Despăgubire. Decizia 77/2008. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
- Secția comercială și de
contencios administrativ și fiscal -
DOSAR Nr.-
DECIZIA NR.77/CA/2008-
Ședința publică din 21 februarie 2008
PREȘEDINTE: Blaga Gabriela JUDECĂTOR 2: Rițiu Roxana
- - - JUDECĂTOR 3: Boța Marilena
- - - judecător
- - - grefier
&&&&&&&&&&&&
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor în contencios administrativ declarate de reclamantul,din O, str. -, nr.3, -21,.15, jud.B împotriva sentinței nr.66/CA din 8 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr- și de către pârâtaCASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE B,cu sediul în O, Șos. -, -.4, jud.B atât împotriva sentinței nr.66/CA din 8 februarie 2007, cât și împotriva sentinței nr.236/CA din 7 iunie 2007, ambele fiind pronunțate de Tribunalul Bihor în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul chemat în garanție,din O,-,.5, jud.B, având ca obiect despăgubiri.
Se constată că, fondul cauzei a fost dezbătut la data de 7 februarie 2008, când părțile prezente au pus concluzii consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea hotărârii cauzei pentru data de 14 februarie 2008, pentru când toate părțile au depus la dosar concluzii scrise, iar apoi s-a amânat pronunțarea hotărârii cauzei pentru data de 21 februarie 2008.
CURTEA D APEL
deliberând:
Asupra recursurilor în contencios administrativ de față, constată următoarele:
Prin sentința nr.66/CA din 8 februarie 2007, Tribunalul Bihora respins, ca nefondată, acțiunea introdusă de reclamantul domiciliat în O str. - nr.3. -21..15, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări Sănătate B, cu sediul în O sos.-, km.4. pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 lei (RON) despăgubiri pentru daune morale.
A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B împotriva chematului în garanție în O str. - nr.2..6, pentru despăgubiri și a obligat pârâta să plătească chematului în garanție suma de 25.000 lei(RON) cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
În urma evaluării rezultatelor celor două probe pe care le-a susținut la concursul organizat de pârâta CAS B în data de 16.07.2001, prin decizia nr.573/23.07.2001, reclamantul a fost numit în funcția publică de execuție de consilier cat A cl.I, gr.1, pe o perioadă de probă de 3 luni.( f 268)
Conform art.2. al deciziei nr.573/23.07.01, până la susținerea examenului de atestare în funcția publică de conducere s-a prevăzut că reclamantul să îndeplinească funcția publică de conducere de director economic și că în cazul neatestării în funcția publică de conducere postul devine vacant.
Includerea de către pârâtă, în decizia nr.573/ 2001, perioadei de probă de 3 luni și a condiționării definitivării în funcția de conducere, de promovarea examenului de atestare s-a făcut în baza art.7 din Ordinul nr.449/17.07.01. al Președintelui CNAS.
Această dispoziție, fiind cuprinsă într-un act administrativ normativ, era obligatorie pentru pârâta CAS
Reclamantul a acceptat numirea sa în condițiile prevăzute în decizia nr.573/2001, emisă de pârâtă în baza Ordinului nr.449/17.07.01.( 266 -267)
Apreciind că în perioada de probă destinată verificării calităților și deprinderilor necesare exercitării funcției de director economic, reclamantul nu îndeplinește cumulativ condițiile necesare definitivării în această funcție și că nu poate face față sarcinilor funcției de conducere respective, prin decizia nr.710/20.09.01, pârâta a dispus nedefinitivarea sa în funcția de director economic ( 8) iar prin decizia nr.711/21.09.01, a dispus numirea reclamantului în funcția publică de execuție de consilier cat A cl. gr.1. în cadrul biroului de control și urmărire a creanțelor(f.9).
Acțiunea introdusă de reclamant împotriva acestor decizii a fost admisă prin sentința nr.33/.02.02, pronunțată de Tribunalul Bihor, dispunându-se anularea deciziilor nr.710/20.09.01. și nr. 711/21.09.01. și repunerea sa în situația anterioară emiterii celor două decizii ( f 10-13).
Pentru a hotărî astfel instanța a considerat că termenul de 3 luni de zile, termen de probă este un termen obligatoriu, iar la sfârșitul acestui termen așa cum se stipulează în prevederile legale la care a făcut referire mai sus, conducerea unității are obligația să întocmească o fișă de evaluare în care să se arate din ce rațiuni reclamantul nu corespunde postului în care a fost investit(f 13).
Recursul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr.33/CA/ 5.02.02, pronunțată de Tribunalul Bihora fost respins prin decizia nr.92/CA/2002 - Ra C urții de APEL ORADEA.
Prin decizia nr.210/18.05.02. pârâta CAS B l-a repus pe reclamant în funcția publică de conducere, de director economic, cu respectarea perioadei de probă.
Această decizia a fost emisă în baza și pentru executarea hotărârilor judecătorești mai sus enunțate ( f 33-34).
