Contestație act administrativ fiscal. Decizia 138/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- -17.12.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 138
Ședința Publică din 2 februarie 2010
PREȘEDINTE: Olaru Rodica
JUDECĂTOR 2: Pokker Adina
JUDECĂTOR 3: Pătru Răzvan
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta - - T împotriva sentinței civile nr. 749/6.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Timiș, în contradictoriu cu pârâtele intimate Agenția Națională de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor B - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C - S și Direcția Generală a Finanțelor Publice T, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanta recurentă avocat, pentru pârâtele intimate Agenția Națională de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor B - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C - S se prezintă consilier juridic, lipsă pârâta intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice T, pentru pârâta intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice T se prezintă consilier juridic.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, consilier juridic depune la dosar delegație pentru reprezentarea în cauză a pârâtelor intimate Agenția Națională de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor B - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C -
Consilier juridic depune la dosar delegație pentru reprezentarea în cauză a pârâtei intimate Direcția Generală a Finanțelor Publice
Se constată că s-a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare din partea pârâtei intimate Direcția Generală a Finanțelor Publice, în 2 exemplare, un exemplar se înmânează avocatului reclamantei recurente.
Avocatul reclamantei recurente și reprezentanta pârâtelor intimate Agenția Națională de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor B - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C - S arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri și nici excepții, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul reclamantei recurente solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, fără cheltuieli de judecată, arată că nu se poate reține vreo culpă recurentei, vinovată fiind vama italiană, arată că un debit vamal nu poate fi stabilit în afara unei culpe, răspunderea putând fi antrenată doar în cazul existenței vinovăției.
Reprezentanta pârâtelor intimate Agenția Națională de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor B - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C - S solicită respingerea recursului și depune la dosar concluzii scrise.
Reprezentanta Direcția Generală a Finanțelor Publice solicită respingerea recursului.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 749/6.2009 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa respins ca nefondată acțiunea reclamantei T împotriva pârâtelor Agenția Națională de Administrare Fiscală, Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C-S și Direcția Generală a Finanțelor Publice T, având ca obiect cererile de anulare a deciziei nr. 1212/115/115 a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Jud. T prin care s-a respins contestația împotriva procesului verbal de control din 14.12.2008 și a Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 14. 02.2007 emisă de Direcția Regională Județeană pentru Accize si Operațiuni Vamale C - având ca obiect, datoria vamală și accesorii aferente în sumă totală de - lei, iar pe cale de consecință anularea în tot a acestor acte ca fiind nelegale.
În motivare s-a reținut că la data de 14.02.2008, pârâta Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C-S a emis în temeiul art. 100 din Legea 86/2006, Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 520 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei o taxă vamală pentru mărfuri introduse în România din Italia conform declarațiilor vamale nr. I 1361/06.03.2004, I 1898/29.03.2004, I 4878/16.07.2004 si I 10436/13.11.2006, mărfuri plasate sub regim vamal suspensiv și reexportate de reclamantă în perioada 2004-2007 (cf. procesul verbal de control de la filele 8-9 și a deciziei de la filele 10-12 dos.).
Este necontestat că mărfurile au beneficiat de regim tarifar preferențial în baza unor certificate de origine invalidate ulterior de administrația vamală italiană. Datorită acestei invalidări comunicate administrației vamale române, pârâta Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C-S a emis decizia mai sus arătată.
În esență, reclamanta a pretins că nu are nicio culpă pentru invalidarea certificatelor de origine deoarece nu ea a emis aceste certificate și nu ea a declarat originea comunitară a mărfurilor. Eventuala culpă (în situația în care, într-adevăr, declarația de origine ar fi falsă) ar aparține societății italiene de la care a achiziționat marfa, respectiv
Tribunalul a înlăturat această apărare deoarece taxa vamală percepută reclamantei nu a avut ca temei culpa acesteia ci introducerea în țară a unor bunuri care, în realitate, nu trebuiau să beneficieze de regim preferențial. Altfel spus, culpa în presupusa declarare falsă a originii mărfurilor nu privește prezenta cauză ci eventualul litigiu dintre reclamantă și Pentru perceperea taxei vamale (inclusiv a comisionului vamal) era suficient că au fost importate în România mărfuri care nu beneficiau de regim de taxare preferențial iar pentru perceperea dobânzilor compensatorii și a majorărilor de întârziere era suficient că taxa nu a fost plătită în momentul introducerii mărfurilor în țară.
