Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 823/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 823/
Ședința publică din 16 Octombrie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra recursului promovat și precizat de --, cu sediul în M C- județul H, împotriva sentinței civile nr. 619 din 15.04.2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile părților s-au consemnat în Încheierea ședinței publice din o9 octombrie 2008, care face parte din prezenta decizie, pronunțarea fiind amânată pentru data de astăzi, 16 octombrie 2008.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 619 din 15 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-, s-a respins excepția lipsei procedurii prealabile, a lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice H, reprezentantă a pârâtei ANAF precum și excepția tardivității acțiunii și s-a admis acțiunea formulată de reclamanta M- SRL M C, în contradictoriu cu ANAF, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, obligând-o pe aceasta din urmă la restituirea sumei de 15.508,09 lei încasată cu OP nr. 191 din 14 martie 2007 cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, cu majorări de întârziere în cuantum de 0,1 %/zi calculată la suma datorată, începând cu data pronunțării hotărârii și până la data plății efective.
Prima instanță a reținut că în baza unui contract de leasing financiar reclamanta a achiziționat în Germania autovehiculul Peugeot 2,2, iar pentru înmatriculare în România i-a fost impusă condiția plății sumei de 15.508,09 lei cu titlu de taxă specială conform art. 214 ind. 2 din Legea nr. 571/2003 sumă care a fost achitată cu OP nr. 191 din 14 martie 2007.
Ulterior, prin cererea adresată pârâtei, reclamanta a solicitat restituirea acestei sume, cerere refuzată prin adresa nr. 526 din 30 ianuarie 2008, motivat de faptul că plata a fost făcută benevol, fără emiterea unui act administrativ fiscal, ca urmare a aplicării prevederilor Cap. II din Legea nr. 571/2003.
Pentru a soluționa excepția lipsei procedurii prealabile, s-a avut în vedere textul art. 41 din OG nr. 92/2003, instanța constatând că plata a fost făcută benevol de reclamantă, fără emiterea în prealabil a unui act administrativ fiscal de către pârâtă și nici refuzul restituirii sumei respective nu poate fi considerat act administrativ fiscal, întrucât nu este de natură a stabili, modifica sau stinge obligații fiscale. Nefiind un act administrativ fiscal în înțelesul art. 41 din Codul d e procedură fiscală, nu este obligatorie îndeplinirea procedurii de contestare prealabilă. Prin solicitarea restituirii sumei în cauză, cerere refuzată de pârâtă, s-a considerat a fi îndeplinite cerințele prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce privește termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004, instanța a apreciat că acesta începe să curgă de la data comunicării refuzului pârâtei de restituire a sumei ca fiind nedatorată de reclamantă, nu de la data achitării sumei.
Referitor la calitatea procesuală pasivă, s-a avut în vedere că plata a fost efectuată către bugetul de stat.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituție, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, iar potrivit dispozițiilor alin. 4, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2 menționat.
S-au mai reținut prevederile art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, prevederi care limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste. Se interzice astfel discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară, esențial fiind că perceperea taxei interzise este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară în România.
În privința reglementării interne, instanța a precizat în considerente că taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, potrivit reglementării în vigoare la data importului autoturismului de către reclamantă, se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial enumerat la art. 214/1 Cod fiscal. Această taxă a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006 sub forma unui nou impozit cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343 prin OUG nr. 110/2006 ea a fost restrânsă, prevăzându-se categorii de persoane exceptate și situații de scutire.
În mod deosebit, instanța a avut în vedere diferența de aplicare a taxei, reținând că această taxă specială nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, ci numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară. S-a considerat de către prima instanță că această diferențiere de aplicare introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu și, ca urmare a efectului direct al art. 90 alin. 1 din Tratat pentru ordinea juridică internă a României, instanța a constatat că art. 214/1-214/3 din Codul fiscal sunt reglementări contrare și nu pot fi menținute în continuare ca aplicabile în cauza de față.
Instanța a mai reținut că a considera că reclamanta nu poate contesta încălcarea dreptului comunitar privind reglementarea și perceperea taxei speciale pentru autoturism, în condițiile plății benevole și în lipsa unui titlu de creanță cu suport material, înseamnă a nega dreptul reclamantei de a avea acces liber la justiție.
Sub aspectul dobânzilor legale, instanța a reținut prevederile art. 2 din OG nr. 9/2000 precum și prevederile Codului d e procedură fiscală, care reglementează cuantumul majorării de întârziere aplicabilă în situația restituirii sumelor plătite în plus față de obligația fiscală.
Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu recurs de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, care a solicitat casarea acesteia, motivând că, acțiunea reclamantei este tardivă prin prisma prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care se solicită restituirea taxei speciale achitată prin OP nr. 191 din 14 martie 2007, depășindu-se termenul de 30 de zile, în plus, actul în cauză fiind atacat prin adresa 5/2008 înregistrat la 22 ianuarie 2008.
S-a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice H, iar pe fondul cauzei, s-au învederat aspecte legate de legislația în vigoare.
Recurenta a subliniat că solicitarea de restituire a taxei speciale nu este întemeiată și nu are suport legal, întrucât nu este concretizată printr-un act administrativ fiscal în înțelesul art. 41 din OG nr. 92/2003 și legiuitorul nu reglementează posibilitatea restituirii acesteia. Din analiza art. 214/1 reiese că plata acestei taxe are un caracter imperativ de la care nu se poate deroga decât în condițiile stabilite de legiuitor, condiții în care reclamanta nu se încadrează. S-a precizat că taxa s-a achitat în baza unor acte normative cu caracter special în materie fiscală care se aplică cu precădere față de actele normative invocate de reclamantă, iar invocarea prevederilor art. 148 din Constituția României și ale art. 90 din Tratatul de aderare al României la CE, nu are relevanță în cauză, având în vedere faptul că taxa de primă înmatriculare este reglementată pe baza unui act normativ cu caracter special. S-a contestat și pretinsul caracter discriminatoriu privind drepturile și obligațiile de natură fiscală ale reclamantei.
Recurenta a formulat și o completare la recurs, în sensul modificării hotărârii atacate, motivat de împrejurarea că prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 a fost instituită taxa de poluare pentru autovehicule, act normativ care are aplicabilitate începând cu 1 iulie 2008, fiind aprobate normele metodologice de aplicare, prin HG nr. 686/2008.
Astfel, s-a invocat textul art. 11 din OUG nr. 50/2008, care instituie temeiul pentru restituirea diferenței dintre suma achitată de contribuabili în perioada 1 ianuarie 2007 - 30 iunie 2008 cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare pentru autovehicule. Practic, s-a cerut modificarea sentinței în sensul de a se dispune restituirea în parte a taxei achitate și nu integrală, cuantumul diferenței de restituit urmând a fi stabilit de către organele fiscale.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ținând cont și de incidența prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanța constată că recursul este nefondat.
Conform aflat la fila 4 dosar fond, reclamanta a achitat la bugetul de stat suma de 15.508,09 lei cu titlu de taxă specială pentru autoturisme, la data de 14 martie 2007, iar restituirea acesteia i-a fost respinsă prin adresa nr. 526 din 30 ianuarie 2008 de către ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice H, potrivit actului de la fila 10 dosar fond, cu motivarea că, potrivit prevederilor Cap. II din Legea nr. 571/2003, sunt obligați la plata taxei speciale persoanele fizice sau juridice care fac înmatricularea autoturismelor și autovehiculelor, în condițiile textului legal citat, taxa fiind percepută cu ocazia primei înmatriculări în România. Prin aceeași adresă s-a răspuns reclamantei și că plata taxei speciale s-a făcut benevol, fără emiterea unui act administrativ fiscal, iar solicitarea sa nu poate fi soluționată întrucât nu există până în prezent nicio reglementare privind restituirea sumelor încasate cu această destinație.
Reclamanta și-a întemeiat cererea de restituire a taxei speciale pretins a fi nedatorată pe prevederile Legii contenciosului administrativ, ale Constituției României, ale art. 90 alin. 1 din Tratatul Comunității Europene precum și ale art. 2.3 din OG nr. 9/2000, art. 1082-1084 Cod civil, temeiuri legale ale căror aplicabilitate a fost corect analizată de prima instanță, inclusiv sub aspectul soluționării excepțiilor procesuale, reținându-se că taxa a fost plătită încontul bugetului de stat și că reclamantei i s-a respins cererea de restituireprin răspunsul nr. 526 din 30 ianuarie 2008 dat de ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice H - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii.Față de data comunicării răspunsului, practic arefuzului de restituire a taxei specialeși anume30 ianuarie 2008, introducerea acțiunii în contencios administrativ s-a făcut întermenul legalprevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 republicată. Direcția Generală a Finanțelor Publice H susține lipsa calității procesuale pasive, argumentând că nu este emitenta actelor a căror anulare se cere, omițând faptul că practic reclamanta nu cere anularea unui act ci restituirea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule considerând-o ca nefiind datorată, nelegală și discriminatorie, precum și faptul că instituția pârâtă a emis și răspunsul negativ la solicitarea prealabilă a reclamantei.