Împotriva aceste decizii reclamantul a introdus acțiune în contencios administrativ invocând excepția de nelegalitate a art.7 din Ordinul Președintelui CNAS nr.449/17.07.01.
Prin sentința nr.299/CA/9.12.03, Tribunalul Bihora admis excepția de nelegalitate a prevederilor art.7, din Ordinul Președintelui CNAS nr.449/17.07.01 a admis acțiunea formulată de reclamant și a dispus anularea parțială a deciziei nr.210/28.05.02 emisă de pârâta CAS B în sensul eliminării din dispozitivul acesteia a prevederii privind continuarea perioadei de probă de 30 de zile calendaristice și implicit a condiționării definitivării pe post printr-o analiză ( f 39-43).
Recursul declarat de pârâta CAS B împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr.119/CA/30.09.04. a Curții de APEL ORADEA (44-50).
Prin decizia nr.242/ 8.07.02, apreciind că reclamantul nu face față sarcinilor funcției de conducere, de director economic, pârâta a dispus nedefinitivarea acestuia în funcția publică de conducere ( f 56) și în consecință a emis și decizia nr. 244/8.07.02, prin care a dispus trecerea reclamantului în funcția publică de execuție de auditor categoria A cl.gr.1.( f 57).
Împotriva acestor decizii reclamantul a introdus acțiunea în contencios administrativ ce a format obiectul dosarului nr. 5942/CA/2002 al tribunalului Bihor.
Prin încheierea de ședință din 29.10.02, s-a suspendat judecata cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr.5413/CA/02, în care reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a art.7 din Ordinul Președintelui CNAS nr.449/17.07.01.
Sub durata cauzei pârâta CAS Bar evocat deciziile nr.242 și 244/8.07.02, emițând în acest sens decizia nr.385/12.11.2004, prin care a dispus și repunerea reclamantului în funcția publică deținută anterior, de director executiv economic începând cu 12.11.2004.( f 63).
Prin sentința nr.369/CA/7.12.2004, Tribunalul Bihora admis acțiunea precizată de reclamant și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului despăgubiri reprezentând diferența dintre drepturile salariale acordate în funcția publică de execuție și drepturile salariale și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul în funcția publică de conducere de director economic pentru perioada 8.07.2002 - 12.11.2004, actualizate conform indicelui de inflație până la plata integrală a despăgubirilor ( f 58 - 62).
S-a constatat că în data de 10.02.05, pârâta CAS Bae xecutat sentința nr. 396/CA/7.12.04, în sensul că a virat în contul reclamantului suma de 80.490.563 lei(ROL), ( f 243).
S-a apreciat că toate litigiile de mai sus s-au datorat aplicării de către pârâtă a prevederilor art.7 din ordinul Președintelui CNAS nr.449/2001 a căror nelegalitate s-a constatat prin sentința nr.299/CA/2003 pronunțată de Tribunalul Bihor, devenită irevocabilă prin decizia nr.119/CA/2004, pronunțată de Curtea de APEL ORADEA.
Toate acțiunile în anulare au fost introduse sub imperiul Legii nr.29/1990.
Conform art. 1 din Legea nr.29/1990 orice persoană, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ se poate adresa instanței judecătorești competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Art.11. al.2. din Legea nr.29/1990 prevede că, în cazul admiterii cererii de anulare instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute.
Conform. art.12 din aceeași lege în cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp despăgubire, întinderea prejudiciului nefiindu-i cunoscută la data acțiunii în anulare, termenul prescripției pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.
Reclamantul nu a cerut odată cu cererile de anulare a deciziilor nr.210/28.05.02, 242/8.07.02, 244/8.07.02 și 236/2.07.02 și obligarea pârâtei CAS B la despăgubiri pentru daune morale.
În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că termenul de prescripție prevăzut de art.12 din Legea nr.29/1990 pentru cererea de despăgubiri este cel general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și începe să curgă de la data când cel vătămat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, respectiv de la data comunicării actului administrativ ilegal( decizia 4309/30.09.2005).
Ca urmare, acțiunea reclamantului, introdusă fiind la 26.05.2005, prin care a cerut obligarea pârâtei la despăgubiri pentru daune morale în sumă de 250.000 lei (RON) a fost formulată înăuntru termenului general de prescripție care a început să curgă la 28.05.2002.
Reclamantul își motivează acțiunea în despăgubiri pentru daune morale pe faptul că pârâta a emis nenumărate decizii șicanatoare și nelegale urmate de un mare șir de litigii îndelung prelungite care i-au adus o gravă atingere reputației profesionale și prestigiului de care se bucură la locul de muncă prin schimbările abuzive din funcția de director economic.
S-a constatat că acțiunea de față a fost introdusă de reclamant după revocarea de către pârâtă a deciziilor nr. 242/8.07.02 și nr. 244/ 8.07.02, prin decizia nr.385/ 12.11.2004 și după plata despăgubirilor în sumă de 80.490.563 lei (ROL) din 10.02.2005.
