Contestație act administrativ fiscal. Decizia 838/2008. Curtea de Apel Timisoara
Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 01.07.2008
DECIZIA CIVILĂ NR.838
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 11.09.2008
PREȘEDINTE: Victoria Catargiu
JUDECĂTOR 2: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 3: Claudia LIBER
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI A, împotriva sentinței civile nr.87/28.05.2008, pronunțată în dosarul nr-, al Tribunalului Arad, în contradictoriu cu reclamanta - intimată, având ca obiect contestație act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței, la data de 11.09.2008, întâmpinare din partea reclamantei - intimate.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, și, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în baza dispozițiilor art.242 Cod procedură civilă, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14.05.2008 sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A și a cerut instanței anularea actelor administrativ fiscale nr.4722P/ad din 11.04.2008 și nr.71959/ad din 05.05.2008 emise de pârâtă, prin care a fost respinsă cererea sa de restituire a taxei speciale pentru autoturisme și vehicule și obligarea pârâtei la restituirea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule în sumă de 5.758 lei, cu plata dobânzii legale aferente acestei sume până la data plății.
În motivarea acțiunii a arătat că actele administrative a căror anulare o cere sunt acte administrativ fiscale în sensul art.41 Cod procedură fiscală și nu adrese de informare cum susține pârâta.
Cu privire la taxa a cărui restituire o cere, reclamanta arată că a achitat această taxă la data de 12.03.2007, pentru a-l putea înmatricula autoturismul marca Mercedes, an fabricație 2001, importat, dar această taxă este încasată ilegal, fiind încălcate dispozițiile art.90 din Tratatul, având un caracter discriminatoriu față de autoturismele second-hand importate de natură a afecta libera circulație a mărfurilor în interiorul pieței comune.
Prin întâmpinare pârâta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, cu motivarea că reclamantul nu atacă acte administrative emise de către aceasta ci o taxă care este stabilită prin lege.
A invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii raportat la art.2 pct.1 lit. f) din Legea nr.554/2004, întrucât nu sunt atacate prin acțiune acte administrative, dar a motivat inadmisibilitatea acțiunii și prin invocarea art.126 alin.2 din Constituția României, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute de lege și ca urmare în lipsa unei prevederi legale instanțele judecătorești nu au competența să se pronunțe asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu tratatele internaționale.
Pârâta a formulat și cerere de suspendare a judecării cauzei în temeiul art.244 (1) pct.1 Cod procedură civilă, până la soluționarea procedurii de infringement declanșată de Comisia Europeană împotriva României, respectiv procedura privind constatarea încălcării în parte de către România, ca stat membru al, a normelor comunitare în vigoare, în speță ale art.90 din Tratatul, iar interpretarea dispozițiilor tratatului cade în competența exclusivă a Curții de Justiție a Comunității Europene de la Luxemburg, în conformitate cu dispozițiile art.234 (1) lit. a) din Tratatul
Prin sentința civilă nr.87/28.05.2008, Tribunalul Arada respins cererea de suspendare a judecării cauzei, excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice A și excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de pârâtă.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
A obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 5.758 lei, achitată cu chitanța seria - nr.-/12.03.2008 cu dobânzi calculate conform art.124 din nr.OG92/2003 și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.039 lei.
A respins acțiunea pentru anularea actelor nr.4722P/ad/11.04.2008 și nr.71959/ad/05.05.2008 emise de Administrația Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Instanța a respins cererea de suspendare, întrucât suspendarea judecării cauzei se poate dispune conform art.244 (1) pct.1 Cod procedură civilă, numai dacă existența sau neexistența unui drept de care ar depinde soluționarea cauzei, face obiectul unei alte judecăți conform dreptului intern. Ori, pe de o parte, soluționarea cauzei nu depinde de finalizarea procedurii de infringement, iar pe de altă parte această procedura excede normelor de procedură civilă internă.
Instanța a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrației Finanțelor Publice A, având în vedere că actele a căror anulare se cere sunt emise de pârâtă, iar în cererea ce privește restituirea taxei speciale, se întemeiază pe dispozițiile art.21 (4), 117 Cod procedură fiscală și Ordinului nr.1899/2004, dat în aplicarea art.117 Cod procedură fiscală.
Potrivit Cap.1 pct.2 din Anexa la Ordinul. nr.1899/2004, restituirea sumelor se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal, căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit art.33 din nr.OG92/2003, care este pârâta conform alin.1 din acest articol.
A fost respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru că aceasta nu are ca obiect anularea unui act administrativ, întrucât obiectul acțiunii îl reprezintă restituirea unor taxe achitate fără temei legal, întemeiată pe art.21 alin.4 și art.117 Cod procedură fiscală.
Instanța a respins și excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe necompetența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar raportat la art.148 alin.2 din Constituția României și dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1908 în cauza Administrzione delle finanze stato/ nr.106/77, prin care s-a statuat că judecătorul național însărcinat să aplice în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme.
Din actele dosarului instanța a reținut că reclamanta a importat un autoturism Mercedes, an fabricație 2001 și pentru a putea înmatricula în temeiul art.2141-2143Cod fiscal, a trebuit să achite taxa specială pentru autoturisme și autovehicule în sumă de 5.758 lei.
Instanța a apreciat că, esențial pentru rezolvarea problemelor de drept deduse judecății, este acceptarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României care statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 al aceluiași articol, prevede, că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2 menționat.
Analizând dispozițiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, invocat de reclamant, instanța a constatat că acesta prevede că "nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare".
În consecință, prevederile menționate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste. Astfel, art. 90 (1) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esențialul acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară, în România.
În privința reglementării interne, este de remarcat că, taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343, prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice, etc. ), cât și situații de scutire de la plata taxei, în cazul vehiculelor istorice, etc.
Potrivit reglementării în vigoare la data importului autoturismului de către reclamant, taxa specială pentru autoturisme se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, enumerat la art. 2141din Codul fiscal.
Cuantumul taxei speciale, datorată bugetului statului, se calculează după formula prevăzută de art. 2141alin. 3 în funcție de capacitatea cilindrică, vechimea autovehiculului și unii coeficienți de corelare ori de reducere a taxei prevăzuți în anexele speciale ale legii. Esențialul rămâne că taxa specială nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, și aceasta stat comunitar de la 1 ianuarie 2007, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte comunitare, și reînmatriculate în România, după aducerea acestora în țară.
Diferența de aplicare a taxei demonstrată în modul arătat, introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse in România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, în situația în care acestea au fost deja înmatriculate în țara de proveniență, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, taxa nu se mai percepe.
Între principiile dreptului comunitar, obligatorii pentru instanțele judecătorești române, astfel cum s-a menționat prin referirile la art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, trebuie constatată supremația dreptului comunitar, în speță a art. 90 (1) din Tratat se conchide că prin modificarea codului fiscal și introducerea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, legiuitorul a încălcat în mod direct dispozițiile menționate ale Tratatului.
Ca urmare a efectului direct a art. 90 (1) din Tratat pentru ordinea juridică internă a României, instanța este datoare să constate că art. 2141-2143din Codul fiscal sunt reglementări contrare și că nu pot fi menținute în continuare ca aplicabile în cauza de față. Neputând fi aplicabile în dreptul intern, aceste reglementări impun concluzia că taxa specială achitată pentru reînmatricularea autoturismelor de către reclamant, în cuantum de 3.340 lei, a fost încasată în contul bugetului statului, cu încălcarea art. 90 (1) al Tratatului, inclusiv a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr.157/2005, care prevede că de la data aderării, dispozițiile tratatelor originare înainte de aderare, sunt obligatorii pentru România și se aplică în condițiile stabilite prin Tratate și prin actul de aderare.
