Contestație act administrativ fiscal. Decizia 1340/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--25.07.2008
DECIZIA CIVILĂ NR.1340
Ședința publică din 4 decembrie 2008
PREȘEDINTE: Mircea Ionel Chiu
JUDECĂTOR 2: Diana Duma
JUDECĂTOR 3: Rodica
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 59 din 20.05.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat, având ca obiect contestație act administrativ fiscal - restituire taxă.
La apelul nominal făcut în ședință publică,se prezintă în reprezentarea recurentei pârâte, consilier juridic, lipsă fiind reclamantul intimat.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului pentru motivele arătate în scris.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 59 din 20.05.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada admis acțiunea în contencios administrativ exercitată de reclamantul împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice A și în consecință a dispus anularea adreselor nr. 2615p/ad/14.03.2008 și nr. 4721p/ad/11.04.2008 emise de pârâtă, a obligat-o să-i restituie reclamantului suma de 3666 lei reprezentând taxă de înmatriculare a autoturismului, actualizată cu rata dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data plății taxei și data restituirii ei de către pârâtă, precum și să-i plătească reclamantului 704 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 16 aprilie 2008, reclamantul a chemat în judecată, pe calea contenciosului administrativ fiscal, pârâta Administrația Finanțelor Publice A, solicitând anularea actelor administrativ-fiscale nr. 2615p/Ad/ 14 martie 2008 și nr.4721p/ Ad/11 aprilie 2008 emise de pârâtă și obligarea pârâtei la restituirea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule în cuantum de 3666 lei; sumă actualizată cu dobânda legală aferentă sumei până la data restituirii.
În motivarea acțiunii reclamantul arată că a achiziționat din un autoturism second-hand, marca BMW fabricat în 2004, iar pentru a-l putea înmatricula în România a fost obligat să achite în contul bugetului de stat suma de 3666 lei, reprezentând taxa specială pentru autoturisme, în temeiul art.2141și 2143Cod fiscal. Taxa a fost achitată cu chitanța TS 4/A nr. -/ 31 ianuarie 2008, la Trezoreria Municipiului
Întrucât taxa percepută este ilegală în raport de dispozițiile art.90 paragraful 1 din Tratatul și de jurisprudența relevanță a Curții de Justiție Europeană a solicitat pârâtei restituirea sumei și plata dobânzilor aferente, prin cererea înregistrată la aceasta în data de 13 februarie 2008, însă cererea a fost respinsă prin adresa emisă de aceasta cu nr.2615P/ad/14 martie 2008, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art.117 Cod procedură fiscală.
Față de acest refuz, reclamanta arată că, a formulat contestație în temeiul art.205 Cod procedură fiscală la data de 21 martie 2008, care i-a fost respinsă prin adresa nr.4721p/ad/11 aprilie 2008 cu motivarea că pârâta are atribuții doar de încasare a taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule și drept urmare nu este în măsură să anuleze și să-i restituie această taxă, precizând că solicitarea restituirii taxei nu se încadrează în prevederile art.117 Cod procedură fiscală.
Prin această taxă, afirmă reclamantul, este încălcat principiul nediscriminării între produsele naționale și produsele similare importate, din analiza aplicării taxei rezultând că aceasta este percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în și neînmatriculate în România, în timp ce pentru autoturismele deja înmatriculate în România, la o nouă înmatriculare, taxa nu mai este percepută.
Pârâta prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu motivarea că reclamantul nu atacă acte administrative emise de către aceasta, ci o taxă care este stabilită prin lege.
A invocat și excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantului, întrucât actul administrativ menționat de reclamant nu reprezintă act administrativ fiscal, astfel cum sunt definite de art.41 Cod procedură fiscală, ci doar o adresă explicativă, în sensul că nu există nici o decizie administrativă sau alt act administrativ, în temeiul căreia s-a plătit taxa specială.