Regula este, așa cum s-a arătat mai sus, aceea a formulării în același timp a ambelor pretenții. Numai prin excepție și anume în situația în care la data promovării acțiunii având ca obiect anularea actului administrativ, reclamantul nu cunoaște întinderea prejudiciului moral suferit, acesta printr-o acțiune ulterioară anulării actului de către instanță sau ca și în speță a revocării actului de către emitent poate formula acțiune separată pentru despăgubiri pentru daune morale.
Introducerea acțiunii de față în despăgubiri pentru daune morale se explică nu prin necunoașterea pretinselor daune morale sau imposibilitatea determinării acestora la momentul introducerii acțiunilor în anulare a actelor administrativ emise de către pârâtă ci prin nesiguranța reclamantului în legalitatea acțiunilor vizând anularea deciziilor emise de pârâtă în baza Ordinului Președintelui CNAS nr.449/2001, a cărei nelegalitate s-a constatat la peste doi ani de la emiterea acestuia, decizii care includeau perioada de probă și condiția definitivării în funcția de conducere printr-o analiză.
Nu este exclusă posibilitatea ca reclamantul să fi suferit un prejudiciu moral constând în starea de anxietate și de incertitudine creată de actele administrative anulate ulterior de instanță, sau revocate de pârâtă. Instanța a apreciat însă că anularea actelor și revocarea acestora de către pârâtă și plata despăgubirilor materiale reprezintă o reparație integrală a prejudiciului moral cauzat reclamantului.
Acest eventual prejudiciu este suficient compensat, în modul arătat mai sus, iar demersul reclamantului prin acțiunea de față nu justifică acordarea unei compensații bănești separate, pe care reclamantul a apreciat-o fără argumente suficiente și pertinente la o sumă exagerată de 250.000 lei RON.
Din declarațiile martorilor audiați nu rezultă, așa cum susține reclamantul, că i s-a adus o gravă atingere reputației profesionale și prestigiului de care se bucură la locul de muncă și în cadrul societății,( 237,238,261).
Pentru toate aceste considerente, urmează a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantului pentru obligarea pârâtei CAS B la despăgubiri pentru daune morale în sumă de 250.000 lei RON
Și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta CAS B împotriva chematului în garanție a fost respinsă pentru următoarele considerente:
în garanție este o varietate a intervenției forțate prin care partea dintr-un proces poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubiri.
Pârâta nu a căzut în pretențiile reclamantului.
Obligația de garanție poate rezulta fie dintr-o dispoziție legală - garanție legală, fie dintr-un contract - garanție convențională.
În cauza de față nu s-a probat existența unor astfel de obligații de garanție.
Conform art.75 lit c) din Legea nr.188/1999 în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în garanție - răspunderea civilă a funcționarului public se angajează pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică în calitate de comitent unor terțe persoane în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Reținându-se culpa procesuală a pârâtei care a formulat cererea de chemare în garanție, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, s-a dispus obligarea pârâtei să plătească chematului în garanție suma de 25.000 lei(RON) cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Prin sentința nr.236 din 7 iunie 2007, Tribunalul Bihora admis, în parte, cererea formulată de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B cu sediul în O sos.- km.4, în contradictoriu cu reclamantul domiciliat în O str. - nr.3.-21..15 și chematul în garanție în O-.-78..5 și în consecință a dispus completarea sentinței nr.66/CA/2007 din 8.02.2007, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. 2785/C/2005 în sensul completării dispozitivului cu următoarea dispoziție:
"Respinge ca nefondată cererea pârâtei privind reducerea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat solicitat de chematul în garanție".
A respins cererea pârâtei în partea privind completarea sentinței cu o dispoziție de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată acordate chematului în garanție.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
În ședința publică din 1.02.2007, când instanța fiind lămurită asupra cererii a acordat cuvântul pe fond a reprezentanților părților, reprezentantul pârâtei CAS Bas olicitat reducerea onorariului de avocat solicitat de reprezentanta chematului în garanție ( 281 alin.9).
Instanța a omis a se pronunța asupra acestei cereri a pârâtei CAS
Dar, instanța de judecată nu este îndreptățită să reducă onorariul convenit de avocat cu clientul său, deoarece potrivit art.30 din Legea nr.51/1995 contractul dintre părțile raportului juridic de asistență juridică nu poate fi stânjenit sau controlat direct sau indirect, iar potrivit art.94 al.2 și 3 din Statutul profesiei de avocat onorariul se stabilește prin negociere între avocat și clientul său.
Ca urmare, în modul în care pârâta a formulat acest capăt de cerere, s-a apreciat că este inadmisibil.
Cât privește însă reducerea cheltuielilor de judecată pretinse de chematul în garanție, echivalente onorariului avocațial plătit reprezentantei sale, instanța a reținut că:
Prin art.274 al.3 Cod procedură civilă se reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil dintre părțile litigante textul stabilind modalitatea de calculare a sumei a datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel ce a căzut în pretenția părții care le solicită.
