Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 607/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 607/
Ședința publică din 27 Iunie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător -
Judecător -
Grefier -
Pe rol soluționarea recursului declarat de reclamanta, cu sediul în Z-, județul B, împotriva sentinței nr. 490/25.03.2008 pronunțată de Tribunalul Harghita.
În lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
dezbaterilor și susținerile asupra recursului declarat sunt cuprinse în încheierea de ședință din data de 24 iunie 2008, dată la care s-a amânat pronunțarea pentru azi, 27 iunie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 490/25.03.2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dos. nr-, s-a dispus admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamanta "" în contradictoriu cu pârâtul Municipiul G și, în consecință, a anulat în parte dispoziția nr. 19983/20.12.2006 și decizia de impunere nr. 17957/04.10.2006 emise de pârât privind plata de către reclamantă a creanțelor fiscale reprezentând impozitul pe clădiri și teren pe anii 2002 și 2003.
A dispus menținerea dispozițiilor din actele de mai sus în ceea ce privește plata de către reclamantă a creanțelor fiscale reprezentând impozit pe clădiri și teren pe anii 2004, 2005 și 2006.
Pentru a pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă de instanță, se arată în considerentele hotărârii atacate, reclamanta a solicitat anularea actelor administrativ fiscale mai sus - precizate în totalitate susținând că în conformitate cu art. 14 din nr.OUG 95/2002 rep. este scutită de plata impozitului și taxelor pe clădiri și terenuri intrând în categoria agenților economici care au în administrare sau folosință terenuri proprietate a statului. Or, pretinde reclamanta, conform nr.HG 979/2000 este filială în cadrul companiei CN și, în această calitate, administrează și folosește terenurile și mijloacele fixe nominalizate în sectorul producției de apărare, adevăratul proprietar fiind statul român. Pentru celelalte imobile, scoase din acest sector, a plătit impozitul, conform declarației de impunere.
Ulterior, în baza notelor scrise depuse la dosar la data de 12.02.2008, reclamanta mai precizează că de abia la data de 29.09.2007 dreptul în cauză a fost înscris în cartea funciară pentru terenurile în cauză, dată de la care, eventual, ar datora impozit.
Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii prin întâmpinarea formulată, mai arată instanța de fond, susținând că terenurile în cauză au fost cedate în proprietate reclamantei potrivit certificatului emis de Ministerul Industriei și la data de 27.08.2002, astfel că reclamanta nu mai beneficiază de dispozițiile art. 14 din nr.OUG 95/2002, dispoziții care au fost abrogate de intrarea în vigoare a codului fiscal la data de 01.01.2004.
Instanța de fond reține că dispozițiile codului fiscal au intrat în vigoare la data de 01.01.2004, acest act normativ stabilind care sunt facilitățile fiscale care se acordă agenților economici, printre care nu mai figurau și cele prevăzute de nr.OUG 95/2002. Potrivit art. 1 alin. 3 din Codul fiscal, în materie fiscală prevederile codului prevalează asupra oricăror prevederi.
De asemenea, mai reține prima instanță, la art. 289 alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin nr.HG 44/2004, se prevede că normele ce reglementează facilitățile fiscale acordate prin alte acte normative decât cele prevăzute de codul fiscal își încetează aplicabilitatea începând cu anul 2004, astfel că din anul 2004 reclamanta nu mai beneficiază de facilitățile fiscale mai sus-menționate.
Totodată, din actele de la dosar rezultă, susține instanța de fond, că reclamanta este proprietar al terenurilor supuse impozitului încă din 2002, conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria - nr. 7782 și 7783 eliberate la data de 27.03.2002 de Ministerul Industriei și resurselor, suprafața de teren de 41,8 ha fiind înscrisă și în decizia de impunere ca fiind supusă impozitului. Instanța a respins apărarea reclamantei potrivit căreia aceasta a devenit proprietara terenului de abia la data de 23.10.2007, odată cu înscrierea terenului în cartea funciară, întrucât, în realitate, a devenit proprietar în anul 2002 conform acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate.
În ce privește clădirile aflate pe aceste terenuri, instanța de fond a invocat dispozițiile art. 489 și 492 Cod civil, relative dreptul de accesiune, astfel că orice construcție făcută asupra pământului este prezumată a fi făcută de către proprietarul acelui pământ.