Reclamanta a achitat taxa, conformându-se dispozițiilor art.2141și 2143Cod fiscal, precum și a unei calculații privind taxele speciale pentru autoturisme, stabilită de Ministerul Finanțelor și care este afișată, în formă electronică, în mod public. Astfel cum pârâta confirmă, operațiunea tehnică de înmatriculare a autoturismului nou cumpărat din România nu este posibilă fără plata taxei. Într-adevăr, nici un organ administrativ din România, nici cel care înmatriculează autoturisme, nici cel care încasează taxa și nici Ministerul Finanțelor care administrează bugetul statului, nu emite un act fiscal, titlu de creanță, care să o materializeze. În consecință, însăși obligația de plată a taxei, de natură legală și condiționarea înmatriculării de dovada plății acesteia, echivalează cu existența unui act administrativ de obligare la plată care nu are un suport material, ci doar așa cum s-a arătat, o bază legală de reglementare și calcul și o calculație efectivă, afișată electronic de Ministerul Finanțelor.
A considera că reclamanta nu poate contesta încălcarea dreptului comunitar prin reglementarea și perceperea în acest mod a taxei speciale pentru autoturisme, în lipsa unui titlu de creanță cu suport material, ar echivala cu negarea dreptului reclamantului de a avea acces liber la justiție și ar contraveni art. 21 alin. 1 din Constituția României care statuează că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, în timp ce nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Din aserțiunile anterioare rezultă că art. 90 (1) din Tratat face parte, de la data de 1 ianuarie 2007, din ordinea internă de drept a României și astfel reclamantul, se poate adresa autorităților administrative precum și instanțelor judecătorești în scopul de a-i restabili drepturile conferite de această reglementare comunitară de bază și care i-au fost încălcate prin aplicarea reglementărilor dreptului național cu caracter contrar de către autoritățile administrative cu ocazia reînmatriculării în România a autoturismului importat.
Considerând demonstrată încălcarea art. 90 din Tratat prin instituirea taxei speciale pentru autoturisme, de la 1 ianuarie 2007, prin art. 2141-2143Cod fiscal, instanța a admis acțiunea reclamantei stabilind că taxa a fost ilegal încasată, obligând pârâta să o restituie.
Cu privire la capătul de cerere privind plata dobânzii legale pentru taxa achitată, până la restituirea acesteia, având în vedere dispozițiile art.124 din nr.OG92/2003 republicată și modificată prin nr.OG47/2007, care prevede că pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art.117 alin.2, dobânda datorată fiind la nivelul majorării de întârziere, instanța a constatat că reclamanta este îndreptățită la plata dobânzilor conform prevederilor nr.OG92/2003, pârâta urmând să plătească dobânzi reclamantei calculate conform art.120 din nr.OG92/2003.
În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea actelor nr.47228P/ad/11.04.2008, și nr.71959/05.05.2008 emise de pârâtă, instanța a constatat că în cauză nu este vorba despre un act administrativ așa cum este definit la art.2 lit. c) din Legea nr.554/2004, ci reprezintă simple adrese de răspuns față de solicitarea reclamantului, astfel că nefiind vorba despre un act administrativ a respins acest capăt de cerere.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.039 lei, reprezentând onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aad eclarat recurs,solicitând, în principal, suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea definitivă a procedurii de infringement, în condițiile art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, iar în al doilea rând admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului, pârâta a arătat că prin sentința menționată, instanța de fond "a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A - pe care aoo bligat-o să plătească reclamantei suma de 5758 lei ce reprezintă taxa de înmatriculare actualizată cu indicele de inflație până la data restituirii ei -.
Instanța, în motivarea hotărârii, a reținut ca argumente esențiale pentru admiterea acțiunii următoarele:
Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituția României "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare ";
Conform art. 90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene: "nici un stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare";
Față de aceste două prevederi, instanța a considerat "dator să constate că art. 2141- 2143din Codul Fiscal Român(textele de lege care reglementează " taxa de primă înmatriculare ") sunt reglementări contrare și că nu pot fi menținute în continuare ca aplicabile în cauză".
În esență, prima instanță a constatat neconcordanța dintre legislația internă care reglementează taxa auto de primă înmatriculare, pe de o parte, și Constituție și Tratatul Comunității Europene, pe de altă parte.
În principal, solicită suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea definitivă a procedurii de infringement în condițiile art. 244 alin.1, pct.1 din Codul d e procedură civilă.
n acest sens, învederează instanței că Uniunea Europeană, prin organele sale abilitate, respectiv Comisia Europeană, a declanșat împotriva României procedura de "infringement", respectiv procedura privind constatarea încălcării în parte de către România, ca stat membru al a normelor comunitare în vigoare, în speță ale art. 90 din Tratatul.
În cadrul negocierilor prealabile purtate de către România cu reprezentanții Comisiei Europene, discuțiile au fost axate exclusiv în sensul modificării formulei de calcul a acestei taxe, prin modificarea criteriilor și coeficienților de calcul și ponderii acestora în formula de calcul, în vederea diminuării considerabile a cuantumului final al taxei, și nicidecum în sensul eliminării totale de către România a acestei taxe din Codul Fiscal.
De altfel, în urma acestor discuții s-a negociat modificarea acestei taxe sub aspectul modului de calcul al acesteia potrivit solicitărilor Comisiei Europene, situație în care, în momentul ajungerii la un acord agreat de ambele părți, procedura de infringement va fi definitiv închisă, iar cauza nu va mai fi trimisă spre examinare Curții de Justiție a Comunității Europene de la Luxemburg.
Față de aceste negocieri între reprezentanții României și Comisiei Europene, negocieri care s-au concretizat prin acceptul dat de Comisia Europeană asupra unui proiect întocmit de către România cu privire la această taxă, apreciază că pronunțarea în acest moment a unei hotărâri irevocabile în această speță este inoportună cât și nelegală.
Pronunțarea unei hotărâri irevocabile înainte de intrarea în vigoare a modificărilor legislative așa cum au fost ele stabilite, privind taxa de primă înmatriculare, așa cum au fost ele agreate de către Comisia Europeană, este în acest moment neavenită, existând posibilitatea, ulterior, ca soluția instanței să fie adaptată conform normelor aflate în vigoare și agreate de Uniunea Europeană.
Astfel apreciază că soluționarea echitabilă a prezentei cauze, depinde în tot de soluționarea litigiului dintre România și și în acest fel, solicită suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea definitivă a procedurii de infringement, în condițiile art. 244 alini, pct. 1 din Codul d e Procedură Civilă.
Consideră că în cazul în care nu s-ar dispune suspendarea judecării prezentei cauze până la finalizarea procedurii de infringement, semnalează instanței iminenta producerii următoarelor posibile situații:
Pronunțarea unor soluții pe fondul cererilor de restituire a taxei de către instanțele judecătorești naționale, indiferent de soluția adoptata, înainte de pronunțarea unei hotărâri contrare acestor soluții de către de la Luxemburg.