Textul al.3 al art.274 Cod procedură civilă este însă facultativ, iar nu obligatoriu pentru instanță, care are dreptul, dar nu obligația, de apreciere asupra cheltuielilor de judecată pretinse de partea câștigătoare.
Susținerea pârâtei, din cererea de completare a hotărârii, în sensul că se impune micșorarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial plătit de chematul în garanție nu poate fi primită, pe de o parte pentru considerentul că instanța apreciază că în raport de munca îndeplinită de avocata chematului în garanție, cuantumul onorariului este justificat, iar pe de altă parte și nu în ultimul rând, prin sentința a cărei completare se solicită instanța s-a pronunța asupra capătului privind cheltuielile de judecată pretinse de chematului în garanție.
Cât privește însă capătul de cerere prin care pârâta CAS B solicită completarea hotărârii în sensul admiterii cererii sale de obligare a reclamantului la aceleași cheltuieli de judecată la care va fi obligată față de chematul în garanție, ca urmare a respingerii cererii principale și pe cale de consecință și a cererii de chemare în garanție, instanța a reținut că:
Conform art. 274 al.1 Cod procedură civilă partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Într-adevăr, reclamantul a căzut în pretenții și i s-a respins acțiunea.
Dar, nici prin întâmpinare și nici prin concluziile puse la dezbaterea fondului pârâta CAS B nu a cerut obligarea reclamantului să-i plătească cheltuieli de judecată echivalente celor la care va fi obligată față de chematul în garanție.
Ori, în aceste împrejurări, instanța nu putea acorda ceea ce nu s-a cerut.
Ca urmare, cu privire la acest capăt de cerere, s-a reținut că, prevederile art.281/2 Cod procedură civilă nu sunt incidente și în consecință, s-a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere.
Împotriva sentinței nr.66/2007 au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B, care a atacat și sentința nr.236/2007, pronunțată în același dosar.
Recurentul solicită casarea hotărârii atacate și urmare a reanalizării probelor administrate în cauză, admiterea acțiunii sale.
În drept sunt invocate dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.
Recurentul susține că, prima instanță a pronunțat o hotărâre nefondată, contrară principiului reparării integrale a prejudiciului ce i-a fost cauzat de intimată.
Invocă prevederile art.52 din Constituția României și ale art.1 din Legea nr.554/2004, potrivit cărora persoana vătămată într-un drept al său printr-un act administrativ are dreptul la anularea actului, precum și la repararea prejudiciului suferit, atât material, cât și moral.
Susține că prima instanță a analizat cu reticență acțiunea sa, câtă vreme, deși reține că ar fi suferit un prejudiciu moral, apreciază însă că anularea actelor și plata retroactivă a drepturilor salariale, reprezintă o reparație integrală a prejudiciului moral suferit.
Consideră că, instanța de fond s-a limitat a se raporta numai la descrierea primului dintre procesele în care a fost hărțuit de către intimată, fără a aminti celelalte acte administrative, declarate nelegale, emise din culpa intimatei, prin care i-au fost afectate onoarea și reputația, creindu-i-se o stare de stres permanent.
Pe de altă parte, arată că așa cum a reținut instanța momentul până la care se pot solicita daune morale, respectiv că ele ar trebui solicitate odată cu acțiunea principală, este un raționament greșit, tributar unei vechi concepții cu privire la acordarea de daune morale.
Susține că, prejudiciul de imagine suferit și starea de stres indusă de hărțuirea intimatei prin actele administrative s-au produs în timp. Multiplele acte nelegale emise, au dus la formarea opiniei apropiaților săi de a fi un neprofesionist, nefiind definitivat pe post pentru necorespundere profesională și pentru obținerea calificativului nesatisfăcător.
Se critică și acea părere a instanței de fond, potrivit căreia prin reintegrarea sa și prin anularea actelor intimatei, precum și prin plata retroactivă a drepturilor salariale, prejudiciul moral ar fi fost reparat. Apreciază că, s-a făcut o confuzie între prejudiciul moral și prejudiciul material de către prima instanță. Simpla anulare a actului administrativ nelegal, nu repară prejudiciul moral suferit de cel vătămat, ci restabilește legalitatea ce a fost încălcată.
Cu toate că, instanța de fond reține parțial existența unei daune morale și chiar dacă nu există un sistem de cuantificare a acestora, ea poate totuși să aprecieze, în funcție de gravitatea prejudiciului, măsura pe care trebuie să o dispună pentru acoperirea integrală a acestuia, ori în speță, simpla anulare a actelor emise, nu acoperă prejudiciul cauzat.
În final, invocă practica și jurisprudența în materie, chiar a Curții de APEL ORADEA.
Prin recursul declarat de Casa de Asigurări de Sănătate B împotriva sentinței nr.66/2007, se solicită modificarea în parte a acesteia, în sensul obligării reclamantului la plata către Bas umei de 25.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată la care a fost obligată față de chematul în garanție.