Pârâta a formulat și cerere de suspendare a judecării cauzei în temeiul art.244 (1) pct.1 Cod procedură civilă, până la soluționarea procedurii de infringement declanșată de Comisia Europeană împotriva României, respectiv procedura privind constatarea încălcării în parte de către România, ca stat membru al, a normelor comunitare în vigoare, în speță ale art.90 din Tratatul, iar interpretarea dispozițiilor tratatului cade în competența exclusivă a Curții de Justiție a Comunității Europene de la Luxemburg, în conformitate cu dispozițiile art.234 (1) lit.a din Tratatul
Instanța a respins cererea de suspendare întrucât ea se poate dispune, conform art.244 (1) pct.1 Cod procedură civilă, numai dacă existența sau neexistența unui drept de care ar depinde soluționarea cauzei, face obiectul unei alte judecăți conform dreptului intern. Ori, pe de o parte, soluționarea cauzei nu depinde de finalizarea procedurii de infringement, iar pe de altă parte această procedura excede normelor de procedură civilă internă.
Instanța a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrației Finanțelor Publice A, având în vedere că actele a căror anulare se cere sunt emise de pârâtă, iar în cererea ce privește restituirea taxei speciale, se întemeiază pe dispozițiile art.21 (4), 117 Cod procedură fiscală și Ordinului nr.1899/2004, dat în aplicarea art.117 Cod procedură fiscală.
Potrivit Cap.1 pct.2 din Anexa la Ordinul. nr.1899/2004, restituirea sumelor se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal, căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit art.33 din nr.OG92/2003, care este pârâta conform alin.1 din acest articol.
Instanța a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau nesoluționarea în termen legal a unei cereri se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul reclamantului constă tocmai în repararea pagubei care i-a fost cauzată prin achitarea taxei de primă înmatriculare nedatorată.
Pe fond instanța a apreciat că, esențial pentru rezolvarea problemelor de drept deduse judecății, este acceptarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României care statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 al aceluiași articol, prevede, că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2 menționat.
Analizând dispozițiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, invocat de reclamant, instanța constată că acesta prevede că "nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare".
În consecință, prevederile menționate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste. Astfel, art. 90 (1) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esențialul acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară, în România.
În privința reglementării interne, este de remarcat că, taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343, prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice, etc ), cât și situații de scutire de la plata taxei, în cazul vehiculelor istorice, etc.
Potrivit reglementării în vigoare la data importului autoturismului de către reclamant, taxa specială pentru autoturisme se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, enumerat la art. 2141din Codul fiscal.
Cuantumul taxei speciale, datorată bugetului statului, se calculează după formula prevăzută de art. 2141alin. 3 în funcție de capacitatea cilindrică, vechimea autovehiculului și unii coeficienți de corelare ori de reducere a taxei prevăzuți în anexele speciale ale legii. Esențialul rămâne că taxa specială nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, și aceasta stat comunitar de la 1 ianuarie 2007, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare, și reînmatriculate în România, după aducerea acestora în țară.
Diferența de aplicare a taxei demonstrată în modul arătat, introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse in România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, în situația în care acestea au fost deja înmatriculate în țara de proveniență, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, taxa nu se mai percepe.
Între principiile dreptului comunitar, obligatorii pentru instanțele judecătorești române, astfel cum s-a menționat prin referirile la art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, trebuie constatată supremația dreptului comunitar, în speță a art. 90 (1) din Tratat se conchide că prin modificarea codului fiscal și introducerea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, legiuitorul a încălcat în mod direct dispozițiile menționate ale Tratatului.
Ca urmare a efectului direct a art. 90 (1) din Tratat pentru ordinea juridică internă a României, instanța este datoare să constate că art. 2141-2143din Codul fiscal sunt reglementări contrare și că nu pot fi menținute în continuare ca aplicabile în cauza de față. Neputând fi aplicabile în dreptul intern, aceste reglementări impun concluzia că taxa specială achitată pentru reînmatricularea autoturismelor de către reclamant, în cuantum de 1.914 lei, a fost încasată în contul bugetului statului, cu încălcarea art. 90 (1) al Tratatului, inclusiv a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr. 157/2005, care prevede că de la data aderării, dispozițiile tratatelor originare înainte de aderare, sunt obligatorii pentru România și se aplică în condițiile stabilite prin Tratate și prin actul de aderare.