Față de această hotărâre a declarat, în termen, recurs reclamanta, solicitând ca, prin admiterea acestuia, instanța să modifice hotărârea atacată și, în rejudecare, să admită în totalitate acțiunea introductivă astfel cum a fost formulată. În esență, recurenta susține că nu putea fi supusă impozitului pe terenurile și construcțiile în cauză, aflate în sectorul producției de apărare, pentru că, pe de-o parte, doar prin înscrierea în cărțile funciare a acestor imobile a devenit pe deplin proprietară, conform încheierilor nr. 6754 și 6755/27.09.2007 ale Oficiului de Cadastru, la data de 12.11.2007, data la care au fost comunicate aceste încheieri recurentei; or, pretinde recurenta, aceasta a fost doar un detentor precar, în primul rând pentru că singurul acționar al CN este statul, recurenta fiind o filială a CN, și, în al doilea rând, eventual ar putea să fie calculat impozitul doar de la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, respectiv data de 29.09.2007. Pe de altă parte, ținând cont că statul român este unicul acționar al CN, recurenta susține că ar fi doar un detentor precar sau proprietar doar scriptic al imobilelor, în fond doar administrând și folosind terenuri ale statului.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, susținând în fapt și în drept argumentele instanței de fond.
Analizând actele de la dosar, prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și a apărărilor arătate în întâmpinare, dar și în virtutea rolului devolutiv consacrat de art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs reține următoarele:
Într-adevăr, art. 14 din nr.OUG 95/20.06.2002 prevedea că "Agenții economici, precum și celelalte persoane juridice care au în administrare sau în folosință terenuri proprietate a statului utilizate pentru producția de apărare, depozite destinate produselor militare și materialelor cu specific militar, precum și zonele de siguranță ale acestora, stabilite potrivit normelor legale în domeniu, sunt scutiți de la plata impozitului și taxelor pe clădirile și terenurile evidențiate în inventar".
Așa cum corect a reținut instanța de fond, prin intrarea în vigoare a Codului fiscal, la data de 01.01.2004, toate scutirile de la plata impozitului și taxelor sunt integrate în acest act fiscal, aspect ce rezultă din art. 1 alin. 3 care statuează cu valoare generală că "În materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului fiscal".
Fără îndoială că, din perspectiva apărărilor formulate de recurenta - reclamantă, suntem în situația unui conflict temporal de aplicare a unor acte normative. Astfel, dacă dispozițiile nr.OUG 95/2002 se aplicau până la data de 01.01.2004, de la această dată, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. 3 din Codul fiscal, se aplică, inclusiv în materia fiscală a acordării de scutiri de taxe, acest din urmă act normativ.
Din acest punct de vedere, soluția instanței de fond, de a menține dispozițiile actelor administrativ fiscale cu privire la anii 2004, 2005 și 2006, este corectă din moment ce, pe de-o parte, nr.OUG 95/2002 nu mai era aplicabil începând cu data de 01.01.2004 și, pe de altă parte, Codul fiscal, cu aplicare de la 01.01.2004, nu mai prevedea scutiri asemănătoare ca cea prevăzută de art. 14 din nr.OUG 95/2002.
În schimb, soluția instanței este greșită în raport cu anii 2002 și 2003, instanța de recurs reținând că, în fapt, actele administrativ fiscale au fost întocmite just în raport cu obligarea recurentei - reclamante și a taxelor datorate terenurilor și construcțiilor și pentru anii 2002 și 2003.
Astfel, argumentul recurentei cum că este deținător scriptic al imobilelor și că, de fapt, ar fi doar un detentor precar ce ar administra imobilele în cauză pe motiv că statul român este singurul proprietar al bunurilor, iar recurenta are doar posesia acestora, nu se susține.
În mod corect pârâta - intimată a invocat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat ca regii autonome și societăți comerciale: "Regia autonomă (în acest fel a fost înființată și societatea mamă a recurentei)este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele.". Se observă că recurenta are toate atributele dreptului de proprietate, astfel că apărarea sa cum că ar fi detentor precar nu are nicio susținere în drept. Mai mult, instanța de recurs reține, iar, ca fiind corectă afirmația intimatei potrivit căreia recurenta, potrivit art. 26 din Decretul nr. 31/1954, este o persoană juridică cu patrimoniu propriu. Faptul că statul este unic acționar nu are nicio relevanță pentru că nu poate exista confuzie pe plan juridic, și asta chiar în temeiul art. 26 din Decretul nr. 31/1954 invocat de intimată, între stat, ca subiect de drept public, și societatea comercială la care acesta este acționar.
