prevederile art.304 pct.7 și 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recursul a fost legal timbrat.
Față de recursul declarat de recurentul reclamant, intimatele pârâte B și DGFP B, au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca legală și temeinică.
Curtea examinând actele și lucrările dosarului, sentința civilă atacată nr.197/CA din 24.02.2009 a Tribunalului Brașov, prin prisma criticilor formulate prin recursul declarat de recurentul reclamant constată recursul ca fondat.
Pe excepția invocată de instanță cu privire la tardivitatea declarării recursului, Curtea constată că, recursul a fost declarat în termen și în consecință va respinge ca neîntemeiată excepția tardivității.
Pe fondul recursului, se reține din întreg probatoriu de la dosar că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, deoarece instanța a reținut greșit în fapt și în drept situația de drept și de fapt dedusă judecății, respingând în mod greșit acțiunea reclamantului.
Față de criticile formulate în recurs se impune admiterea în cauză a recursului, constatând că sentința Tribunalului Brașov este nelegală și netemeinică și că în cauză sunt incidente prevederile art.304 pct.7 și 304 pct.9 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:
În mod greșit instanța de fond a dispus respingerea acțiunii reclamantului atât în ce privește decizia de impunere nr.-/19.09.2003 prin care i s-a stabilit un impozit de către organul fiscal în sumă de 3242,92 lei cât și în ce privește contestația formulată de acesta și soluționată de pârâta DGFP prin decizia nr.276/5.12.2007.
În esență, din întreg probatoriu de la dosar, rezultă că decizia de impunere emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice nu i-a fost comunicată reclamantului în termenul prevăzut de lege, deoarece obligațiile fiscale reținute în sarcina reclamantei, ca obligații pentru anul fiscal 2002 ca an de impunere fiscală, se prescriau în 31.12.2007, astfel încât decizia de impunere trebuia comunicată atunci la data emiterii începând cu 1.01.2003 și nu în anul 2007,cum rezultă din actele dosarului, o decizie printată cu același conținut ca și obligații fiscale, dar semnat de alte persoane cu funcție publică la pârâtă.
Pârâta a comunicat decizia de impunere anuală pentru anul 2002 ce poartă data 2.10.2003 abia în 27.02.2008 către reclamant conform filei 83-84 - dosar inițial fond, decizie ce privește obligații fiscale pentru anul 2002 în sumă de 3242 lei (fila 29) doar din actele dosarului rezultă că, obligațiile au fost achitate de reclamant la data de 24.10.2007 dosar fond inițial.
Ori, verificând înscrisul de la fila 21 dosar și cu înscrisul de la fila 83 dosar cel comunicat reclamantului, rezultă că pe cele două decizii care privesc aceleași obligații fiscale pentru 2002 sunt diferite, poartă mențiuni diferite, ștampile diferite cu antet diferit. Deși pârâta a susținut că este una și aceeași decizie și că i-a fost comunicată reclamantului în termen legal, din actele dosarului rezultă contrariu.
Ori, aceste aspecte nu au fost dovedite de pârâtă, dimpotrivă la dosar există dovada la fila 84 dosar inițial privind comunicarea deciziei pentru anul fiscal 2002 abia în 27.02.2008, adică după îndeplinirea termenului legal de 5 ani.
În mod greșit a reținut instanța de fond că, în cauză decizia de impunere comunicată în anul 2007, pentru obligațiile fiscale din 2002 este una și aceeași cu decizia emisă la 2.10.2003 contestată în cauză, susținând că de fapt este vorba de prima decizie de impunere, numai că "printarea acesteia s-a făcut la 21.09.2007", dar de fapt este vorba de aceeași decizie prin care s-au stabilit obligațiile fiscale în sarcina reclamantului.