Apărarea pârâtei că acțiunea este inadmisibilă întrucât nu se solicită anularea unui act administrativ fiscal de plată a taxei este neîntemeiată.
Acțiunea reclamantului este o acțiune în restituirea unor taxe achitate fără temei legal, întemeiat pe art.21 (4) și 117 Cod procedură fiscală.
Într-adevăr, reclamantul a achitat taxa, conformându-se dispozițiilor art.2141și 2143Cod fiscal, precum și a unei calculații privind taxele speciale pentru autoturisme, stabilită de Ministerul Finanțelor și care este afișată, în formă electronică, în mod public. Astfel cum pârâta confirmă, operațiunea tehnică de înmatriculare a autoturismului second - hand cumpărat dintr-un stat membru al Uniunii Europene nu este posibilă fără plata taxei. Într-adevăr, nici un organ administrativ din România, nici cel care înmatriculează autoturisme, nici cel care încasează taxa și nici Ministerul Finanțelor care administrează bugetul statului, nu emite un act fiscal, titlu de creanță, care să o materializeze. În consecință, însăși obligația de plată a taxei, de natură legală și condiționarea înmatriculării de dovada plății acesteia, echivalează cu existența unui act administrativ de obligare la plată care nu are un suport material, ci doar așa cum s-a arătat, o bază legală de reglementare și calcul și o calculație efectivă, afișată electronic de Ministerul Finanțelor.
A considera că reclamantul nu poate contesta încălcarea dreptului comunitar prin reglementarea și perceperea în acest mod a taxei speciale pentru autoturisme, în lipsa unui titlu de creanță cu suport material, ar echivala cu negarea dreptului reclamantului de a avea acces liber la justiție și ar contraveni art. 21 alin. 1 din Constituția României care statuează că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, în timp ce nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Din aserțiunile anterioare rezultă că art. 90 (1) din Tratat face parte, de la data de 1 ianuarie 2007, din ordinea internă de drept a României și astfel reclamantul, se poate adresa autorităților administrative precum și instanțelor judecătorești în scopul de a-i restabili drepturile conferite de această reglementare comunitară de bază și care i-au fost încălcate prin aplicarea reglementărilor dreptului național cu caracter contrar de către autoritățile administrative cu ocazia reînmatriculării în România a autoturismului cumpărat în anul 2007 din Germania.
Considerând demonstrată încălcarea art. 90 din Tratat prin instituirea taxei speciale pentru autoturisme, de la 1 ianuarie 2007, prin art. 2141-2143Cod fiscal, instanța va admite acțiunea reclamantului stabilind că taxa a fost ilegal încasată, obligând pe pârâtă să o restituie.
Cu privire la capătul de cerere privind actualizarea sumelor achitate cu rata dobânzii legale până la data plății efective, instanța constată că, în cazul sumelor restituite de la bugetul statului se datorează dobânzile legale aferente, până la data restituirii efective, prejudiciul cauzat reclamantului putând fi reparat integral numai în acest mod, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1084 cod civil raportat la art. 1082 Cod civil.
Pentru aceste considerente, instanța a respinge excepțiile și a admis acțiunea reclamantului, în sensul că a anulat cele două acte administrativ-fiscale și a obligat pârâta să dispună restituirea sumei de 3666 lei, actualizată cu dobânda legală de la data plății sumei, până la data restituirii.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 704 lei cheltuieli de judecată, constând în taxe de timbru și onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs P A, considerând-o netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului se invocă, în esență, următoarele:
Recurenta critică sentința pe soluționarea greșită a excepției de inadmisibilitate a acțiunii reclamantului sub un dublu aspect.
Primul aspect se referă la împrejurarea în care instanța de fond a constatat că însăși obligația de plată a taxei, de natură legală și condiționarea înmatriculării de dovada plății acesteia, echivalează cu existența unui act administrativ de obligare la plată, care nu are suport material, ci doar o bază legală.
Or, în condițiile în care nu există un "suport material", adică existența materială a unui act administrativ, acțiunea reclamantului, așa cum a fost formulată, apare ca fiind inadmisibilă.