Totodată, solicită reducerea onorariului avocațial al reprezentantului chematului în garanție.
În drept sunt invocate dispozițiile art.304 pct.9, 304/1 și 274 alin.1 Cod procedură civilă.
Prima parte a motivelor de recurs reiterează starea de fapt, în sensul că se dorește a se evidenția legalitatea cererii de chemare în garanție pe care recurenta a făcut-o împotriva chematului în garanție.
Cum cererea se justifică prin faptul că prin acțiunea principală reclamantul face raportări directe la fostul director - chemat în garanție, emitentul actelor anulate de instanță, recurenta a solicitat instanței ca și în cazul în care se respinge cererea principală cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție, în temeiul dispozițiilor aceluiași articol 274 Cod procedură civilă, să-l oblige pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care recurenta va fi obligată să le achite chematului în garanție.
Consideră că, instanța de fond a făcut aprecieri eronate cu privire la cererea de chemare în garanție, arătând că în materia contenciosului administrativ, cererea de chemare în garanție a autorității pârâte este temeinică și legală. În sensul susținerilor sale, invocă practică judiciară pe care o detailează în continuarea motivelor de recurs pe trei pagini.
În finalul motivelor, solicită ca în temeiul dispozițiilor alin.3 din art.274 Cod procedură civilă, să se procedeze de către instanță la reducerea onorariului avocațial al chematului în garanție, raportat la aspectul că nu există echilibru între onorariul reprezentantului reclamantului și reprezentantul chematului în garanție, în condițiile în care ambii au pledat și au pus concluzii în aceeași cauză, raportându-se cu privire la aceleași aspecte și valoare a daunelor solicitate prin acțiune. este foarte mare, ceea ce impune reducerea onorariului.
Prin recursul declarat împotriva sentinței nr.236/2007, recurenta Casa de Asigurări de Sănătate B, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.8 și 9 și 304/1 Cod procedură civilă, solicită modificarea în parte a sentinței, în sensul obligării reclamantului la plata către recurentă a sumei reprezentând cheltuieli de judecată, în valoare de 25.000 lei, la care a fost obligată prin sentință, precum și de a reduce onorariului avocațial al reprezentantului chematului în garanție.
Motivele acestui recurs sunt identice cu motivele recursului formulat de această parte împotriva sentinței nr.66/2007, astfel că instanța apreciază că nu se mai impune reiterarea lor.
Prin întâmpinarea depusă în termen la dosar de intimatul, împotriva recursului declarat de Casa de Asigurări de Sănătate B, se solicită respingerea acestuia ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
Apreciază că în mod legal instanța de fond a respins cererea recurentei de reducere a cheltuielilor de judecată, precum și cererea de obligare a reclamantului la plata acestor cheltuieli suportate de chematul în garanție.
În continuarea întâmpinării, face o serie de referiri la admisibilitatea unei cereri de chemare în garanție, concluzionând că din art.16 din Legea nr.554/2004, nu rezultă obligația de garanție ca să justifice chemarea sa în garanție de către
Mai invocă și dispozițiile art.77 lit.c din Legea nr.188/1999, care prevăd formele răspunderii civile ale funcționarului public, arătând că în speță nu ne aflăm în prezența nici uneia dintre ele, motiv pentru care consideră că în mod corect instanța a respins cererea de chemare în garanție.
Invocând dispozițiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții, respectiv cea care pierde procesul, suportă cheltuielile de judecată, apreciază că cererea ca aceste cheltuieli să fie suportate de reclamant și nu de inițiatorul cererii de chemare în garanție este nefondată.
Cu privire la reducerea cuantumului onorariului avocațial, invocă dispozițiile alin.3 ale art.274 Cod procedură civilă, susținând că acesta este lipsit de conținut câtă vreme prin modificarea Legii de organizare și exercitare a profesiei de avocat prin Legea nr.51/2005, nu mai există onorarii minimale recomandate sau maxime, acestea stabilindu-se liber între avocat și client, prin contractul de asistență juridică încheiat între părți, ce nu poate fi controlat de nici o autoritate.
Prin întâmpinarea formulată de același intimat împotriva recursului declarat de, se solicită respingerea ca nefondat a acestuia și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
Se reiterează excepția prescripției și tardivității de a cere daune morale, având în vedere că de la data emiterii actului care ar fi prejudiciat reclamantul a trecut termenul de 1 an, prevăzut de art.19 raportat la art.11 alin.2 din Legea nr.554/2004.
Aceste dispoziții sunt clare, exprese și nu dau loc la interpretări, susține intimatul.
Mai arată că, acțiunea a fost introdusă sub imperiul Legii nr.554/2004 și nu a Legii nr.29/1990, așa cum greșit se reține în motivarea sentinței, diferența dintre cele două acte normative sub aspectul prescripției fiind esențială, deoarece legea veche neprevăzând un termen pentru introducerea acțiunii, se aplica termenul general de prescripție de 3 ani, pe când noua lege prevede un alt termen, care curge de la data când cel vătămat poate și trebuie să cunoască întinderea pagubei.