De altfel, chiar instanța de fond reține în considerentele hotărârii pronunțate faptul că această decizie este "printată" dar nu precizează că ar fi un "duplicat" al deciziei de impunere nr. -/19.09.2003, ori ținând cont de faptul că obligațiile fiscale erau pentru anul 2002, iar a doua decizie este comunicată abia în 27.02.2008, rezultă fără dubii că decizia de impunere cea de-a doua din 2007 pe care pârâta susține că a comunicat-o reclamantului în anul 2003, fără a se face vreo dovadă în acest sens, este nelegală, deoarece la dosar este dovada că i s-a comunicat numai în 2008, fapt ce conduce la ideea că cea de-a doua decizie nu poate fi luată în considerare ca fiind legală și temeinică pentru următoarele argumente:
- în primul rând dreptul organului fiscal de a emite o nouă decizie în 2007, aspect susținut de pârâtă și reținut și de instanța de fond în sensul că până la 19.09.2007 era în termen să emită o astfel de decizie nu poate fi primit deoarece 30.09.2007obligațiile fiscale erau pentru anul 2002 și trebuia emisă decizia de impunere până la 31.12.2007 și comunicată reclamantei.
Ca atare, creanța fiscală, dreptul pârâtei este prescris conform Codului d e procedură fiscală art. 45 Cod procedură fiscală și art. 44.1. din Normele metodologice de aplicare a Codului d e procedură fiscală.
- în cauză, cea de-a doua decizie de impunere în 2007 fost semnată de o altă persoană decât conducătorul unității fiscale din anul 2002, 2003, de șeful serviciului și de persoana care a întocmit această decizie de impunere de-a doua, ea purtând ștampila unității fiscale cu alt număr 5 decât cea inițială cu nr. 4 întrucât în anul fiscal 2003, organul fiscal avea o altă ștampilă cu numărul 4 și o altă denumire, iar în anul 2007 organul fiscal poartă antetul Administrația Finanțelor Publice din subordinea ANAF B și are o altă ștampilă cu un alt număr 5.
Prin urmare, nu se poate pune semnul identității celor două decizii de impunere, iar cea de-a doua decizie fiind lovită de nulitate absolută aspect invocat și la fondul cauzei dar și ca motiv de recurs.
- de asemenea, procedura de îndeplinire a comunicării către reclamant a deciziei de impunere emisă de organul fiscal în anul 19.09.2003 nu este îndeplinită conform legii - cod de procedură fiscală, nefiind respectate dispozițiile art.44 alin.2 lit.c și ca atare și acest aspect criticat în recurs și invocat pe fondul cauzei este justificat de reclamant.
- comparând cele două decizii cea din 19.09.2003 și cu decizia din 21.09.2007 rezultă că în ambele decizii este vorba de aceeași sumă ca și obligație fiscală reținută în sarcina reclamantului. Ori, dacă într-adevăr acesta nu ar fi plătit suma ar fi fost mult mai mare în cea din a doua decizie din 2007 pentru că ar fi curs majorările și dobânzile de întârziere la plată.
Ținând cont de termenul legal pentru emiterea unei decizii de impunere, față de actele de la dosar rezultă că, cea de-a doua decizie de impunere este nelegală, ea privind sume cu titlu de obligații fiscale care au fost prescrise, trecând termenul de 5 ani de la data obligației fiscale.
În esență, se constată că decizia de impunere nr. -/19.09.2003 este nelegală sens în care urmează a fi anulată de instanță, iar suma achitată de reclamantul recurent în baza acestei decizii de impunere emisă de urmează a fi restituită reclamantului de către pârâte, ea fiind achitată nelegal și în baza unei decizii de impunere nelegală.
Cât privește decizia nr.276/5.12.2007 emisă de pârâta DGFP B privind soluționarea contestației formulată de reclamant, și aceasta urmează a fi anulată în instanța de recurs având în vedere nelegalitatea deciziei de impunere, pentru motivele sus arătate.
Ca atare, se reține respingerea contestației adresată de reclamant către organul fiscal a fost nelegală și neîntemeiată, motivele invocate de reclamant în contestație fiind justificate, iar din probele dosarului rezultă nelegalitatea acestei decizii.