Tribunalul a înțeles că dacă reclamanta ar fi știut că mărfurile nu au origine comunitară era posibil să nu le fi achiziționat sau, în cazul în care ar fi făcut-o, ar fi plătit taxele vamale aferente la timp fără să dea naștere unor obligații accesorii, dar a subliniat că aceste chestiuni sunt lipsite de relevanță în prezenta cauză deoarece temeiul obligațiilor vamale ale reclamantei a fost unul obiectiv (introducerea mărfurilor în țară și individualizarea taxei cu întârziere).
În ce privește apărarea reclamantei întemeiată pe dispozițiile art. 198 Cod procedură fiscală tribunalul a constatat că acest text nu este aplicabil în cauză deoarece se referă la procedura de asistență de recuperare în România a creanțelor stabilite prin titluri de creanță emise într-un alt stat membru al Uniunii Europene (UE), ceea ce, evident, nu este cazul în speță. Un motiv în plus pentru care textul nu este aplicabil în cauza de față este acela că se referă la suspendarea procedurii de executare a actului fiscal care, de asemenea, excede prezentului cadru procesual (obiectul prezentei cauze nu îl constituie executarea actului fiscal ci actul ca atare).
În ce privește apărarea întemeiată pe dispozițiile Regulamentului CEE 2913/92 și pe prioritatea legislației europene față de legislația națională, tribunalul a înlăturat-o deoarece presupunea aplicarea retroactivă a legii. Altfel spus, regulamentele Comisiei europene nu se aplică unor situații născute anterior aderării. Or, mărfurile au fost introduse în țară și puse sub regim suspensiv înainte ca România să devină membră UE.
Tribunalul a mai reținut că verificarea posterioară efectuată de autoritățile vamale române și italiene își are temeiul în art. 32 din Protocolul privind definirea noțiunii de "produse originare" și cooperare administrativă, anexă la Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, ratificat prin OUG 129/2001.
Potrivit art. 33 al. 3 din același Protocol, în toate cazurile, reglementarea diferendelor între importator și autoritățile vamale ale țării importatoare se face conform legislației din țara respectivă.
Pentru considerentele mai sus arătate tribunalul a reținut că în mod corect pârâta Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale C-S a înlăturat regimul preferențial de care beneficiase inițial reclamanta și, aplicând legislația națională, a emis decizia contestată iar pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Tar espins contestația reclamantei. Așa fiind, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată și a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
În cauză a declarat recurs reclamanta T solicitând modificarea sentinței cu art. 304 punctul 9 și admiterea acțiunii.
În motivare recurenta critică prima instanță pentru că a preluat raționamentul din actul de regularizare al Direcției Județene pentru accize și operațiuni vamale C- Acest raționament preluat necritic de instanță ar fi următorul:
Indiferent de actele care atestau (EUR 1) proveniența comunitară a mărfurilor importate și indiferent de faptul că aceasta ) ca și autoritățile vamale italiene și române) le-a considerat valabile, câtă vreme "Obiectiv" aceste mărfuri nu corespundeau documentației însoțitoare, aceasta ar datora taxe vamale, majorări de întârziere etc.
Altfel spus, au fost tratați ca și când ea ar fi profitat de conținutul inexact al actelor însoțitoare ale mărfurilor introduse în țară de societatea.
Acest mod de soluționare a cauzei învederează un automatism al tratării problemei și a ignorat elementele foarte importante pe care justiția este datoare să le ia în examinare, chiar dacă organul constatator le ignoră.
Consideră că prima instanță avea îndatorirea de a examinare cu rigurozitate condițiile acestei operațiuni comerciale de import - export a produselor compensatoare. Raționamentul organului constatator este unul birocratic, însă actul de justiție nu poate elimina analiza condițiilor în care operațiunile vamale s-au făcut:
Datoria vamală pretinsă, a fost generată de faptele ilicite ale exportatorului, de faptul că autoritățile vamale italiene nu au identificat cu ocazia exportului originea necomunitară a mărfurilor (mai mult chiar au eliberat documentele EUR 1 care au stat la baza importului nostru temporar) și nici autoritățile vamale romane, fapt care nu le poate atrage noua răspundere pentru un alt regim vamal decât cel avut în vedere la data efectuării exportului și a convenției sale contractuale și nu îi poate reproșa acesteia.
"Tribunalul a înțeles că dacă reclamantul ar fi știut că mărfurile nu au o origine comunitară este posibil să nu le fi achiziționat ", dar continuă ca acest fapt nu ar avea nicio relevanță în această cauză.
ar încerca prima instanță să ecludă absența culpei sale, este din punct de vedere juridic obligatoriu ca buna sa credință dovedită să fi obligat instanța la o altă soluție, decât cea a organului vamal.