Astfel, în cazul ipotetic amintit, în care acțiunile în restituirea taxei auto de primă înmatriculare ar fi admise de către instanțele naționale iar eventuala soluție a hotărârii ar fi de respingere a sesizării Comisiei și de constatare a faptului că România nu a încălcat normele comunitare prin instituirea acestei taxe, se pune întrebarea fireasca ce se întâmpla cu aceste hotărâri ale instanțelor naționale și cum mai pot fi ele infirmate (anulate), conform normelor procedurale interne, precum și cum mai poate fi întoarsă executarea lor, prin încasarea la bugetul statului a taxelor restituite necuvenit către particulari in baza acestora.
În mod similar, și în ipoteza respingerii pe fond, ca neîntemeiate, a acestor cereri de restituire de către instanța naționala, fără a se dispune suspendarea cauzelor până la pronunțarea în speța a sau măcar a punerii in discuție a excepției prematurității cererilor de restituire, iar ar soluționa procedura de infringement în sensul admiterii sesizării Comisiei CE. și constatării faptului că România a încălcat normele comunitare, se pune problema inadmisibilității formulării, ulterior pronunțării hotărârii, a unor noi cereri de restituire formulate de către aceiași particulari, prin invocarea și admiterea excepției puterii de lucru judecat.
Învederează instanței și posibilitatea creării în practica a unei a treia situații, și anume ca hotărârea să promoveze o soluție de "admitere în parte" a sesizării Comisiei, în sensul în care să se statueze ca în principiu, în lipsa unei armonizări a taxei auto la nivel comunitar, România are dreptul să instituie o astfel de taxa auto, însă să constante că modul de determinare a cuantumului taxei auto nu corespunde întru-totul cerințelor și rigorilor comunitare, și că potrivit practicii, aceasta taxa auto este datorată doar în parte de către particularii care au achitat-o statului român, proporțional cu gradul de depreciere reala a autoturismelor și autovehiculelor pentru care s-au achitat aceste taxe.
În această din urma situație, toate hotărârile pronunțate pe fondul cauzei de către instanțele naționale, indiferent că sunt de admitere a acțiunilor și de restituire integrală a taxelor auto achitate sau că aceste soluții sunt de respingere a acțiunilor și de menținere ca datorate integral bugetului de stat, vor fi vădit netemeinice și contrare hotărârii întrucât nimeni nu a calculat eventualele cote (părți) din taxele inițial achitate, care sunt nedatorate și care se impun a fi restituite particularilor, respectiv care sunt datorate și care nu trebuie restituite reclamanților particulari.
În susținerea cererii de suspendare, învederează instanței următoarele:
Un alt motiv în sprijinul admiterii cererii de suspendare al judecării prezentei cauze până la soluționarea procedurii de infringement îl constituie însăși obiectul prezentei cauze, prin prisma motivelor invocate de către societatea reclamanta și al considerentelor reținute în hotărârea instanței de fond, raportat la competența materială exclusivă în ceea ce privește soluționarea unor aspecte speciale ale cauzei.
Astfel, în fapt, motivarea cuprinsă în cererea de chemare în judecată, și respectiv considerentele instanței de fond, se întemeiază practic pe o critica a unor dispoziții legale cuprinse în Codul Fiscal R (art. 214 si art. 214 din Legea nr. 571/2003 modificată și completată), care ar contraveni dispozițiilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Or, soluționarea acestei chestiuni juridice nu se poate face decât printr-o interpretare explicita și directă a acestor dispoziții ale art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, interpretare a dispozițiilor acestui tratat constitutiv european care însă cade în competenta exclusivă a Curții de Justiție a Comunității Europene de la Luxemburg, în conformitate cu dispozițiile art. 234 (fost art. 177) alin. 1 lit. a) din același Tratat instituind Comunitatea Europeana:
Din interpretarea coroborată a celor doua alienate 2 și 3 ale art.234 (fost art. 177) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, și raportat strict la dispozițiile procedurale române, rezultă faptul că dacă o astfel de chestiune de interpretare a dispozițiilor tratatului se ridică în fața unei instanțe de fond sau de apel, aceste instanțe pot să ceară Curții Europene de Justiție să dea o hotărâre de lămurire cu privire la interpretarea tratatului, pe când dacă o astfel de chestiune se ridică în fața unei instanțe de recurs, ale cărei hotărâri nu mai pot face obiectul unei cai de atac ordinare în dreptul intern (adică sunt irevocabile - în materie civilă, respectiv sunt definitive - în materie penală), atunci aceasta instanța este obligată să sesizeze Curtea de Justiție a de la Luxemburg.
Solicită instanței să rețină faptul ca în cauză, în acest moment procedural, ne găsim în fața unei instanțe de recurs care va da o hotărâre (decizie) care nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare, ca instanța de recurs (Curtea de APEL TIMIȘOARA - Secția Contencios Administrativ și Fiscal) este competentă materială să rejudece cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, fără a se limita la motivele de casare prevăzute în art. 304 Cod procedură civilă, având în vedere că sentința civilă pronunțată de instanța de fond nu poate fi atacată cu apel, iar instanța de recurs (Curtea de APEL TIMIȘOARA ) va fi nevoită să procedeze la o interpretare explicită și directă a dispozițiilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, rezultând, în consecința, că în cauza sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 234 alin. 3 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Însă, având în vedere faptul că așa cum a arătat, împotriva României a fost deja declanșată procedura de infringement de către Comisia, în condițiile art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana, tocmai cu privire la același obiect, procedura care va fi finalizata printr-o decizie a Curții de Justiție a CE. care va tranșa în mod irevocabil chestiunea stabilirii de către România a taxei de primă înmatriculare prin dispozițiile art. 214 și art. 214 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, consideră că nu se mai impune totuși sesizarea Curții de Justiție a de către Curtea de APEL TIMIȘOARA cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri cu titlu prejudiciar, cea mai judicioasă soluție care se impune în cauză fiind suspendarea judecării prezentei cauze, în condițiile art.244 alin.1 pct.1 din Cod procedură civilă, până la finalizarea procedurii de infringement, soluțiile instanțelor naționale depinzând în tot de soluția pronunțată de către Curtea de Justiție a CE.
Învederează instanței că, la aceasta dată, în lipsa unei hotărâri a Curții de Justiție a cu privire la taxa de primă înmatriculare instituită de Codul Fiscal din România, nu putem vorbi decât de o opinie a Comisiei, despre care nu avem nici o certitudine despre cât de întemeiată este, potrivit căreia aceasta taxă de primă înmatriculare nu ar corespunde pe deplin cerințelor și rigorilor normelor comunitare, exclusiv în sensul în care Codul Fiscal din România nu prevede o cale de contestare a acestei taxe precum și în ceea ce privește criteriile tehnice de determinare a cuantumului acestei taxe, necontestându-se nici un moment dreptul României de a institui o astfel de taxă.
Așadar, simpla suspiciune sau bănuială a Comisiei potrivit căreia aceasta taxă nu ar corespunde în întregul ei normelor comunitare nu poate constitui temei pentru formularea de către particulari și admiterea unor acțiuni similare prezentei de către instanțele naționale, întrucât Comisia nu este competentă să emită astfel de decizii, competența materială care revine în mod exclusiv Curții de Justiție a
În cazul în care, instanțelor naționale le-ar reveni competența materială de a se pronunța în chestiunea încălcării tratatelor constitutive ale, învederează instanței că astfel însăși procedura de infringement ar deveni inutilă și fără finalitate.