Pe fondul cauzei, instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a textelor legale incidente, dând prioritate normelor comunitare, aplicând principiile dreptului comunitar. speciale pentru autoturisme și autovehicule au fost introduse în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, ca fiind datorate bugetului de stat cu ocazia primei înmatriculări în România, scutirile fiind expres și limitativ prevăzute de art. 314/3, cu mențiunea că art. 214/1 - 214/3 au fost cuprinse în Cap. II/1, capitol nou introdus în Codul fiscal. Pentru plata acestei taxe nu avea cum să existe un titlu de creanță cu suport material, nici un act administrativ fiscal, deoarece plata "benevolă" făcută de reclamantă este de fapt una dintre condițiile necesare operațiunii de înmatriculare în România a autovehiculului importat dintr-o țară aparținând Comunității Europene. Aceste dispoziții nou introduse în Codul fiscal, așa cum corect a reținut prima instanță, reglementează practic un nou impozit. Această taxă i-a fost impusă reclamantei, motiv, de altfel, invocat în cererea de chemare în judecată, pentru a-și putea înmatricula în România autovehiculul achiziționat din Germania, țară din Comunitatea Europeană, țară de origine unde a fost înmatriculat. Astfel, este vorba despre produse comunitare provenind din state diferite, în contextul în care, pentru autovehiculele similare vândute pe teritoriul României și deja înmatriculate în România nu se percepe aceeași taxă intervenind astfel caracterul său discriminatoriu. Sub acest aspect, România fiind stat membru al Uniunii Europene, prin perceperea acestei taxe speciale în condițiile arătate, se încalcă tocmai principiul discriminării, în pofida faptului că a stabilit că statele au libertatea taxării autovehiculelor care circulă pe teritoriul lor sub condiția ca sistemul de taxare să nu fie discriminatoriu. astfel prevederile art. 90 din Tratatul Comunității Europene, articol redat și analizat pe larg de prima instanță. Întrucât prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, prevederile dreptului comunitar, prevalează, au prioritate față de dreptul intern în situația în care în legislațiile interne sunt cuprinse reglementări care contravin dreptului comunitar, în mod justificat prima instanță a apreciat că nu se pot aplica în cazul dedus judecății prevederile art. 214/1-214/3 din Codul fiscal, astfel că taxa specială achitată se impune a fi restituită plătitorului.
Prin completarea la recurs, pârâta practic nu mai cere respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei, ci, modificarea hotărârii în sensul de a nu se dispune restituirea integrală a taxei ci a cuantumului diferenței de restituire potrivit prevederilor art. 11 din OUG nr. 50/2008,
act normativ care a intrat în vigoare ulterior datei pronunțării primei instanțe.
Solicitarea recurentei nu poate fi acceptată din mai multe considerente:
Prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 s-au abrogat prevederile art. 214/1-214/2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În preambulul acestei ordonanțe se reține printre altele și necesitatea adoptării de măsuri pentru a se asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene. Acest act normativ instituie taxa de poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu (art. 1 alin. 1) iar potrivit art. 4, obligația de plată a taxei de poluare intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Este adevărat că prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 reglementează restituirea diferenței între suma achitată de contribuabili în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iunie 2008 cu titlu de taxă specială autoturisme și autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare, dar, la aplicarea în cazul dedus judecății a acestui articol, se constată următoarele:
Prevederile art. 214/1-214/3 din Legea nr. 571/2003 (în prezent abrogate), pe de o parte și, prevederile OUG nr. 50/2008, pe de altă parte, reglementează două taxe distincte. Reclamanta a solicitat restituirea taxei speciale achitată și percepută în cursul anului 2007, cererea de chemare în judecată fiind formulată la o dată anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care prevăd practic o compensare valorică a celor două taxe. În raport cu data formulării acțiunii, se pune doar problema aplicabilității art. 214/1-214/3 din Legea nr. 571/2003, aspect deja clarificat prin necesitatea aplicării prioritare a normelor dreptului comunitar. OUG nr. 50/2008 nu poate fi considerată o lege de procedură care să se aplice din momentul intrării în vigoare și procesului în curs de judecată