În acest sens, este și legislația europeană care statuează că un debitor vamal nu poate fi o persoană care a acționat în absența culpei și acest raționament corect și singurul, ar fi trebuit să stea și la baza soluției pronunțată de prima instanță.
Potrivit Regulamentului CEE nr. 2913/92 art. 203 (3) "Debitorii vamali sunt
- persoana care introduce ilegal mărfuri
- orice persoană care a participat la introducerea ilegală a mărfurilor și care știa sau ar fi trebuit să știe în mod normal că o astfel de introducere este ilegală.
- orice persoană care a cumpărat sau a deținut mărfurile în discuție și care știa sau ar fi trebuit să știe, în mod normal, în momentul achiziționării sau primirii mărfii, că ele au fost introduse ilegal.
Iată deci că un act de justiție corect, înseamnă analizarea condiți8ilor în care operațiunile vamale s-au făcut, iar răspunderea este condiționată de existența vinovăției.
Nu faptul că autoritățile vamale, puteau în temeiul art. 32 din Protocolul privind definirea noțiunii de "produse originare" și cooperare administrativă, să facă verificări ale mărfurilor privind originea lor, dar acest lucru este total diferit de stabilirea calității de debitor vamal și a răspunderii acestuia.
În concluzie, consideră că nu are nici o datorie vamală, iar cât privește principiul" accesorium seguitur principale", consideră că el se aplică exclusiv unei datorii de care avea cunoștință și nu a onorat-
Altfel spus, penalitățile se datorează, atunci când o datorie ajunge la scadență și cu știință nu a fost achitată.
Temeiul răspunderii îl constituie stabilirea unui raport de cauzalitate între faptă și răspundere, însă, aceasta a cunoscut că are o datorie vamală și nu i s-a putut reproșa că din culpă nu a achitat-
Prima instanță a considerat greșit că este corectă soluția de obligare a sa la plata penalităților de întârziere în cuantum de 89.095 lei calculate de la reexportului, anul 2004, câtă vreme, acesteia nu îi este culpabil și reproșabil, că autoritățile italiene au anunțat autoritățile vamale române, doar la 29.09.2007 că este falsă originea comunitară a mărfurilor exportate de, iar pentru aceasta ea să fie obligați la penalități de întârziere.
Examinând recursul în raport cu motivele invocate și cu cele din oficiu, prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă se respinge ca nefondat pentru că:
Decizia de regularizare emisă de autoritatea vamală aflată în litigiu s-a întemeiat pe art. 100 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României pe motiv că s-a stabilit că mărfurile introduse de reclamantă în țară cu declarațiile vamale nr.I 1361/06.03.2004, I 1898/29.03.2004, în baza cărora aceasta a beneficiat de un regim vamal preferențial au fost invalidate ulterior acestor operațiuni de administrația vamală din Italia.
Așa, fiind prin actele vamale atacate în litigiu, autoritatea vamală a recalculat datoria vamală aferentă operațiunilor vamale efectuate de reclamantă stabilind impunerea în sumă de - lei.
Reclamanta nu a contestat realitatea constatărilor organelor vamale italiene privitor la invalidarea certificatelor de origine de care a beneficiat aceasta la data importurilor, apărarea invocată în recurs referindu-se la lipsa sa de culpă în introducerea mărfurilor în România, sens în care a invocat Regulamentul CEE nr. 2913/1992.
Curtea constată că această critică adusă primei instanțe este nefondată pentru că la data importurilor România nu era membră a astfel că nu se pot aplica litigiului normele europene susmenționate, știut fiind că operațiunile vamale se analizează raportat la momentul în care acestea s-au produs și datoria vamală se calculează tot în funcție de acel moment.
Așa fiind, recursul reclamantei se respinge ca nefondat și cu privire la considerațiile legate de lipsa vinovăției în cauză pentru că potrivit legislației naționale în vigoare la data importurilor, răspunderea vamală sau fiscală a fost una de natură obiectivă, urmare la nerespectarea unei dispoziții legale, neavând nici o relevanță juridică culpa.
Din acest punct de vedere este neîntemeiată și critica legată de plata accesoriilor la datoria vamală, acestea curgând de la scadența debitului principal independent de culpa importatorului.
În consecință, pentru motivele expuse recursul de respinge cu aplicarea art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta - - T împotriva sentinței civile nr. 749/6.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Timiș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică 2.II.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Primă instanță: Tribunalul Timiș
Judecător:
Red./03.02.2010
Tehnored. / 19.02.2010/ 2 ex.
Președinte:Olaru RodicaJudecători:Olaru Rodica, Pokker Adina, Pătru Răzvan