Astfel, dacă s-ar admite aceasta opinie formulată de către reclamantă și însușită de către instanța de fond, opinie vădit eronată și contrară dispozițiilor tratatelor constitutive ale, s-ar putea ajunge în situația ipotetică în care Comisia, în cazul în care constata că un stat nu și-a îndeplinit obligațiile care îi incumbă potrivit tratatelor, să sesizeze direct instanțele naționale ale acelui stat care să constate acest fapt.
Or, o astfel de opinie este vădit contrara procedurii de infringement, instituită în condițiile art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, care stabilește în mod limpede regula potrivit căreia doar Curtea de Justiție a este competentă material să se pronunțe asupra încălcării tratatelor constitutive de către statele membre, iar nu orice instanța națională, așa cum în mod vădit neîntemeiat a reținut instanța de fond.
Este clar că ne situăm în ipoteza acestei norme a tratatului, întrucât în ceea ce privește sintagma "obligațiile care incumbă statelor membre în virtutea Tratatului privind instituirea "cuprinde inclusiv obligația României, ca stat membru al, de a înlătura orice bariere de natura fiscală sau vamală, sau de a se abține de a institui noi piedici de acest tip în calea liberei circulații a bunurilor în spațiul comunitar, în temeiul art. 90 din Tratatul
Precizează în mod expres faptul că nu invocă o necompetență totală a instanțelor judecătorești naționale romanești de a soluționa prezenta acțiune în întregul ei, așa cum a fost formulata, ci doar asupra unei necompetențe materiale parțiale în soluționarea cauzei.
În al doilea rând, critică pentru nelegalitate sentința menționată, devenind astfel incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, înțelegând să invoce excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantului, sub un dublu aspect.
Primul aspect se refera la împrejurarea în care instanța de fond a constatat că însăși obligația de plata a taxei, de natură legală și condiționarea înmatriculării de dovada plații acesteia, echivalează cu existența unui act administrativ de obligare la plată, care nu are suport material, ci doar o bază legală.
Or, în condițiile în care nu există un "suport material", adică existența materială a unui act administrativ, acțiunea reclamantului, așa cum a fost formulată, apare ca fiind inadmisibilă.
Cele două adrese emise de pârâtă nu întrunesc elementele unui act administrativ fiscal, cum de altfel a stabilit și prima instanță sau, astfel cum este definit la art. 41 din Codul procedură fiscală, potrivit cu care"în înțelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor șt obligațiilor fiscale.
Revenind la natura adreselor emise de subscrisa, subliniază că aceste adrese pot fi cel mult asimilate ca documente (înscrisuri) emise în regim de asistență contribuabili, așa cum este prevăzut în Ordonanța nr.767/2000 pentru aprobarea instrucțiunilor cuprinzând procedura de asistare a contribuabililor în domeniul fiscal. Natura juridică a acestor adrese este un răspuns de informare, dar fără să producă efecte juridice din partea organului fiscal și care nu îmbracă natura unui act administrativ fiscal (art. 43 alin 3 din Codul d e Procedură Fiscală. Spre exemplificare și pentru a combate motivarea instanței referitoare la "calculațiile privind taxele speciale pentru autoturisme, stabilită de Ministerul Finanțelor și care este afișată, în formă electronică, în mod public", arătă că, și în situația în care un contribuabil solicită organului fiscal, în conformitate cu dispozițiile pct.1 din Ordonanța nr.418/2007 privind procedura de calcul a taxei speciale, să i se calculeze cuantumul taxei speciale, documentul emis prin care i se calculează acest cuantum al taxei, este tot un răspuns de informare, emis în regim de asistență contribuabili, așa cum este prevăzut în Ordonanța nr.767/2000, dar fără să producă efecte juridice din partea organului fiscal și care nu îmbracă natura unui act administrativ fiscal (art. 43 alin 3 din Codul d e Procedură Fiscală).
Al doilea aspect al inadmisibilității, are în vedere natura litigiului.
Potrivit art.2 pct.1 lit. f) din Legea nr.554/2004, "contencios administrativ" reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Articolul de lege are doua teze. Teza 1 se referă la "emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ", iar teza a -Il-a se referă la "nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere". Nici una din cele doua condiții ale articolului de lege menționat nu este îndeplinita. Art. 2 pct. 1 lit. f) trebuie interpretat prin raportare la art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, potrivit cu care "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri"
A doua excepție de ordine publică pe care o invocă este cea privind lipsa calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice .
Raportul juridic de drept administrativ se leagă în mod valabil între autoritatea publică emitentă a actului administrativ și persoana vătămată prin acel act. În speță, nu se contestă nici un act administrativ, ci se contestă legalitatea stabilirii unei taxe printr-un act normativ. Practic, taxa contestată a fost instituită de statul român, nu de pârâtă, în speță putând avea calitate procesuală pasivă persoana care a fundamentat implementarea taxei speciale în legislația națională, respectiv Statul Român. În materie fiscală, adică de taxe, impozite și alte contribuții la bugetul general consolidat, Statul Român este reprezentat în instanță de Agenția Națională de Administrare Fiscală, potrivit nr.HG495/2007.
Instanța a reținut că "obligația de plată a taxei are o bază legală", așadar emitentul acelei "baze legale" nu este Administrația Finanțelor Publice A, pentru a putea sta în judecata în nume propriu.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că există incompatibilitate între reglementarea națională și cea comunitară. Prin urmare, reclamantul a considerat că este discriminat prin legislația internă, motivat de faptul ca autoturismele second-hand provenind din alte membre ale Uniunii Europene sunt taxate diferit.
Așadar, instanța de fond a motivat hotărârea raportându-se la nelegalitatea stabilirii prin legea internă a taxei speciale, care ar încălca art. 90 din Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeana, fără să-si exercite rolul activ, în stabilirea calității procesuale a persoanei chemate în judecată ca pârât.
Instanța nu a avut în vedere faptul că Administrația Finanțelor Publice A nu a elaborat actul normativ prin care s-a stabilit taxa specială, pentru a putea fi parte în proces.
Față de cele menționate, consideră că dispozițiile comunitare reținute în hotărârea Tribunalului Arad ca fiind încălcate prin prevederile Codului Fiscal nu sunt incidente în speța prezentată, întrucât legislația noastră prevede plata în cazul în care suntem în prezența acelorași specificații tehnice, a unei taxe de primă înmatriculare în România în același cuantum indiferent dacă se aplică la autoturismele/autovehiculele din producția internă sau din cele produse în spațiul comunitar.
Totodată, față de cele reținute de Tribunalul Arad, cum că am fi în prezența unui regim fiscal discriminatoriu, apreciază că argumentele instanței nu pot fi reținute întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule în România. Argumentele de principiu reținute în motivarea hotărârii pronunțate de Tribunalul Arad sunt neîntemeiate, întrucât legislația europeană nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Prin urmare, Tribunalul Arad ar fi fost obligat să stabilească prin mijloace procedurale specifice dacă taxa achitată în concret de reclamantă este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
În acest context trebuie menționat și faptul că nici Comisia Europeană nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei. De asemenea, precizează că principiul 4 "poluatorul plătește", pe care se bazează și instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene. Precizează de asemenea că 16 membre ale Uniunii Europene practică o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor (între care Ungaria, Danemarca, Spania, Belgia, Olanda Cipru). Mai mult, se are în vedere armonizarea la nivel comunitar a regimului fiscal al taxei de înmatriculare, în prezent, fiind în discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directivă în acest sens, proiect care, după aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
Prin urmare, existența unei taxe de primă înmatriculare nu este contrară dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de înmatriculare.
