Contestație act administrativ fiscal. Decizia 1237/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIE NR. 1237/R-CONT
Ședința publică din 18 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Georgeta Nuță judecător
JUDECĂTOR 2: Gabriela Chiorniță
JUDECĂTOR 3: Ingrid
Grefier: -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta - SRL, cu sediul în Rîmnicu V,-, Bl.15,.F,.13, jud.V împotriva, sentinței nr.976 din 30 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea -Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-, intimată fiind pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Rm.V, str.G-ral nr.17, jud.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în sumă de 2,00 lei, achitată cu chitanța nr.-/2009, și cu timbru judiciar de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Constatand ca dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 11 noiembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie, Curtea retine cauza spre solutionare.
CURTEA:
Asupra recursului de față constată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 20.01.2009 sub nr-, reclamanta - SRL a chemat în judecată pe pârâta V, solicitând instanței să dispună anularea Deciziei nr.74/5.09.2008 prin care a fost soluționată contestația sa administrativă formulată împotriva Deciziei nr.189/07.07.2008 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin Decizia nr.189/2008 au fost stabilite în sarcina sa obligații de plată accesorii în cuantum total de 1.087 lei.
Prin Decizia nr- pârâta a respins contestația administrativă formulată împotriva Deciziei nr.189/2008, recurgând la motivări de suprafață.
Această din urmă decizie este nelegală și netemeinică din următoarele considerente: Decizia nr.189/2008 nu cuprinde mențiunile referitoare la audierea contribuabilului, mențiuni care sunt obligatorii pentru un act administrativ fiscal, potrivit dispozițiilor art.43 alin.2 lit.j) Cod procedură fiscală. Faptul că decizia respectivă a fost editată în sistem informatic nu scutește pe pârâtă să insereze mențiunea arătată, întrucât potrivit art.43 alin.2 Cod procedură fiscală, în această ipoteză actul administrativ este valabil fără să poarte semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal și ștampila organului emitent, iar nu și mențiunea referitoare la audierea contribuabilului; pârâta a calculat majorări de întârziere la sume pretins datorate cu titlu de "dobânzi și majorări de întârziere aferente TVA", deși potrivit art.119 alin.2 Cod procedură fiscală nu se percep majorări de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de obligații fiscale accesorii stabilite potrivit legii; sumele pentru care a fost emisă Decizia nr.189/2008 nu sunt datorate de reclamantă întrucât ele sunt accesorii ale unor debite nedatorate de către aceasta ca urmare a intervenției compensației legale, potrivit deciziei civile nr.22/2002 pronunțate de Tribunalul Vâlcea, respectiv deciziei civile nr.557/2003 a aceleiași instanțe, precum și în raport de dispozițiile Anexei 2 la HG nr.525/2006.
Prin sentința nr.976/30.06.2009, Tribunalul Vâlcea - Secția comercială contencios administrativ și fiscal a respins contestația reclamantei, reținând următoarele:
Pârâta, la emiterea Deciziei nr.189/2008, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Ordinului MF nr.585/2005 prin care a fost aprobat modelul unor formulare utilizate în domeniul corectării creanțelor fiscale, stabilindu-se modelul si formularului deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale. Formularul respectiv se emite prin intermediul aplicației informatice și nu cuprinde rubrica privitoare la "audierea contribuabilului".
Reclamanta a depus la Administrația Finanțelor Publice Rm.V mai multe declarații privind obligația de plată la bugetul consolidat al statului a TVA și a impozitului pe venitul microîntreprinderilor. Întrucât aceste obligații nu au fost achitate la scadență, pârâta a calculat majorări de întârziere de 887 lei aferente TVA și de 200 lei aferente impozitului pe venitul microîntreprinderilor. Prin urmare, majorările de întârziere (care înainte de 01.01.2006 se numeau dobânzi și penalități de întârziere) la care se referă actele fiscale contestate în speță nu sunt calculate în raport de alte accesorii fiscale.
În ce privește intervenirea compensației legale, tribunalul a arătat că prin decizia civilă nr.22/11.01.2002, așa cum a fost lămurită prin decizia civilă nr.57/04.06.2003, s-a constatat că între reclamantă și pârâtă operează compensația legală cu privire la sumele datorate reciproc la bugetul local și separat pentru sumele datorate reciproc la bugetul de stat. În mod corect pârâta a constatat că debitele reclamantei nu au fost stinse prin compensație și ca atare a calculat pentru ele majorări de întârziere.