Al doilea aspect al inadmisibilității, are în vedere natura litigiului: dacă nu există act administrativ în speță, sau dacă reclamantului i s-a răspuns printr-un simplu răspuns la petiție, în termenul legal, nu se poate vorbi de contencios administrativ.
A doua excepție de ordine publică pe care o invocă este cea privind lipsa calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice A, argumentele fiind aceleași ca la fond.
Instanța a considerat că încălcarea art.90 din Tratat a fost demonstrată prin faptul că a fost instituită taxa specială, însă nu a avut în vedere faptul că pârâta doar a încasat respectiva taxa potrivit legislației în vigoare (cum în mod corect a stabilit Tribunalul Gorj prin sentința nr.2789/01.10.2007 pronunțată în dosarul nr-).
Prima instanță a încălcat limitele generale de competență ale unei instanțe de judecată, depășind și atribuțiile puterii judecătorești (art.304 pct.4 din Codul d e procedură civilă).
Potrivit art.126 alin.2 din Constituția României, "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege." Astfel, nicio lege în vigoare nu permite unei instanțe judecătorești de drept comun să se pronunțe asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu Constituția și cu tratatele internaționale.
În ce privește fondul cauzei, relevă că, admițând că la data pronunțării, nr.OUG50/2008, cap. VI lit. A) alin.1 - 17, deși era publicată în Monitorul Oficial, ea nu era în vigoare, hotărârea instanței este considerată netemeinică și nelegală, astfel:
Regimul taxei speciale pentru autoturisme, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007, înlocuit în fapt regimul accizelor prevăzut în Codul fiscal pentru autoturismele și automobilele de teren, inclusiv cele rulate din import, regim care s-a aplicat până la data de 31 decembrie 2006.
Față de prevederile constituționale ale art.148 precizează că, potrivit art. 1-33 din Legea nr.157/2005 pentru ratificarea Tratatului, "Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor."
Totodată, alin.2) al art. 148 din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte și că, în concluzie, prima instanță prin admiterea acțiunii a făcut o aplicare greșită a legii.
Cu privire la prevederile art. 90 (1) din Tratatul Comunităților Europene, recurenta consideră că dispozițiile art. 90 din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente în cauză, întrucât taxa de primă înmatriculare urmează a fi plătită de toți proprietarii unor autoturisme sau autovehicule, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România.
Argumentele de principiu reținute în motivarea hotărârii pronunțate de Tribunalul Arad sunt neîntemeiate, întrucât legislația europeană nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Prin urmare, Tribunalul Arad ar fi fost obligat să stabilească prin mijloace procedurale specifice dacă taxa achitată în concret de reclamant este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
În acest context, arată că nici Comisia Europeană nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei. Principiul "poluatorul plătește", pe care se bazează și instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene.
Dispozițiile art. 90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente întrucât, pe de o parte nu suntem în prezența unor "impozite interne mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare", iar pe de altă parte nu ne aflăm în prezența unui regim fiscal discriminator, întrucât obligația plății taxei de primă înmatriculare există pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de țara de proveniență a acestora, nefiind deci în prezența unei îngrădiri a liberei circulații a mărfurilor, principiu statuat în Tratatul Comunității Europene.
Solicită ca instanța de recurs, să constate că au fost adoptate modificări legislative agreate de Uniunea Europeană și solicită instanței să dispună în consecință.
Pentru a pronunța hotărârea atacată mai arătă că instanța de fond în mod eronat a respins cererea de suspendare motivând că "soluționarea cauzei nu depinde de finalizarea procedurii de infrigement" în condițiile în care, așa cum a arătat în întâmpinarea de la dosarul instanței de fond, soluția în speță este legată de finalizarea acestei proceduri.
În acest sens, învederează că Uniunea Europeană, prin organele sale abilitate, respectiv Comisia Europeană, a declanșat împotriva României procedura de "infringement", respectiv procedura privind constatarea încălcării în parte de către România, ca stat membru al a normelor comunitare în vigoare, în speță ale art. 90 din Tratatul
În cadrul negocierilor prealabile purtate de către România cu reprezentanții Comisiei Europene, discuțiile au fost axate exclusiv în sensul modificării formulei de calcul a acestei taxe, prin modificarea criteriilor și coeficienților de calcul și ponderii acestora în formula de calcul, în vederea diminuării considerabile a cuantumului final al taxei, și nicidecum în sensul eliminării totale de către România a acestei taxe din Codul Fiscal.