De altfel, a institui obligativitatea plății taxei de primă înmatriculare numai în cazul importului de autoturisme/autovehicule ar putea fi considerat la rândul său un regim fiscal discriminatoriu între persoanele care importă bunuri și cele care aduc în țară bunuri din spațiul comunitar.
Față de cele menționate, învederează instanței faptul că obligația generică de armonizare a legislației interne cu cea europeană, instituită prin art. 148 alin.2) din Constituție, și cea specială, prevăzută de art. 90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene, revin exclusiv Parlamentului, nu și instanțelor judecătorești. De altfel, partea finală a art. 148 alin.2) din Constituție prevede expres ca prioritatea reglementărilor comunitare asupra dreptului intern se realizează "cu respectarea prevederilor actului de aderare", tratat care instituie obligația statului român - deci a organului competent, Parlamentul - de armonizare a legislației interne cu cea europeană.
Totodată, trebuie reținut și faptul că dispozițiile art. 90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente întrucât, pe de o parte nu suntem în prezența unor "impozite interne mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare", iar pe de altă parte nu ne aflăm în prezența unui regim fiscal discriminator, întrucât obligația plății taxei de primă înmatriculare există pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de țara de proveniență a acestora, nefiind deci în prezența unei îngrădiri a liberi circulații a mărfurilor, principiu statuat în Tratatul Comunității Europene.
Reclamanta a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
1. Examinarea cererii de suspendare a judecății
Cu privire la cererea de suspendare a judecății formulată de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, Curtea observă că aceasta a fost justificată, în esență, pe două considerente, respectiv:
1 pe declanșarea de către Comisia Europeană a unei proceduri de "infringement", adică de încălcare a dreptului comunitar de către Statul Român, prin instituirea taxei de primă înmatriculare a autovehiculelor și
2. pe necesitatea sesizării Curții de Justiție a Comunităților Europene, pentru a solicita acesteia, în baza art. 234 Tratatul instituind Comunitatea Europeană, analiza compatibilității taxei de primă înmatriculare română cu dispozițiile art. 90 Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
1.1 Cu privire la cererea de suspendare determinată de derularea procedurii prevăzute de art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeanăîn fața Comisiei europene, instanța observă că procedura de "infringement", declanșată de către Comisie împotriva României cu privire la taxa de primă înmatriculare nu este o judecată în sensul art. 244 Cod de Procedură Civilă, nefiind sesizată Curtea de Justiție a Comunităților Europene la momentul soluționării prezentei cauze, derulându-se în prezent negocieri între Guvernul României și Comisia Europeană cu privire la modificarea legislației fiscale
Potrivit art. 244 punctul 1 Cod de Procedură Civilă, (1) instanța poate suspenda judecata "când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți";
Or, procedura prevăzută de art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu este, în mod integral, o procedură judiciară, ci una administrativă, în care nu se examinează legislația română în vigoare la momentul plății taxei contestate în prezenta cauză.
În consecință, judecata la care se face referire în cererea pârâtei nu are legătură cu obiectul pricinii, de vreme ce - la sesizarea Comisiei, în baza art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană - Curtea de Justiție a Comunităților Europene nu va examina conformitatea cu art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a dispozițiilor art. 2141din Codul Fiscal român, astfel cum erau în vigoare în anul 2007, când reclamanta a plătit taxa contestată.
Curtea remarcă, totodată, că această procedură se poate finaliza și prin acceptarea de către Comisia Europeană a modificărilor legislative propuse de Statul Român pentru viitor în domeniul taxei de primă înmatriculare, modificare care nu are efecte pentru trecut, respectiv fără a se solicita Statului Român să restituie taxele percepute anterior acestor negocieri.
Acceptarea acestei modificări de către Comisie poate determina o decizie a acestei instituții de a nu sesiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene, situație în care nu se poate reține existența unei judecăți de care atârnă dreptul reclamantei la restituirea taxei percepută de Statul Român cu încălcarea dreptului comunitar.
De aceea, fiind vorba de două proceduri paralele, cu efecte diferite, sesizarea eventuală a Curții de Justiție a Comunităților Europene în baza art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu împiedică sesizarea instanțelor naționale cu privire la cererea de restituire a taxelor percepute de Statul Român cu încălcarea dreptului comunitar.
Curtea subliniază, de asemenea, că și în cazul în care va fi sesizată Curtea de Justiție a Comunităților Europene de către Comisia Europeană, instanța supremă a Uniunii Europene nu va putea decât să constate că Statul Român a încălcat dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prin instituirea taxei de primă înmatriculare, dar nu va dispune obligarea Statului Român la restituirea taxelor respective, pentru că nu acesta este obiectul procedurii de infringement, ci constatarea încălcării dreptului comunitar de către România.
Curtea precizează, sub acest aspect, că dreptul particularilor la repararea prejudiciilor produse de către statele membre prin încălcarea dreptului comunitar este independent de acțiunea Comisiei Europene și că nu poate fi condiționată repararea acestor prejudicii de constatarea prealabilă a încălcării dreptului comunitar de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
În acest sens, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a arătat - în hotărârea dată la 5 martie 1996 în cauzele conexate C-46/93 și C-48/93, Du Pcheur SA contra și Queen contra Secretary of for Transport, ex parte: (cunoscută ca hotărârea " III") - că "- în cazul în care repararea prejudiciului ar fi condiționată de cerința unei constatări prealabile de către Caî ncălcării dreptului comunitar imputabilă unui stat membru, aceasta ar fi contrară principiului eficacității dreptului comunitar, din moment ce o astfel de condiție ar exclude orice drept la despăgubire atâta timp cât încălcarea prezumată nu a făcut obiectul unei acțiuni introduse de către Comisie în temeiul articolului 169 din tratat și nici al unei hotărâri pronunțate de către Or, drepturile de care beneficiază persoanele particulare, care decurg din dispozițiile comunitare având un efect direct în ordinea juridică internă din statele membre, nu pot depinde de modul în care Comisia apreciază oportunitatea de a acționa în temeiul articolului 169 din tratat împotriva unui stat membru și nici de pronunțarea de către Cau nei eventuale hotărâri de încălcare a dreptului comunitar (în acest sens, Hotărârea din 14 decembrie 1982, 314/81, 315/81, 316/81 și 83/82,. p. 4337, considerentul 16)".
Pentru aceste motive, Curtea va respinge cererea de suspendare a judecății întemeiată pe considerentul declanșării procedurii de "infringement", ca nefondată.
1.2 Cu privire la cererea de suspendare determinată de necesitatea sesizării Curții de Justiție a Comunităților Europene, pentru a solicita acesteia, în baza art. 234 Tratatul instituind Comunitatea Europeană, analiza compatibilității taxei de primă înmatriculare română cu dispozițiile art. 90 Tratatul instituind Comunitatea Europeană, Curtea precizează că, potrivit art. 234 (fostul articol 177) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană:
"Curtea de Justiție este competentă să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la:
interpretarea prezentului tratat;
validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile Comunității și de;
interpretarea statutelor organismelor înființate printr-un act al Consiliului, în cazul în care statutele respective prevăd acest lucru.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe judecătorești dintr-un stat membru, această instanță judecătorească poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții de Justiție să decidă cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale ale cărei hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță judecătorească este obligată să sesizeze Curtea de Justiție."