Împotriva sentinței a formulat recurs reclamanta care, invocând dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041Cod procedură civilă, a arătat următoarele:
1. Ignorând dispozițiile art.43 alin.2 lit.j), alin.3 și alin.4 Cod procedură fiscală, prima instanță a preluat motivarea intimatei referitoare la mențiunile obligatorii pe care trebuie să le conțină un act administrativ fiscal și a dat valoare juridică mai mare dispozițiilor unui Ordin al Ministerului Finanțelor față de dispozițiile Codului d e procedură fiscală.
2. Fără a verifica cuprinsul deciziei atacate sau susținerile reclamantei, tribunalul d e fond a apreciat greșit că reclamanta a criticat accesoriile fiscale ca fiind calculate la sume datorate cu titlu de "amenzi". În realitate critica reclamantei a arătat că accesoriile fiscale au fost calculate la alte accesorii fiscale, iar nu la amenzi.
3. Reclamanta-recurentă nu datorează sumele pretinse de pârâtă întrucât acestea sunt stinse indiferent că sunt apreciate ca debite principale ori ca debite accesorii altor debite principale, ca urmare a intervenirii compensației legale. Prin decizia civilă nr.22/2002, Tribunalul Vâlceaa statuat cu autoritate de lucru judecat că "operează compensația legală cu privire la sumele datorate reciproc de părți", adică între suma de 198.068.770 lei, valoare nominală la data de 23.02.2001, pe care reclamanta o avea de primit de la bugetul de stat, și sumele pe care aceasta trebuia să le achite către același buget. Tribunalul Vâlcea care a pronunțat decizia nr.22 a avut în vedere Anexa nr.2 la HG nr.525/1996, modificată, potrivit căreia contravaloarea Planurilor Urbanistice Generale efectuate de reclamantă (în sumă de 198.068.770 lei) trebuia plătită de la bugetul general consolidat, precum și dispozițiile art.1144 - 1145 Cod civil, coroborate cu art.86 pct.e) din OG nr.11/1996 (preluate în prezent în art.116 alin.1 Cod procedură fiscală) referitoare la condițiile de intervenire a compensației legale în privința datoriilor fiscale.
Pârâta a refuzat în mod constant să efectueze compensarea sus-arătată, suma ce trebuie restituită reclamantei ridicându-se în prezent la valoarea de 41.578,17 lei, prin reactualizare. În consecință, debitele pretinse în prezent de către pârâtă trebuie compensate cu suma ce trebuie restituită acesteia, fiind îndeplinite cerințele art.1144-1145 cod civil și art.116 alin.1 Cod procedură fiscală.
Decizia civilă nr.557/2003 a Tribunalului Vâlcea, fără a modifica în vreun fel situația de fapt dedusă judecății, a completat decizia nr.22 sus-arătată soluționând în recurs o contestație privind lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului acesteia. Contestația respectivă - care era o contestație la executare, iar nu o contestație la titlu - a fost înaintată Judecătoriei Rm.V și respinsă în mod corect de către aceasta ca tardiv formulată.
În ce privește faptul că sumele pretins datorate de către reclamantă provin din declarațiile întocmite și depuse de către aceasta la Rm.V, s-a arătat că prin depunerea declarațiilor respective însoțite de cereri prind efectuarea compensării recurenta nu a făcut altceva decât să respecte obligațiile legale, iar pârâta avea obligația să opereze compensația legală în ziua scadenței sumelor declarate de către reclamantă.
Recurenta a mai arătat că a obținut împotriva Statului Român o hotărâre pronunțată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului tocmai pentru faptul că organele fiscale au refuzat să recunoască intervenirea compensației legale între creanțele reciproce și să aplice o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În final, recurenta a arătat că sumele pe care le are de primit de la intimată provin de la bugetul central al statului, iar nu de la bugetele locale, indiferent că beneficiarii lucrărilor executate au fost unități administrativ teritoriale.
Recurenta-reclamantă a depus la dosar, în copie legalizată, traducerea autorizată a hotărârii pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Statului Român la data de 24.03.2009.
Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat.
1. Potrivit deciziei nr.189/07.07.2008 emisă de Rm.V, în sarcina recurentei-reclamante au fost calculate majorări de întârziere totale de 1.087 lei pentru neachitarea la scadență a impozitului pe venitul microîntreprinderilor și a taxei pe valoarea adăugată, individualizate prin declarațiile pe care recurenta le-a depus la organul fiscal în perioada 04.03.2005 - 18.10.2006.