De altfel, în urma acestor discuții s-a negociat modificarea acestei taxe sub aspectul modului de calcul al acesteia potrivit solicitărilor Comisiei europene, situație în care, în momentul ajungerii la un acord agreat de ambele părți, procedura de infringement va fi definitiv închisă, iar cauza nu va mai fi trimisă spre examinare Curții de Justiție a Comunității Europene de la Luxemburg.
Un alt motiv în sprijinul admiterii cererii de suspendare al judecării prezentei cauze până la soluționarea procedurii de infringement îl constituie în opinia recurentei, însăși obiectul prezentei cauze, prin prisma motivelor invocate de către reclamant, raportat la competența materială exclusivă în ceea ce privește soluționarea unor aspecte speciale ale cauzei.
Or, soluționarea acestei chestiuni juridice nu se poate face decât printr-o interpretare explicită și directă a acestor dispoziții ale art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, interpretare a dispozițiilor acestui tratat constitutiv european care însă cade în competența exclusivă a Curții de Justiție a Comunității Europene de la Luxemburg, în conformitate cu dispozițiile art.234 (fost art.177) alin. 1 lit. a) din același Tratat instituind Comunitatea Europeană:
"Art. 234 1) Curtea de Justiție este competentă să hotărască, cu titlu prejudiciar: a) asupra interpretării prezentului tratat".
Însă, având în vedere faptul că, împotriva României a fost deja declanșata procedura de infringement de către Comisia, în condițiile art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, tocmai cu privire la același obiect, procedura care va fi finalizata printr-o decizie a Curții de Justiție a care va tranșa în mod irevocabil chestiunea stabilirii de către România a taxei de primă înmatriculare prin dispozițiile art. 2141 și art.2142 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, consideră că nu se mai impune totuși sesizarea Curții de Justiție a de către Tribunalul Arad cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri cu titlu prejudiciar, cea mai judicioasă soluție care se impune în cauză fiind suspendarea judecării prezentei cauze, în condițiile art.244 alin.1 pct.1 din Cod procedură civilă, până la finalizarea procedurii de infringement, soluțiile instanțelor naționale depinzând în tot de soluția pronunțată de către Curtea de Justiție a
De asemenea, dacă instanțelor naționale le-ar reveni competența materială de a se pronunța în chestiunea încălcării tratatelor constitutive ale, învederează că astfel însăși procedura de infringement ar deveni inutilă și fără finalitate.
Astfel, daca s-ar admite această opinie vădit eronată și contrară dispozițiilor tratatelor constitutive ale, s-ar putea ajunge în situația ipotetică în care Comisia, în cazul în care constată că un stat nu și-a îndeplinit obligațiile care îi incumbă potrivit tratatelor, să sesizeze direct instanțele naționale ale acelui stat care să constate acest fapt.
Or, o astfel de opinie este vădit contrară procedurii de infringement, instituită în condițiile art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, care stabilește în mod limpede regula potrivit căreia doar Curtea de justiție a este competentă material să se pronunțe asupra încălcării tratatelor constitutive de către statele membre, iar nu orice instanță națională.
Art. 226 "În cazul în care Comisia consideră că un stat membru nu și-a îndeplinit obligațiile care îi incumbă în virtutea prezentului tratat, emite un aviz motivat cu privire la acest subiect, după ce a dat statului respectiv posibilitatea să-și prezinte observațiile.
Dacă statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție".
Ne situăm în ipoteza acestei norme a tratatului, întrucât în ceea ce privește sintagma "obligațiile care incumbă statelor membre în virtutea Tratatului privind instituirea " cuprinde inclusiv obligația României, ca stat membru al, de a înlătura orice bariere de natură fiscală sau vamală, sau de a se abține de a institui noi piedici de acest tip în calea liberei circulații a bunurilor în spațiul comunitar, în temeiul art. 90 din Tratatul
Precizează în mod expres faptul că nu invocă o necompetanță totală a instanțelor judecătorești naționale romanești de a soluționa prezenta acțiune în întregul ei, așa cum a fost formulată, ci doar asupra unei necompetențe materiale parțiale în soluționarea cauzei.