În soluționarea cererii de suspendare a judecății pentru a solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene o interpretare a dispozițiilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană în raport cu legislația română în materia taxei de primă înmatriculare a autoturismelor, Curtea subliniază că sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene trebuie să țină seama de opinia exprimată chiar de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în această privință, prin hotărârea din 6 octombrie 1982, dată în cauza Srl și di SpA contra Ministerului Sănătății, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, hotărâre prin care instanța de contencios european de la Luxemburg a stabilit condițiile și limitele "teoriei actului clar", astfel cum este cunoscută în literatura de specialitate.
Astfel, în hotărârea dată în cauza Srl și di SpA contra Ministerului Sănătății, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a arătat că "din relația dintre alineatele (2) și (3) ale articolului 177 rezultă că instanțele vizate de alineatul (3) se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale pentru a evalua dacă este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar pentru a pronunța o hotărâre. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar adresată în fața acestora în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, adică în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nici o influență asupra soluționării litigiului.
În paragrafele nr. 13, 14 și 16 din aceeași hotărâre, Curtea Europeană de Justiție a precizat că "în Hotărârea din 27 martie 1963 (în cauzele conexate 28 până la 30/1962, Da, p. 75) Curtea a declarat că "deși articolul 177 alineatul (3) obligă fără nici o restricție instanțele naționale ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern să trimită Curții orice întrebare privind interpretarea adresată în fața acestora, autoritatea interpretării date de C în temeiul articolului 177 poate, cu toate acestea, să priveze această obligație de cauza sa și să o golească astfel de conținut; este cazul, în special, atunci când întrebarea adresată este identică din punct de vedere material cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară".
14 Același efect, în ceea ce privește limitele obligației formulate de articolul 177 alineatul (3), poate rezulta dintr-o jurisprudență consacrată a Curții care a rezolvat aspectul de drept respectiv, indiferent de natura procedurilor care au dus la această jurisprudență, chiar în absența unei identități a întrebărilor în litigiu.
16 În cele din urmă, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc nici unei îndoieli rezonabile privind modul de rezolvare a întrebării adresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situație, instanța națională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune în mod la fel de evident și instanțelor naționale ale celorlalte membre și Curții de Justiție. Doar în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, instanța națională se poate abține să mai trimită această întrebare Curții de Justiție și poate să o rezolve pe propria răspundere."
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a concluzionat, în paragraful nr. 21 din această hotărâre, că "articolul 177 alineatul (3) trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".
Având în vedere așa numita "teorie a actului clar", stabilită în hotărârea citată anterior - conform căreia nu este necesară sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene în cazurile în care jurisprudența sa anterioară este clară în privința chestiunii care necesită interpretarea - Curtea apreciază că în prezenta cauză nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene, dată fiind jurisprudența sa anterioară, prin care a interpretat art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și în raport cu legislațiile altor membre ale Uniunii Europene privind taxele de primă înmatriculare a autovehiculelor.
De altfel, chiar și Comisia Europeană s-a referit la jurisprudența anterioară a Curții de Justiție a Comunităților Europene în comunicatul din 21.03.2007 (atașat în copie la fila 39 din dosarul de recurs), precum și în comunicatul ulterior, din 28.11.2007 (atașat în copie la fila 40 din dosarul de recurs), arătând:
"Curtea Europeană de Justiție () a afirmat în repetate rânduri că statele membre pot impune taxe de înmatriculare asupra autovehiculelor second-hand importate, cu condiția ca respectivele taxe să respecte dispozițiile articolului 90 din Tratatul CE. Astfel, niciun stat membru nu trebuie să aplice produselor originare din alte membre taxe mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare.
De asemenea, Curtea a hotărât că taxa de înmatriculare plătită pentru un vehicul nou face parte din valoarea de piață a acestuia, statele membre având astfel obligația de a ține seama de deprecierea reală a vehiculului atunci când calculează respectiva taxă (a se vedea cauzele, C-345/93, Comisia/Danemarca, C-47/88 și Comisia/Republica, C-375/95)."
Organele fiscale pârâte nu au oferit nici un argument în sensul că această jurisprudență nu este aplicabilă și că ar fi necesară o nouă interpretare dată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
Curtea reține că pârâta nu a produs nici un argument în sensul combaterii aplicării acestei jurisprudențe în prezenta cauză.
Atâta vreme cât interpretarea dispozițiilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană de către Curtea Europeană de Justiție este clară și nu a fost combătută aplicabilitatea acestei jurisprudențe în raport cu prezenta speță, Curtea nu consideră necesară sesizarea din nou a Curții de Justiție a Comunităților Europene pentru a oferi o interpretare similară, care poarte fi dedusă chiar din hotărârile anterioare ale aceleiași instanțe.
2. Examinarea recursului:
Cu privire la recursul propriu zis, Curtea observă că recurenta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aai nvocat excepția inadmisibilității prezentei acțiuni, sub două aspecte.
2.1 Analizarea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei:
Pe de o parte, recurenta a invocat că actele contestate nu sunt acte administrative, în sensul Legii nr. 554/2004, iar pe de altă parte, că prezentul litigiu nu este unul de contencios administrativ, dat fiind faptul că actele contestate nu sunt acte administrative.
Curtea constată, din modul de formulare a acestei excepții, că aceasta are la bază opinia conform căreia actele contestate în justiție de reclamantă nu sunt acte administrative.
În stabilirea naturii juridice a actelor a căror anulare s-a solicitat în prezenta cauză, Curtea constată că reclamanta a solicitat anularea actelor administrativ-fiscale nr. 4722p/ad/ 11.04.2008 și nr. 71959p/ad/5.05.2008, ambele emise de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
Prin actele menționate anterior, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aar espins cererea de restituire a taxei de primă înmatriculare formulată de reclamantă, precum și contestația formulată de aceasta împotriva refuzului de restituire a taxei în cauză.
Curtea observă, în primul rând, că în cauză este necontestat că reclamanta a plătit taxa de primă înmatriculare impusă de art. 2141Codul fiscal și că a solicitat restituirea acestei taxe.
De asemenea, este necontestat că solicitarea reclamantei de restituire a acestei taxe a fost respinsă de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".
Examinând actele respective, având nr. 4722p/ad/11.04.2008 și nr. 71959p/ad/5.05.2008, prin prima definiției legale a actului administrativ, Curtea observă că acestea sunt acte unilaterale - deoarece exprimă voința unilaterală a autorității emitente de a respinge cererea reclamantei, că au fost emise în regim de putere publică și în vederea executării în concret a legii - deoarece actele respective au fost emise de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A în calitate de organ împuternicit oficial cu verificarea îndeplinirii obligațiilor fiscale, și că modifică raporturi juridice-deoarece, prin consecințele sale concrete, a exprimat voința Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A de a refuza restituirea taxei solicitate de reclamantă.
Curtea observă că pârâta nu a identificat nici un text legal încălcat de reclamantă prin formularea acestei cereri și a contestației împotriva refuzului de restituire a taxei în litigiu. De asemenea, nu s-a arătat că reclamanta ar fi avut o altă posibilitate procedurală de a solicita restituirea taxei plătite și contestate, și nici nu a fost indicată o altă procedură legală aplicabilă în astfel de cazuri.
Din acest punct de vedere, Curtea reține că actele atacate de reclamantă sunt acte administrative în sensul prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ele exprimând voința Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A de a refuza restituirea taxei de primă înmatriculare solicitată de reclamantă, refuz explicit, manifestat în regim de putere publică, în calitate de organ competent cu încasarea taxei respective și cu rezolvare a cererilor de restituire a taxelor astfel percepute.