Actul administrativ-fiscal a fost emis fără audierea contribuabilului și, ca atare, nu conține mențiunea referitoare la audierea respectivă.
Potrivit art. 43 alin. 2 lit j) proc.fisc - în forma în vigoare la momentul emiterii deciziei nr. 189 - actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă mențiuni privind audierea contribuabilului Potrivit alin. 4, rin p. ordin al ministrului finanțelor se stabilesc categoriile de acte administrative care se emit prin intermediul mijloacelor informatice.
Potrivit art. 87 proc.fisc. decizia de impunere trebuie să cuprindă inclusiv mențiunea audierii contribuabilului.
Potrivit art. 86 alin. 4 si art. 88, anumite acte administrative fiscale - printre care și decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii - sunt asimilate deciziei de impunere.
respectivă, însă, nu trebuie interpretată în sensul în care impune actelor asimilate să aibă același elemente de conținut ca și decizia de impunere. Conținutul actelor este specific fiecăruia dintre ele, în raport de destinația lui. Ca atare, obligația existenței mențiunii audierii contribuabilului vizează decizia de impunere în sine, iar nu și actele care sunt asimilate acesteia sub aspectul puterii juridice ori al efectelor.
Pe de alta parte, potrivit art. 9 alin. 2 lit. c) proc.fisc. organul fiscal nu este obligat să realizeze audierea contribuabilului atunci când acceptă informațiile pe care contribuabilul le-a prezentat printr-o declarație sau printr-o cerere.
În speță, organul fiscal a acceptat informațiile prezentate de către recurenta reclamantă prin declarațiile privitoare la impozit și la TVA, care a calculat majorări de întârziere prin aplicarea legii.
Potrivit art. 119 alin. 4 proc.fisc. majorările de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al ministrului finanțelor (cu o singură excepție care nu privește speța de față).
Decizia nr. 189 a fost emisă potrivit dispoz. Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 585/2005. Prin ordinul respectiv a fost aprobat formularul deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale din anul curent, respectiv din anul precedent, formular care nu conține câmpul "audierea contribuabilului". Nu se poate susține că prima instanță a dat eficiență unui act normativ cu o putere juridică inferioară Codului d e procedură fiscală întrucât Ordinul a fost emis în aplicarea și executarea dispozițiilor Codului însuși. Pe de alta parte, nu a fost invocată și constatată nelegalitatea Ordinului respectiv.
În fine, lipsa mențiunii privind audierea contribuabilului dintr-un act administrativ fiscal nu atrage prin ea însăși nulitatea actului, având în vedere că art. 46 proc.fisc. nu o prevede ca atare. Desființarea actului pentru alte vicii de forma decât cele prevăzute strict sub sancțiunea nulității poate fi solicitată dacă respectivele vicii aduc vătămare drepturilor contribuabilului căruia îi este destinat actul administrativ fiscal. Or, așa cum se va vedea mai jos când va fi examinată temeinicia invocării compensatei legale, niciun drept al reclamantei nu a fost vătămat în acest caz.
2. In ce privește critica referitoare la reținerea de către instanța de fond a faptului că accesoriile fiscale contestate de recurenta reclamantă au fost calculate raportat la "amenzi", acesta este reala fără, însă, ca sentința să devină nelegală.
Astfel, printr-o eroare materială prima instanța a făcut referire la "amenzi" ca și element al dispoziției legale care interzice calcularea accesoriilor fiscale prin raportare la alte accesorii fiscale și amenzi (art. 119 alin. 2 proc.fisc.), apreciind că aceasta a fost susținerea reclamantei.
Este adevărat că reclamanta a susținut că nu se calculează accesorii fiscale pentru alte obligații fiscale accesorii, iar nu pentru amenzi. Atâta vreme, însă, cât instanța de fond a stabilit - în mod corect - că sumele contestate de reclamantă nu sunt calculate conform art. 119 alin. 2, ci sunt calculate prin raportare la debite fiscale principale (impozit și TVA declarare de reclamanta însăși), este fără relevanta eroarea respectivă.