Astfel, strict în ceea ce privește capătul de cerere sau chestiunea restituirii de către pârâtă a taxei auto de primă înmatriculare achitată de către reclamant admite că sunt competente material să soluționeze cauza instanțele naționale de contencios administrativ.
Însă pentru a putea soluționa acest capăt de cerere, subsidiar în opinia sa, prin prisma motivației cuprinse în cererea de chemare în judecată, instanțele naționale sunt practic obligate să soluționeze un capăt de cerere principal, chiar dacă el nu este formulat în mod distinct în acțiune, și anume să constate că taxa auto de primă înmatriculare, și respectiv dispozițiile art.2141și art.2142din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, încalcă prevederile art. 90 din Tratatul privind instituirea, cu alte cuvinte faptul că România, ca stat membru al E, nu și-a îndeplinit "obligațiile care incumbă statelor membre în virtutea Tratatului privind instituirea ", care includ și obligația de a înlătura orice bariere de natură fiscală sau vamală, sau de a se abține de a institui noi piedici de acest tip în calea liberei circulații a bunurilor în spațiul comunitar, capăt de cerere care, așa cum a arătat mai sus, cade în competența exclusivă a Curții de Justiție a, conform art. 226 alin.2 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Cât privește efectul direct al dreptului comunitar, care presupune dreptul oricărei persoane de a invoca direct o dispoziție comunitară, inclusiv în fața judecătorului național, susține că în ceea ce privește cazul constatării de către statele membre a obligațiilor care le incumbă acestora în virtutea Tratatului privind instituirea ne situăm într-un caz de excepție de la regulă, respectiv ne găsim în ipoteza lipsei efectului direct, dat de stabilirea în mod expres și obligatoriu a competenței exclusive a Curții de Justiție a de a hotărî în astfel de cazuri, conform art.226 și 227 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
În acest sens, relevanta este Hotărârea Francovich (6/90) prin care Curtea de Justiție aac onsacrat principiul că statul este răspunzător pentru prejudiciul provocat particularilor în urma încălcării dreptului comunitar de către stat (state liability).
Astfel, s-a statuat că particularii pot acționa statul în fața instanțelor naționale, numai atunci când s-a stabilit deja de către Curtea de Justiție a că statul este autorul unei încălcări a dreptului comunitar.
Or, având în vedere că până la această dată Curtea de Justiție a nu a stabilit printr-o decizie pronunțată în cadrul procedurii de infringement, în baza art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, că România, prin instituirea în Codul Fiscal a taxei auto de primă înmatriculare, și-ar fi încălcat "obligațiile care-i incumba ca stat membru în virtutea Tratatului privind instituirea ", care includ și obligația de a înlătura orice bariere de natură fiscală sau vamală, sau de a se abține de a institui noi piedici de acest tip în calea liberei circulații a bunurilor în spațiul comunitar, și că în consecința s-ar fi încălcat art. 90 din Tratatul, rezultă că se poate vorbi de o excepție de prematuritate a formulării de către reclamant a prezentei acțiuni "în compensare" sau în răspunderea statului român.
Pentru toate aceste motive, în subsidiar, solicită suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea definitivă a procedurii de infringement, în condițiile art.244 alin.1, pct.1 din Codul d e procedură civilă.
Cu atât mai mult cu cât, această procedură este în prag de finalizare deoarece există deja un proiect de lege.
Recursul este neîntemeiat.
În privința cererii de suspendare a proceduri de soluționare a cauzei în primă instanță ori în prezent în recurs nu mai prezintă relevanță nefiind în prezent o problemă actuală, deoarece procedura de infringement inițiată de Comisia Europeană împotriva României în aplicarea dispozițiilor art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (Tratatul) a fost finalizată prin adoptarea nr.OUG50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, act normativ prin care s-a dispus abrogarea dispozițiilor art. 2141 - 2143 din Codul d e procedură fiscală, dispoziții inițial introduse prin Legea nr.343/2006, lege ulterior modificată prin nr.OUG110/2006.