Aceeași concluzie se desprinde și din examinarea dispozițiilor art. 41 Cod de Procedură Fiscală, care definesc actul administrativ fiscal dispoziții conform cărora "în înțelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale."
Or, în condițiile în care actele respective au fost emise de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A potrivit competenței sale, în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale, nu se poate reține absența caracterului administrativ al acestor acte, indiferent care ar fi denumirea lor.
Dat fiind caracterul de act administrativ al acestei manifestări de voință a Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A, Curtea reține caracterul nelegal al refuzului acestei instituții de a examina cererea de restituire formulată de reclamantă.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că este nefondată excepția inadmisibilității prezentei acțiuni, excepție susținută pe absența caracterului administrativ al actelor suspuse controlului judecătoresc.
În raport cu această concluzie, Curtea reține că prezentul litigiu este de competența instanțelor de contencios administrativ, excepția invocată nefiind întemeiată nici sub acest aspect.
2.2 Analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, Curtea observă că aceasta a fost invocată pe considerentul că taxa contestată a fost instituită de Statul Român, iar nu de către pârâtă.
Astfel, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aas usținut că însăși instanța de fond a reținut existența unei baze legale pentru calculul taxei de primă înmatriculare, iar emitentul acestei baze legale este Statul Român, iar nu Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
Curtea observă că, într-adevăr, taxa de primă înmatriculare contestată de reclamantă este stabilită de Statul Român prin art. 2141Codul fiscal.
Pe de altă parte, este necontestat faptul că taxa respectivă a fost plătită de către reclamantă la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, această instituție având, astfel, competența legală de a încasa și calcula această taxă.
De asemenea, Curtea constată că reclamanta a solicitat nu numai restituirea taxei plătite, ci și anularea actelor nr. nr. 4722p/ad/ 11.04.2008 și nr. 71959p/ad/5.05.2008, emise de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
În aceste condiții, Curtea reține că pârâta s-a comportat nu numai ca un veritabil organ împuternicit cu încasarea și calcularea taxei în litigiu, dar a emis și acte administrative prin care a refuzat restituirea taxei respective, fără a invoca în cadrul procedurii administrative de contestare lipsa competenței legale de a emite aceste acte și fără a indica un alt organ administrativ care ar avea această competență.
În aceste condiții, Curtea apreciază că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A nu este întemeiată, instanța de fond reținând în mod corect că această instituție are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
2.3 Analizarea excepției privind necompetența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar:
Cu privire la competența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar, recurenta a invocat faptul că nici o lege în vigoare nu permite unei instanțe judecătorești de drept comun să statueze asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu Constituția României și cu tratatele internaționale.
În privința acestei excepții, Curtea amintește că în dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/, nr. C 106/77, s-a statuat că "judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional."
Date fiind această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene - a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar - Curtea constată că instanțele române de drept comun sunt competente să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
2.4 Examinarea fondului litigiului:
Cu privire la fondul litigiului, Curtea observă că recurenta a susținut că art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu este incident în cauză pentru că taxa de primă înmatriculare urmează a fi plătită de toți proprietarii de autoturisme, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România.
Curtea constată că aplicarea art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană se referă la o discriminare între impozitele aplicate " produselor altor membre" și impozitele "interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare".
Așadar, discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparație între nivelul de impozitare a produselor altor membre ale Uniunii Europene, în comparație cu nivelul de impozitare a produselor de pe piața internă a Statului Român.
Este necontestat în cauză că taxa de primă înmatriculare se plătește de către toți particularii care doresc să înmatriculeze pentru prima dată un autovehicul în România, indiferent de unde provine acesta.
Însă taxa de primă înmatriculare se aplică, potrivit art. 2141din Codul fiscal, numai autovehiculelor care nu sunt deja înmatriculate în România.
Așadar, o eventuală discriminare operează numai între nivelul de impozitare a autoturismelor înmatriculate în România anterior datei de 1.01.2007 - când Statul Român a aderat la Uniunea Europeană și au intrat în vigoare dispozițiile art. 2141din Codul fiscal - și nivelul de impozitare a autoturismelor înmatriculate în România ulterior datei de 1.01.2007.
Curtea observă, totodată, că nu se percepe taxa stabilită de 2141din Codul fiscal în cazul reînmatriculării în România, după 1.01.2007, a unui autovehicul care a fost anterior înmatriculat în România.
Cu toate acestea, taxa stabilită de 2141din Codul fiscal este percepută în cazul înmatriculării în România, după 1.01.2007, a unui autovehicul care a fost anterior înmatriculat în alt stat membru al Uniunii Europene decât România.
În consecință, indiferent de nivelul de poluare al autovehiculului respectiv, dacă acesta a fost deja înmatriculat în România, taxa specială nu se datorează, aspect care este în măsură să pună la îndoială legitimitatea scopului legiuitorului român, de a institui această taxă pentru protejarea mediului înconjurător.
Date fiind aceste considerații, Curtea consideră că art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană este aplicabil în privința taxei speciale de primă înmatriculare plătită de reclamantă și contestată în prezenta cauză.
În privința consecințelor aplicării art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în prezenta cauză, Curtea amintește principiile emise de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în interpretarea acestui articol.
Astfel, în Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 decembrie 2006 - dată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05, Ndasdi -s .- Regionalis, respectiv Nmeth -s - - Curtea Europeană de Justiție a arătat următoarele:
"45. Așa cum Curtea a statuat deja, în sistemul Tratatului instituind Comunitatea Europeană art. 90 suplimentează dispozițiile referitoare la abolirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte membre (cauzele reunite C-393/04 și C-41/05, Air Industries, 2006 I p. -0000, par.55 și jurisprudența acolo citată).
46 În ceea ce privește a importarea autoturismelor second-hand importate, Curtea a apreciat de asemenea că art. 90 caută să asigure completa neutralitatea impozitării interne sub raportul concurenței între produsele care se află deja pe piața națională și produsele importate (cauza C-387/01, 2004, I p. -4981, par. 66 și jurisprudența acolo citată).
47 Conform unei jurisprudențe bine stabilite, art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate (a se vedea cauza, par. 67, precum și jurisprudența acolo citată). Totuși, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce.
48. În scopul de a asigura neutralitatea impozitării interne prin respectarea regulilor de concurență între autoturismele uzate aflate deja pe piața națională și autoturismele similare importate, este necesar să fie comparate efectele taxei de înmatriculare pentru vehiculele nou importate dintr-un alt stat membru decât Ungaria cu efectele valorii reziduale a taxei de înmatriculare care afectează vehiculele similare înmatriculate deja în Ungaria și cărora, pentru acest scop, le-a fost deja aplicată această taxă.
49. O comparație cu autoturismele second-hand plasate în circulație în Ungaria înainte de intrarea în vigoare a Legii privind taxele de înmatriculare nu este relevantă. Scopul art. 90 nu este acela de a împiedica statele membre să introducă noi impozite sau să schimbe cota de impunere sau baza de impunere a unor impozite existente.