3. In ce privește intervenția compensației legale între datoriile reciproce ale părților, fapt ce ar fi stins debitul fiscal inițial și, astfel, ar fi împiedicat calcularea accesoriilor fiscale, Curtea constată următoarele:
Recurenta reclamanta a proiectat planuri urbanistice generale pentru mai multe autorități și instituții publice locale din județul Potrivit HG nr. 525/1996, așa cum a fost ea modificată prin HG nr. 960/1999, finanțarea acestor prestații se face de la bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale, precum și din bugetul de stat prin Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței.
plata de la bugetele locale, reclamanta a solicitat compensarea datoriilor sale fiscale către bugetul consolidat al statului cu crenatele sale apreciate ca fiind îndreptate împotriva aceluiași buget.
Prin decizia civila nr. 22/11.01.2002 Tribunalul Vâlcea - Secția Civilă, soluționând o contestație la executare formulată de reclamantă împotriva organelor fiscale, a stabilit irevocabil că operează compensația legală între sumele datorate reciproc de părți și menționate în contestația la executare, până la suma care a făcut obiectul executării silite contestate.
In respectiva contestație la executare reclamanta a opus crenata sa de 198.068.770 lei vechi debitului fiscal compus din sumele de 50.779.559 lei vechi și 22.269.138 lei vechi pentru care s-a pornit executarea silită împotriva sa.
Prin decizia civila nr. 557/4.06.2003 aceeași instanță a lămurit dispozitivul deciziei nr. 22 în sensul că "operează compensația legală cu privire la sumele datorate reciproc la bugetul local și separat a sumelor datorate reciproc la bugetul de stat".
executarea deciziei nr. 22/2002, reclamanta s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului care, prin Hotărârea - SRL contra României pronunțată la data de 24.03.2009, a condamnat Statul R pentru încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
In esență, Curtea de la Strasbourg a arătat că, în temeiul decizie civile nr. 22/11.01.2002, reclamanta deținea un "bun" în înțelesul Convenției, bun reprezentat de creanțele sale cu privire la a căror realizare prin compensare avea o "speranță legitimă".
Decizia nr. 557/2003 a reluat examinarea aspectelor deja soluționate și a pus în discuție, astfel, o hotărâre judecătorească definitivă, fapt să genereze un climat general de insecuritate juridica și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar și, drept consecință, în statul de drept. Acesta decizie nu poate modifica ori suprima "bunul" recunoscut prin decizia nr. 22, adăugând o condiție suplimentară compensării.
Statul R nu a făcut toate eforturile necesare pentru a realiza compensarea creanțelor menționate în decizia nr. 22/2002.
Intre altele, Curtea Europeana a reținut și faptul că organele fiscale obținuseră deja suma de 50.779.599 lei din conturile reclamantei, iar Statul R nu a dovedit că suma respectivă a fost restituită acesteia din urmă.
In aceste condiții de fapt, recurenta reclamanta - a invocat și în cauza de față intervenirea compensației legale cu datoriile fiscale stabilite prin Decizia nr. 189/2008.
Pe de o parte, se constată că, în speță, nu poate fi invocata cu putere de lucru judecat decizia civilă nr. 22/2002. Aceasta s-a referit în mod evident la sumele de bani aduse în discuție în cadrul executării silite cu examinarea căreia fost investită, fără a statua în viitor. Astfel, Tribunalul Vâlceaa stabilit că trebuie compensate sumele de bani ce au făcut obiectul executării silite până la concurența sumelor pretinse de organele fiscale care au pornit executarea silită, iar nu și alte sume ce vor fi stabilite în viitor de organele fiscale în sarcina reclamantei. Or, sumele în discuție în cauza de față sunt corespunzătoare perioadei 2005-2006, evident ulterioare datoriilor fiscale avute în vedere în decizia nr. 22/2002.
In aceste condiții, orice pretenție de compensare trebuie verificata de către instanța în fața căreia se invocă.
Pe de alta parte, se constată că, potrivit art. 116 proc.fiscală, compensarea creanțelor reciproce se realizează de organele fiscale fie din oficiu, ori de cate ori acestea constată existența unor creanțe reciproce, fie la cererea contribuabilului.
Recurenta reclamantă a afirmat în cuprinsul motivelor sale de recurs că a însoțit declarațiile sale privind TVA și alte obligații către bugetul general consolidat al statului de cereri de compensare, afirmație nesusținută de dovezi.