Doar în cazul în care bunurile ar fi fost în domeniul public s-ar fi pus problema dacă statul este unic proprietar, în acord cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 213/1998 privind regimul proprietății publice (în același sens, art. 136 paragraf 2 din Constituție prevede fără echivoc că doar proprietatea publică aparține statului). Or, din Anexa la Legea nr. 213/1998, pct. I, nu sunt prevăzute ca imobile ce ar aparține domeniului public bunurile care au făcut obiectul impozitării.
Din această perspectivă, și în acord cu dispozițiile constituționale, nu statul este proprietarul imobilelor în cauză, ci recurenta, ca filială a CN, neputându-se face confuzie, în raport cu temeiurile juridice de mai sus, între calitatea de calitatea de acționar unic al unei companii de natură privată cu calitatea de proprietar. De altfel, acest lucru este demonstrat odată în plus de certificatele de proprietate emise pe numele recurentei, și nicidecum pe numele statului român, acesta din urmă ca subiect de drept public, și anume conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate a terenurilor ce au făcut obiectul impozitării cu seriile - nr. 7782 și 7783 emise la data de 27.08.2002 ( 20 - 21 dos. nr- al Tribunalului Harghita ).
Așadar, recurenta este deplin proprietară a bunurilor în cauză, bunuri ce se circumscriu în noțiunea de drept a "proprietății private" și nicidecum a "proprietății publice", încă din 27.08.2002, inclusiv a construcțiilor ca și drept de accesiune conform art. 489 și 492 Cod civil, considerentele hotărârii atacate fiind corecte din acest punct de vedere, în sensul în care acestea pot și trebuie impozitate odată cu intrarea în vigoare a Codului fiscal, de la data de 01.01.2004.
În altă ordine de idei, lucru pe care nu-l nici reclamanta - recurentă, aceste certificate au fost emise la data de 27.08.2002. dar, recurenta pretinde că, eventual, impozitul ar trebui calculat de la 27.09.2007, dată de la care a fost înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
Apărarea nu are este, însă, întemeiată în drept, odată pentru că, așa cum s-a arătat deja, noul act normativ reprezentat de Codul fiscal nu mai prevede scutiri de la plata impozitului pentru astfel de imobile.
A doua oară pentru că din interpretarea coroborată a art. 20 și 25 din Legea nr. 7/1996 republicată privind cadastrul și publicitatea imobiliară rezultă că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate nu are efect constitutiv de drepturi, ci efect de opozabilitate față de terți.
Cu alte cuvinte, recurenta a devenit deplin proprietar la data de 27.08.2002, dată la care au fost emise certificatele de atestare a dreptului de proprietate, pentru că la această dată s-a constituit dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză. În niciun caz nu se poate considera că dreptul de proprietate s-ar fi constituit la data înscrierii în cartea funciară, conform temeiurilor juridice invocate mai sus.
Rezultă că, în fapt, recurenta datora impozitul pe imobilele în cauză încă din 27.08.2002, de la data constituirii dreptului de proprietate, pentru că, începând cu această dată, nu mai intra în sfera de reglementare a art. 14 din nr.OUG 95/2002. Din acest punct de vedere, evident că soluția instanței de fond este greșită, în sensul în care a anulat parțial actele administrativ fiscale pentru anii 2002 și 2003. Însă, pentru faptul că doar recurenta a declarat prezenta cale de atac extraordinară, nu și pârâta - intimată, instanța nu-i va putea agrava situația în propria cale de atac a recurentei - reclamante, în acord cu dispozițiile art. 316 raportat la art. 296 Cod procedură civilă.
Pentru toate aceste argumente, instanța va respinge ca nefondat și neîntemeiat recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul., cu sediul în Z-, județul B, formulat împotriva sentinței civile nr. 490/25.03.2008 a Tribunalului Harghita, dosar nr-.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 iunie 2008.
Președinte Judecător Judecător
Grefier
Red.
Tehnored.
2 exp./29.08.2008
Jud.fond.;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