Cu privire la fondul cauzei, se arată că reclamantul nu a suferit un prejudiciu care să justifice acordarea daunelor morale.
În continuare se reiterează starea de fapt ce a vizat modul de emitere a actelor administrative anulate de către instanțe, în temeiul cărora reclamantul și-a promovat acțiunea, subliniind aspectul că în sarcina intimatului nu poate fi reținută nici o culpă, câtă vreme acesta nu a făcut altceva decât a respectat un ordin intern.
Simplul fapt al anulării unui act administrativ nu este suficient, susține intimatul, pentru a se solicita daune morale, deoarece prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, atât din punct de vedere al existenței, cât și al întinderii lui.
Reclamantul nu a suferit un prejudiciu, ci dimpotrivă el a creat tensiuni în cadrul colectivului în care a lucrat.
Prin întâmpinarea depusă la dosar de Casa de Asigurări de Sănătate B, față de recursul declarat de, se solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Se consideră corectă soluția instanței de fond, invocându-se decizia nr.259/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ideea ce rezultă din această decizie este aceea că, promovarea acțiunii în vederea stabilirii unui eventual prejudiciu după câțiva ani de la promovarea cererilor în urma cărora s-au anulat actele administrative, dovedesc nesiguranța reclamantului în legalitatea demersului său.
Chiar suma solicitată de către reclamantul recurent este exagerată și neargumentată suficient și pertinent.
În aceste condiții, consideră că se impune a fi admise recursurile promovate de B, în sensul obligării reclamantului la cheltuielile de judecată la care această instituție a fost obligată față de chematul în garanție, cu atât mai mult cu cât toate acțiunea reclamantului este motivată pe fapte și acte ale acestuia din urmă.
Recurentul prin răspunsul la întâmpinările formulate de B și, solicită respingerea apărărilor formulate de cei doi intimați.
Arată că cererea sa nu se fundamentează pe ideea de îmbogățire fără justă cauză, ci pe principiul reparării integrale a prejudiciului.
Așa fiind, poziția intimatei care apreciază că, prejudiciul ar fi fost reparat în totalitate, prin anularea în instanță a actelor, la capătul unor procese ce s-au extins pe parcursul a 2 ani, este chiar hilară, susține recurentul.
Actele anexate cererii, fac o dovadă a unei veritabile campanii de denigrare și distrugere profesională, ce au dus și la interzicerea accesului său într-o instituție publică, aducându-i un grav prejudiciu de imagine.
În ce privește cuantumul despăgubirilor, arată că sunt rodul unor evaluări subiective, cuantum pe care instanța îl poate cenzura, dar care însă nu justifică respingerea de facto a cererii sale.
Cu privire la întâmpinarea chematului în garanție, arată că aceasta abundă în afirmații gratuite și ofensatoare.
Excepțiile prescripției și tardivității acțiunii, invocate de chematul în garanție, consideră că sunt soluționate corect de către instanța de fond, pe motivele deja arătate.
numirii și infirmării sale în funcția de director economic, expus pe larg de chematul în garanție, maschează ansamblul actelor nelegale și abuzive emise de acesta, în calitatea sa de director general la. B, orchestrând ansamblul actelor și operațiunilor juridice ce i-au adus prejudiciul moral ce formează obiectul prezentei acțiuni, susține în continuare intimatul.
Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de chematul în garanție, Casa de Asigurări de Sănătate B nu aduce elemente noi față de poziția exprimată în cele două recursuri ale sale, ci dimpotrivă invocă aceleași aspecte, reiterând în conținutul întâmpinării aceeași practică judiciară și raportare la jurisprudență, pe care a indicat-o deja în cele două recursuri ale sale.
Prin concluziile scrise depuse în termenul de pronunțare de recurentul, se reiau în totalitate atât cererile adresate acestei instanțe, cât și motivele indicate în recursul promovat de reclamant, concluziile scrise nefiind altceva decât o copiere a recursului inițial.
Concluziile scrise ale recurentei Casa de Asigurări de Sănătate B, concentrează motivele expuse deja în cele două recursuri promovate, cu referiri la aceeași practică judiciară deja invocată, concluziile neaducând elemente noi cu privire la susținerea pozițiile deja exprimate, subliniind însă că cererea de chemare în garanție, pe care a promovat-o, este justificată și legală, deoarece motivele invocate de către reclamant se raportează la faptele și actele chematului în garanție.
Chematul în garanție prin concluziile formulate reiterează aceleași excepții cu privire la tardivitatea acțiunii promovate, iar pe fondul cauzei face referiri la aceleași aspecte pe care deja le-a invocat în întâmpinările formulate împotriva celor două recursuri, concluziile nefiind altceva decât o copie a acestor două întâmpinări, neaducând nici chematul în garanție în discuție noi argumente în susținerea poziției sale exprimate deja.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor formulate, a actelor de la dosar, precum și în temeiul dispozițiilor art.304/1 Cod procedură civilă, curtea de apel reține următoarele:
1. Potrivit art.998 și 999 Cod civil, orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar și de cel cauzat prin neglijență sau imprudență.
Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită, indiferent de natura prejudiciului, în sensul că acesta ar fi patrimonial sau nepatrimonial.
Prejudiciul nepatrimonial constă într-o atingere adusă acelor valori ale individului, care-i definesc personalitatea.
Prejudiciile nepatrimoniale privesc persoana umană în personalitatea sa, ele constând nu numai în dureri fizice, ci și psihice, în restrângeri ale vieții sociale cauzate prin atingeri aduse drepturilor subiective nepatrimoniale ale persoanei fizice, cum ar fi cinstea, onoarea, demnitatea, reputația, prestigiul, liniștea etc.
Dacă în privința elementelor structurale de existență pentru răspunderea patrimonială, fapta prejudiciabilă constă în neexecutarea sau executarea defectuoasă sau cu întârziere a obligației de către debitor, în ce privește răspunderea pentru prejudiciile nepatrimoniale, fapta prejudiciabilă constă numai în executarea defectuoasă a obligației, iar prejudiciul trebuie să fie doar cert și actual nu și previzibil.
Potrivit art.18 alin.3 din Legea nr.554/2004, instanța de contencios se poate pronunța odată cu soluționarea cererii principale și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale, cauzate prin actul administrativ a cărui anulare se cere, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
Potrivit art.19 alin.1 din același act normativ, în cazul în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Potrivit alin.2 al aceluiași text de lege, cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ în termenul de 1 an prevăzut de art.11 alin.2 din Legea contenciosului administrativ.
Una dintre condițiile răspunderii civile delictuale în materia contenciosului administrativ, este aceea ca actul administrativ să fie ilegal și cauzator de prejudicii.
Legea contenciosului administrativ, condiționează repararea prejudiciului, inclusiv de natură morală, de anularea ori constatarea nelegalității actului administrativ.
În speță, se constată că prin acțiunea promovată de recurentul reclamant, acesta solicită instanței obligarea pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate B la plata unor daune morale în cuantum de 2.500.000.000 lei vechi, ca urmare a emiterii a unui număr de 7 decizii de către conducerea pârâtei, respectiv de către chematul în garanție, director general la data emiterii acestor acte, numitul.
Prin cerere se invocă și un referat întocmit de aceeași persoană, aflat la fila 75 din dosarul primei instanțe, în care redactorul acestui act s-ar fi exprimat calomniator la adresa reclamantului recurent.
Având în vedere termenul de prescripție prevăzut de art.19 din Legea contenciosului administrativ, curtea de apel constată că pentru deciziile nr.710/2001 și nr.711/2001, emise de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B și desființate în mod irevocabil prin decizia nr.92 din 16 mai 2002 de Curtea de APEL ORADEA, acțiunea este prescrisă.
În aceeași ordine de idei, se încadrează și deciziile nr.742/2001 și nr.236/2002, emise de pârâta B, care au fost anulate în mod irevocabil prin deciziile nr.304 din 7 noiembrie 2002 și respectiv prin decizia nr.17 din 28 ianuarie 2003 Curții de APEL ORADEA.
Cum potrivit dispozițiilor art.18 din Legea contenciosului administrativ, deja invocat, instanța se poate pronunța asupra daunelor morale solicitate ca urmare a anulării unui act administrativ, curtea de apel apreciază că referatul din 5.07.2002, aflat la fila 75 din dosarul primei instanțe, considerat calomniator de către reclamant, nefiind un act administrativ în sensul definiției date de art.2 lit.c din Legea contenciosului administrativ, nu poate fi analizat sub aspectul acordării daunelor morale solicitate de recurent.
Însă, în ce privește deciziile: nr.210/2002, emisă de B și desființată de instanța de judecată în mod irevocabil prin decizia nr.119 din 23 septembrie 2004, decizia nr.242/2002, emisă de B, anulată prin sentința nr.396 din 7 decembrie 2004 și decizia nr.244/2002, emisă de B, anulată prin aceeași sentință nr.396 din 7 decembrie 2004, curtea de apel constată că, acțiunea nu este prescrisă.
Constatând că, prin hotărâri judecătorești s-a reținut ilegalitatea actelor administrative, respectiv a deciziilor sus menționate, prin care reclamantul recurent a fost reîncadrat în funcție, impunându-i-se o perioadă de probă, în mod nelegal, nu a fost definitivat pe post și a fost schimbat din funcția de director economic în cea de auditor, de asemenea în mod nelegal, instanța apreciază că față de modul în care actele au fost emise, se poate reține culpa pârâtei B, motiv pentru care cererea reclamantului recurent privind acordarea de daune morale, vizavi de aceste acte, este fondată.
De altfel, chiar instanța de fond recunoaște faptul că reclamantul recurent ar fi suferit un prejudiciu moral, constând în starea de anxietate și incertitudine, creată de actele administrative, dar îl consideră compensat ca urmare a anulării și revocării actelor administrative cauzatoare a prejudiciului.