In condițiile în care organul fiscal nu a apreciat că părțile își datorează reciproc sume de bani, reclamanta era cea care trebuia să urmeze procedura prevăzută de lege și să solicite compensarea sumelor. Neprocedând în acest sens și neplătind la scadență sumele datorate, a permis organelor fiscale să îi calculeze accesorii. Cum o cerere de compensare nu a fost soluționată de către organele fiscale pentru ca, ulterior, acesta sa fie contestată în justiție, iar instanța să cenzureze legalitatea și temeinicia argumentelor organelor fiscale și să le înlăture, rezultă că în mod corect acestea din urmă au calculat accesorii la debitele fiscale principale.
Nici hotărârea pronunțată de Curtea Europeana nu o absolvă pe reclamantă a de cere compensarea în condițiile legii pentru orice alte creanțe pretind organele fiscale împotriva sa, independent de cele ce au provocat pronunțarea deciziei nr. 22/2002. Curtea Europeana a constatat lipsa de reacție Statului Român în realizarea compensării creanțelor așa cum a dispus decizia civilă nr. 22/2002, adică a creanțelor discutate în cauza respectivă, iar nu și a unora posibil viitoare.
Prin urmare, întrucât între părțile cauzei s-au derulat în continuare raporturi juridice, executarea noilor drepturi și obligații ale acestora trebuie realizată potrivit legii. Având în vedere faptul că prin Decizia nr. 74/2008 pârâta a arătat care sunt motivele sale pentru care nu poate considera intervenită compensarea, Curtea va examina posibilitatea intervenirii compensației legale în cauză.
Curtea nu dreptul reclamantei de a obține compensația legală pentru sumele vizate de decizia nr. 22/2002, însă constată că în prezenta cauză nu poate opera acesta instituție.
Astfel, sumele pretinse de către reclamantă provin din prestațiile efectuate către mai multe autoritari publice locale ( Primarii si Consilii Locale) ori instituții publice din județul V, potrivit HG nr. 525/1996, modificată prin HG nr. 960/1999.
Conform art. 5 și următoarele din Anexa nr. 2 a hotărârii de guvern respective, finanțarea elaborării și/sau actualizării planurilor urbanistice generale și a regulamentelor locale de urbanism se realizează din bugetele locale ale unitarilor administrativ-teritoriale, precum și din bugetul de stat, prin Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței. Autoritățile locale vor deschide la trezoreriile statului contul 21.37.02.11 "Subvenții primite de bugetele locale pentru finanțarea elaborării și/sau actualizării planurilor urbanistice generale și a regulamentelor locale de urbanism", care se alimentează cu sumele prevăzute în bugetul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, reprezentând transferuri de la bugetul de stat.
Prin urmare, creanțele recurentei reclamante sunt către autoritățile/instituțiile publice locale cu care a încheiat contracte, fiind fără relevanță că acestea pot fi satisfăcute - în caz de insuficiență a fondurilor locale - din sume primite de la bugetul de stat prin "filiera" Consiliul Județean - Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței.
Alocarea unor sume de la bugetul de stat către - care să le repartizeze, în funcție de solicitările deja primite, către autoritățile locale - nu transformă creanțele recurentei reclamante în creanțe ce se pot imputa direct asupra bugetului general consolidat al statului sau asupra altor bugete administrate de organele fiscale.
Sumele pretinse de organele fiscale provin din taxe și impozite care sunt colectate la bugetul de stat, iar cele pretinse de recurenta provin din prestații contractuale asumate și realizate față de alte persoane decât administratorii bugetului de stat.
In aceste condiții, nu sunt îndeplinite în cauza dispoz. art. 116 alin. 1 proc.fisc. potrivit cărora "Prin compensare se sting creanțele administrate de Ministerul Economiei și Finanțelor cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel".
In speță, administrarea sumelor provenite de la bugetul de stat o face Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, iar nu Ministerul Economiei și Finanțelor care doar deschide credite în limita alocațiilor bugetare aprobate prin legea anuală a bugetului de stat.
Pentru cele expuse, văzând dispoz. art. 312 alin. 1 proc.civ. Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta - SRL, cu sediul în Râmnicu V,-,.15,.F,.13, județul V, împotriva sentinței nr.976 din 30 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-, intimată fiind DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Rm.V, str.G-ral nr.17, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - - -
Grefier,
-
Red./02.12.2009
EM/4 ex.
Jud.fond.
Președinte:Corina Georgeta NuțăJudecători:Corina Georgeta Nuță, Gabriela Chiorniță, Ingrid