51. Cât privește criteriile care pot fi folosite pentru determinarea unei taxe, Curtea observă că, în stadiul său actual, dreptul comunitar nu restrânge libertatea fiecărui stat membru de a construi un sistem fiscal care ace diferențieri între anumite produse, chiar dacă este vorba de produse similare în sensul art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană pe baza unor criterii obiective, cum ar fi proveniența materiilor prime folosite sau procesul de producție aplicat. Totuși, o asemenea diferențiere este compatibilă cu dreptul comunitar numai dacă urmărește obiective care sunt ele însele compatibile cu cerințele Tratatului și ale legislației comunitare secundare și dacă regulile în cauză sunt de natură să evite orice formă de discriminare, directă sau indirectă, îndreptată împotriva importurilor din alte membre sau orice altă formă de protecție a produselor naționale concurente (cauza Outokumpu, par. 30).
52. În contextul sistemul taxelor de înmatriculare, criterii precum tipul motorului, capacitatea cilindrică și clasificarea fundamentată pe motive de protecție a mediului reprezintă criterii obiective. Prin urmare ele pot fi folosite într-un asemenea sistem. Pe de altă parte, nici nu există vreo cerință ca valoarea taxei să fie legată de prețul autoturismului.
53 Totuși, o taxă de înmatriculare nu trebuie să împovăreze produsele provenind din alte membre mai mult decât produsele naționale similare.
54. Un autoturism nou pentru care taxa de înmatriculare a fost plătită în Ungaria își pierde, în timp, o parte din valoarea sa de piață. Pe măsura deprecierii autoturismului, se diminuează de asemenea cuantumul taxei de înmatriculare incluse în valoarea reziduală a autoturismului. Din moment ce acesta este un autoturism folosit, el nu poate fi vândut decât pentru un preț ce corespunde unei părți din valoarea sa inițială, care conține valoarea reziduală a taxei de înmatriculare.
55. Pare a rezulta, din informațiile transmise de instanțele naționale, că un autoturism de același model, vechime, cu același număr de kilometri parcurși, cumpărat într-un alt stat membru și înregistrat în Ungaria, va atrage aplicarea integrală a taxei de înmatriculare prevăzută pentru această categorie de autoturisme. Prin urmare, taxa reprezintă o sarcină mai consistentă pentru autoturismele second-hand importate decât pentru autoturismele similare deja înregistrate în Ungaria, cărora li s-a aplicat taxa de înmatriculare într-un stadiu anterior.
56. Deci, deși scopul înmatriculării este acela de protecție a mediului și nu ține cont de valoarea de piață a autoturismului, aplicarea art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană implică luarea în considerare a deprecierii autoturismelor folosite atunci când acestea sunt impozitate, din moment ce această taxă este percepută numai o dată, atunci când autoturismul este pentru prima dată înregistrat în vederea punerii în circulație în statul membru în cauză, fiind încorporată în această valoare.
57. Rezultă din considerațiile de mai sus că răspunsul la întrebările adresate Curții în cauza C-290/05, respectiv în prima parte a întrebării a treia și întrebarea a patra din cauza C-333/05 trebuie să fie acela că art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de Legea privind taxele de înmatriculare, atâta timp cât:
- taxa este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru;
- valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autoturismului (tipul motorului, capacitatea cilindrică) și clasificarea din punct de vedere al poluării, este calculată fără a se lua în calcul deprecierea autoturismului, de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înregistrate în statul membru în care sunt importate.
O comparație cu autoturismele second-hand plasate în circulație în acest stat membru înainte de aplicarea a Legii privind taxele de înmatriculare nu este relevantă."
Făcând aplicarea acestor principii în prezenta cauză, Curtea nu observă nici o diferență între taxa instituită de legislația maghiară - care a făcut obiectul examinării Curții Europene de Justiție în cauza citată mai sus - și art. 2141din Codul fiscal român.
Ca și în cazul legislației maghiare - constatată a fi neconformă cu art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană - și în cazul art. 2141din Codul fiscal român taxa este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul României - stat membru al Uniunii Europene de la 1.01.2007.
De asemenea, valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autoturismului (tipul motorului, capacitatea cilindrică) și clasificarea din punct de vedere al poluării, este calculată fără a se lua în calcul deprecierea autoturismului, de o asemenea manieră încât - atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre ale Uniunii Europene - aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înregistrate în statul membru în care sunt importate, respectiv în România.
Având în vedere această concluzie, Curtea constată legalitatea hotărârii instanței de fond, care a reținut incompatibilitatea taxei speciale de primă înmatriculare a autoturismelor prevăzută de art. art. 2141din Codul fiscal român cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Consecința acestei concluzii a fost, de asemenea, justificată legal de instanța de fond.
În această privință, Curtea amintește că prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 465 din -, România a ratificat tratatul privind aderarea Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.
Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României,astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din -, dispoziții conform cărora:
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
Curtea precizează, de asemenea, că obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul român rezultă și din dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, conform cărora Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
În raport cu dispozițiile din Constituția României menționate, aplicarea dispozițiilor din legile interne al Statului român se va face în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar.
În concluzie, începând cu data aderării, 1.01.2007, este obligatorie pentru Statul român respectarea așa numitului "acquis comunitar"-astfel cum este definit prin art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1367/2000, privind constituirea și funcționarea grupului de lucru pentru studierea concordanței dispozițiilor și principiilor Constituției României cu acquisul comunitar, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 30 din -, definiție a acquisul comunitar conform căreia acesta include, între alte acte normative," dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, semnat la 25 martie 1957 la, și ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la, ambele republicate în Oficial al Comunităților Europene nr. C 340 din 10 noiembrie 1997".
În ceea ce privește referirile la legea cadru europeană, acestea nu pot fi luate în considerare de C, deoarece ele nu au legătură cu prezenta cauză.
În primul rând, dispoziția comunitară constatată a fi încălcată în prezenta cauză este art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, iar nu o reglementare din dreptul comunitar derivat. De altfel, Curtea remarcă faptul că recurenta nu a indicat nici o dispoziție cuprinsă într-un act normativ comunitar care să fi fost încălcată de instanța de fond prin soluția recurată.
În al doilea rând, dispozițiile referitoare la legea cadru europeană nu sunt în vigoare în acest moment, acestea făcând parte din Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, anexă la Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană. Or, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa nu este în vigoare la momentul pronunțării prezentei hotărâri și nici nu a fost în vigoare anterior acestui moment.
De aceea, la momentul pronunțării prezentei hotărâri, nu este în vigoare nici o lege cadru europeană, în prezent fiind edictate directive europene, conform art. 249 paragraful 3 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
În consecință, Curtea constată legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate, fiind justificată concluzia privind incompatibilitatea taxei speciale de primă înmatriculare a autoturismelor prevăzută de art. 2141din Codul fiscal român cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, precum și soluția înlăturării de la aplicare a art. 2141din Codul fiscal român în prezenta cauză, cu obligarea pârâtei la restituirea acestei taxe.
În consecință, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
2.5 Acordarea cheltuielilor de judecată:
Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, conform cărora "partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", ținând seama că s-a constatat caracterul nefondat al recursului, Curtea va obliga pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamantă, respectiv la plata sumei de 500 lei (RON), reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge cererea de suspendare a judecății formulată de recurenta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
Respinge recursul pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A împotriva sentinței civile nr. 87/28.05.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Obligă recurenta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A la plata sumei de 500 lei către reclamanta-intimată -, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 septembrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - LIBER
GREFIER,
- -
RED:/23.09.08
TEHNORED:/25.09.08
2.ex./SM/
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecător -
Președinte:Victoria CatargiuJudecători:Victoria Catargiu, Răzvan Pătru, Claudia