Guvernul a motivat necesitatea adoptării pe calea ordonanței de urgență a instituirii taxei pe poluare pentru autovehicule și implicit abrogarea dispozițiilor din Codul d e procedură fiscală prin care s-a instituit taxa specială pentru autoturisme și autovehicule prin aceea că trebuie să se țină cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, și că se are în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale.
Cu referire la incidența în speță a noilor reglementări,antamate de recurentă prin recursul de față, Curtea constată că noua taxă instituită de este OUG stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară, are alt mod de calcul și altă destinație.
Așa fiind, Curtea apreciază că nu este posibilă, pe de o parte admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului menținând ca legală taxa specială încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal pe considerentul incidenței și efectelor produse de nr.OUG50/2008 dar pe de altă parte nici nu se poate admite recursul cu consecința îndrumării reclamantului să urmeze procedura anevoioasă și plină de riscuri în scopul restituirii integrale a taxei prin aplicarea noului act normativ.
A admite această teză ar însemna ca soluția dată acțiunii reclamantului să nu fie integrală și eficace, de vreme ce pârâta în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrare dreptului comunitar.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin.1 din Constituție.
Din această perspectivă, aplicarea legii noi nu poate paraliza demersul reclamantului și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse în precedentul prezentelor considerente.
Cu privire la excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii pe considerentul că actul emis de pârâtă nu are caracterul de act administrativ, că nu există suportul material al unui act administrativ și că pârâta Administrația Finanțelor Publice A nu are legitimare procesuală activă în acest litigiu, Curtea reține următoarele:
Conform chitanței depuse în cauză, Trezoreria Municipiului A, entitate care funcționează în cadrul pârâtei Administrația Finanțelor Publice A, a încasat de la reclamant taxa specială pentru autoturisme și autovehicule.
Or, un astfel de act întrunește toate condițiile specifice ale actului administrativ în înțelesul dat de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c) precum și ale alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, textul din urmă asimilând actelor administrative unilaterale, între altele, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Pe de altă parte, actul întrunește și trăsăturile actului administrativ fiscal în înțelesul dat acestei noțiuni de prevederile art. 41 Cod procedură fiscală. Actul a fost emis de către organul fiscal competent în aplicarea legislației privind restituirea unei taxe speciale instituite de legea fiscală.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă, Curtea are în vedere că Administrația Finanțelor Publice Aaî ncasat taxa specială prin entitatea sa, Trezoreria Municipiului A, care este Trezoreria Statului și în consecință beneficiarul acestei taxe este Statul Român, care conform Legii nr.495/2007 este reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală B și unitățile teritoriale subordonate, în speță Administrația Finanțelor Publice A, ceea ce justifică calitatea procesuală pasivă a acesteia.
Recurenta susține și că prima instanță a încălcat limitele generale ale unei instanțe de judecată, depășindu-și atribuțiile puterii judecătorești, în raport de dispozițiile art.126 alin.2 din Constituție, nefiindu-i permis să se pronunțe asupra compatibilității unor prevederi legale interne cu Constituția și tratatele internaționale.
În cauza de față tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din Tratat, pentru considerentele următoare:
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag.1 din Tratat s-a decis în cauza conexată și unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Cum România este stat membru al Uniunii începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și Executivului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precitate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Tribunalul ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele Tratatului de așa manieră să i se recunoască particularului dreptul său de a nu fi impus o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată de Tratat și de Legea de ratificare a acestuia precum și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978).
Pe cale de consecință, Curtea constată că instanța de fond a făcut corect aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale iar recursul pârâtei se vădește a fi neîntemeiat sub toate aspectele, așa încât conform art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, și art.312 aliniat 1 Cod procedură civilă, urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr. 59 din 20.05.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4 decembrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red. -8.12.2008
Tehnored LM-15.12.2008
2 expl/SM
Prima instanță - Tribunalul Arad
Judecător - G
Președinte:Mircea Ionel ChiuJudecători:Mircea Ionel Chiu, Diana Duma, Rodica