începute sub vechea lege. OUG este un act normativ care se aplică, așa cum se și prevede în art. 14 alin. 1, la data de 1 iulie 2008. Dacă am admite că acest act normativ ar retroactiva și cu privire la cauzele înregistrate anterior intrării lui în vigoare, pe lângă faptul că s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, s-ar ajunge la situația ca pentru cauze similare soluționate irevocabil până la 1 iulie 2008 nu s-au aplicat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008, în timp ce, pentru cele care au fost soluționate doar în primă instanță, din motive care nu țin de titularul cererii de chemare în judecată, se aplică articolul menționat, situație discriminatorie. Textul art. 6 al HG nr. 686/2008, instituie o procedură de restituire, procedură care nu era reglementată la data formulării cererii de chemare în judecată și a pronunțării instanței de fond. Acceptând că pentru un autovehicul deja înmatriculat, se compensează cele două taxe și se restituie diferența la cererea contribuabilului plătitor, care trebuie să anexeze actele prevăzute la art. 6 alin. 4 și 5 din HG nr. 686/2008, ar însemna că vorbim de aceeași taxă de primă înmatriculare reglementată de articolele abrogate prin OUG nr. 50/2008, diferența fiind doar de ordin valoric. În această situație revin în discuție normele de drept comunitar, cu toate argumentele deja expuse, așa cum au fost reținute și de prima instanță.
Nu este de neglijat un alt aspect care s-ar pune în discuție dacă s-ar accepta în cazul dedus judecății compensarea. În înțelesul său juridic, compensarea este un mijloc de stingere a două obligații reciproce, compensația legală presupunând îndeplinirea unor condiții. Pornind de la realitatea că pârâta are obligația de restituire a taxei speciale corelată cu pretinsa obligație a reclamantei de a plăti taxa de poluare, înseamnă că reclamanta ar datora taxa de poluare introdusă la 1 iulie 2008, retroactiv, anterior intrării ei în vigoare pentru un autoturism deja înmatriculat, în pofida faptului că taxa de poluare, potrivit OUG nr. 50/2008 se datorează cu ocazia primei înmatriculări.
În altă ordine de idei, procedura de restituire reglementată de HG nr. 686/2008 reprezintă o etapă administrativă în cadrul căreia, pe lângă verificarea documentației depuse de contribuabil acestuia în vederea efectuării compensării sau restituirii, după caz, organul fiscal competent trebuie să constate și dacă există obligații fiscale neachitate înregistrate de către contribuabil, iar în caz afirmativ, acestea trebuind a fi compensate conform art. 116 din OG nr. 92/2003. Existența acestei proceduri speciale reglementate prin HG nr. 686/2008, practic ar obliga instanța să-și depășească și cadrul procesual dedus judecății, dar să se și substituie procedurii administrativ fiscale, încălcând și principiul disponibilității părților în procesul civil, alături de principiul neretroactivității legii civile, precum și normele legale de competență, deoarece actul normativ intrat în vigoare după formularea cererii de chemare în judecată, după pronunțarea în primă instanță, nu prevede posibilitatea de a se adresa direct instanței de judecată cu o cerere de restituire a taxei speciale.
În plus, se face trimitere la art. 116 din OG nr. 92/2003 care reglementează procedura compensării, compensare care se poate efectua de organul fiscal și din oficiu, potrivit alin. 4 din articolul menționat, dacă se constată existența unor creanțe reciproce. Prin urmare, pentru cererea de compensare formulată de intimată în cadrul căii de atac a recursului, pârâta intimată poate uzita de alte mijloace procedurale. În cazul dedus judecății, dacă s-ar admite recursul în sensul solicitat de recurentă de a se dispune restituirea în parte a taxei, iar cuantumul diferenței de restituit urmând a fi stabilit de organele fiscale, ar însemna că nu s-a soluționat cererea de chemare în judecată, operând practic o transferare a competenței de soluționare în baza unei norme intrate ulterior în vigoare, îngrădind reclamantei liberul acces la justiție.
Față de cele ce preced, instanța constată că recursul pârâtei este nefondat, inclusiv sub aspectul penalităților de întârziere care au fost acordate în deplin acord cu prevederile Codului d e procedură fiscală.
Văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr. 619 din 15 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond:;
-14.11.2008-
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Pronunțată în ședință publică, azi 16 Octombrie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
17 Octombrie 2008
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