Curtea de apel apreciază însă că, față de situația de fapt și față de gravitatea violării dreptului reclamantului prin actele administrative desființate irevocabil, în mod greșit instanța de fond a considerat că, reclamantul a obținut o satisfacție suficientă, în urma anulării acestora, respingând cererea privind acordarea daunelor morale.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, pentru acordarea daunelor morale, necesită o analiză a existenței și întinderii prejudiciului și corelarea despăgubirilor cu realitatea suferințelor îndurate de persoana prejudiciată.
Raportându-ne la speță, se va reține că, într-adevăr cuantumul solicitat de către reclamantul recurent depășește limita prejudiciului suferit, dreptul subiectiv nepatrimonial, lezat fiind, în opinia instanței, cel ce vizează prestigiul profesional și integritatea psihică în sensul creării unei stări de stres prin repetatele decizii emise de către pârâtă cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantului de către autoritatea publică pârâtă.
Reținând însă că, sunt întrunite în speță condițiile existenței răspunderii civile, respectiv existența unui prejudiciu, faptă cu caracter ilicit - act administrativ ilegal -, legătură de cauzalitate dintre acestea două, precum și culpa pârâtei - dovadă faptul că actele au fost desființate în instanță - curtea de apel va constata că, recursul promovat de recurentul este fondat, motiv pentru care îl va admite și va modifica sentința, în sensul admiterii în parte a acțiunii acestuia, obligând pârâta Casa de Asigurări de Sănătate B la plata sumei de 20.000 lei (lei noi - RON) cu titlu de daune morale.
Cum cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală, indisolubil legată de cererea principală, neavând existență de sine stătătoare, curtea de apel apreciază că trebuie să se pronunțe și asupra cererii de chemare în garanție formulată de către B, împotriva chematului în garanție.
Văzând că deciziile în temeiul cărora a fost antrenată răspunderea civilă a B, au fost semnate de chematul în garanție, având calitatea de director la. B în momentul emiterii lor, și cum pentru aceste decizii instanța a reținut caracterul ilegal al actelor administrative emise, precum și faptul că emiterea lor a fost cauzatoare de prejudiciu moral, în condițiile mai sus arătate, pentru reclamantul, va aprecia ca fondată cererea de chemare în garanție și în consecință acesta va fi obligat să plătească pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate B suma pe care aceasta a fost obligată să o plătească reclamantului cu titlu de daune morale, considerând că sunt întrunite dispozițiile art.60 alin.1 Cod procedură civilă.
2. În ce privește recursurile formulate de Casa de Asigurări de Sănătate B, atât împotriva sentinței nr.66/2007, cât și împotriva sentinței nr.236/2007, instanța reține că ambele recursuri vizează același aspect, respectiv modificarea celor două hotărâri în sensul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată la care pârâta a fost obligată, precum și la reducerea onorariului avocațial al reprezentantei chematului în garanție.
Criticile formulate în cele două recursuri, nu vor putea fi însă reținute de curtea de apel, ele fiind nefondate, iar față de soluția de admitere a recursului reclamantului, cu consecința admiterii în parte a acțiunii principale, precum și a cererii de chemare în garanție, se impune odată în plus respingerea acestora.
În consecință, pe baza celor mai sus arătate, în temeiul art.304 pct.9 și art.312 alin.3 Cod procedură civilă, instanța va admite ca fondat recursul promovat de reclamantul, modificxând sentința potrivit dispozitivului prezentei și va respinge ca nefondate recursurile declarate de Casa de Asigurări de Sănătate
În temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a pârâtei B, aceasta va fi obligată la cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului, cheltuieli de judecată la care a fost obligat și chematul în garanție a le achita în favoarea pârâtei, ce a promovat cererea de chemare în garanție împotriva sa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondate recursurileCASEI DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE B - O,declarate atât împotriva sentinței nr.66/CA din 8 februarie 2007, cât și împotriva sentinței nr.236/CA din 7 iunie 2007, ambele pronunțate de Tribunalul Bihor.
ADMITE ca fondat recursul declarat de,domiciliat în O, str. -, nr.3, -21,.15, împotriva sentinței nr.66/CA din 8 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Bihor - O, pe care o modifică în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE
Obligă pârâta să-i plătească reclamantului suma de 20.000 lei, cu titlu de daune morale.
Admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE B împotriva chematului în garanție.
Obligă chematul în garanție să-i plătească pârâtei suma de 20.000 lei, cu titlu de despăgubiri.
Obligă pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE B la plata sumei de 219,65 lei, cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Obligă chematul în garanție la 219,65 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică azi, 21 februarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
- Red. dec. -
- jud. fond. - Gh.
- dac. - 2 ex.
- 17.03.2008
Președinte:Blaga GabrielaJudecători:Blaga Gabriela, Rițiu Roxana, Boța Marilena