Cât privește criticile formulate de recurent referitoare la sentința Tribunalului Brașov atacată în cauză, instanța de recurs constată că deși cauza a fost în rejudecare după casare, instanța a greșit în modul în care a aplicat legea cu privire la condițiile de valabilitatea ce trebuie să le îndeplinească decizia de impunere, instanța nepronunțându-se pe toate excepțiile invocate de reclamant, iar din motivarea hotărârii rezultă că argumentele reținute în sensul respingerii acțiunii sunt contradictorii și că acestea nu corespund probatoriului administrat în cauză.
Nu poate fi reținut argumentul instanței de fond cu privire la legalitatea deciziei de impunere în sensul că, printarea deciziei din 2007 reprezintă doar o eroare materială și că înscrierea ANAF pe această decizie este doar o eroare materială.
Formularul deciziei de impunere comunicat reclamantului nu poartă mențiunea duplicat ceea ce conduce la ideea că decizia din 2007 nu este una și aceeași cu decizia din 2003, mai mult persoanele care au semnat pe cea de-a doua decizie nu ocupau funcțiile arătate în acest document în anul 2002 sau 2003.
De asemenea, se constată din considerentele hotărârii atacate că instanța de fond a reținut că prima decizie din 19.09.2003 a fost emisă la 19.08.2002, iar ulterior menționează că a fost emisă în anul 2003 iar printarea deciziei s-a făcut în anul 2007 când a fost comunicată, aspecte contradictorii, ce conduc la modificarea hotărârii atacate.
Ori, aceste aspecte contradictorii conduc la modificarea hotărârii pronunțată pe fondul cauzei, reținând că în fapt și în drept criticile aduse de recurent, sunt justificate.
Ca atare, nu se poate reține că decizia de impunere a fost emisă și comunicată cu respectarea dispozițiilor Codului d e procedură fiscală art.43, 44 și 45.
În concluzie, se constată ca întemeiate, criticile aduse de recurent atât în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, în sensul că obligațiile fiscale s-au prescris, cât și cu privire la nelegalitatea deciziei de impunere ca modalitate de emitere - semnare, ștampilare și de comunicare, cât și în ce privește motivarea dată de instanța de fond - sentinței pronunțate, sens în care vor fi reținute.
Se constată că, în cauză sunt incidente prevederile art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă.
Față de argumentele de fapt și de drept mai sus reținute instanța de recurs, constată ca întemeiate criticile formulate în recurs privind sentința atacată motiv pentru care vor fi reținute ca justificate și dovedite în cauză.
Conform art.312 alin.1 Cod procedură civilă urmează a admite recursul ca fondat, iar sentința civilă nr.197/24.02.2009, va fi modificată în sensul că, se va admite acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu cele două pârâte, iar în consecință se vor anula decizia emisă de DGFP nr.276/5.12.2007 și decizia de impunere emisă de nr. - din data de 19.09.2003, ca fiind nelegale și netemeinice.
Ca urmare a anulării acestor decizii, evident că cererea reclamantului în sensul obligării pârâtelor la restituirea sumelor încasate fără drept de organul fiscal este justificată și legală, sens în care va fi admisă și această cerere, obligând pârâtele să-i restituie suma de 3243 lei, achitată în baza unei decizii de impunere nelegală emisă de pârâte conform înscrisurilor de la dosar fila 21-22 dosar inițial fond nr-.
Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată, prezenta să dă fără cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția tardivității formulării recursului.
Admite recursul formulat de contestatorul împotriva sentinței civile nr.197/24.02.2009 pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ pe care o modifică în sensul că,
Admite acțiunea formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimatele Direcția Generală a Finanțelor Publice B și Administrația Finanțelor Publice B și, în consecință, anulează Decizia nr.276/5.12.2007 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice B și Decizia de impunere nr.- din data de 19.09.2003 emisă de Administrația Finanțelor Publice
Obligă pârâtele să restituie reclamantului suma de 3243 lei achitată în baza deciziei de impunere nr.- din data de 19.09.2003 emisă de Administrația Finanțelor Publice.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 Iunie 2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, - |
Red: MI/15.06.2009
Dact: MD/CC/20.07.2009
- 3 ex.-
Jud.fond:
Președinte:Clara Elena CiapăJudecători:Clara Elena Ciapă, Maria Ioniche, Lorența
